Apărut anul acesta la Editura EIKON, volumul „S.O.S. Castelul Iulia Hasdeu”, semnat de cunoscutul publicist Octavian Onea, se dorește a fi „ecoul unui strigăt al lui B.P. Hasdeu, speriat de lama deșertificatoare a buldozerului”, după cum spune chiar autorul său.
Muzeograf la Muzeul memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina între anii 1968-1998, Octavian Onea și-a dedicat cea mai mare parte vieții pentru protejarea integrității proprietăţii pe care savantul Hasdeu a deținut-o în orașul nostru. Cartea „S.O.S. Castelul Iulia Hasdeu” este rezultatul cercetării desfășurate pe parcursul a zeci de ani, cu responsabilitate și dăruire pentru tot ce a însemnat și va însemna mereu familia Hasdeu.
– Domnule Onea, de ce titlul „S.O.S. Castelul Iulia Hasdeu!”?
– Din disperare. Văzând ceea ce se întâmplă acolo și păsându-mi. Părându-mi bine că se restaurează și părându-mi rău de modul în care se făcea și s-a făcut restaurarea. Pentru că s-a intrat în pământul sfințit de Hasdeu și de numele Iuliei, cu excavatorul. Vedeți dvs., dacă în Transilvania se restaurează străzi întregi, chiar în sate – nu vă spun ce am văzut la Oradea sau la Alba-Iulia! – dincoace se dărâmă în draci. Iată de ce avem acum în față S.O.S. Castelul Iulia Hasdeu!, o carte pe care, de altfel, vă mărturisesc că nici nu-mi propusesem s-o scriu. Altele erau preocupările mele, în primul rând să înlătur nedreptatea ce i se face lui B. P. Hasdeu pentru nepremierea, în Academia Română, a Teatrului lui I. L. Caragiale.
– Ați publicat de-a lungul timpului, atât în ziarul Oglinda, cât și în alte reviste precum „Verva”, „Flacăra”, „Literatorul”, „Viața Românească”, „Revista nouă”, „Hierasus”, mai multe articole în care atrăgeați atenția asupra modului în care s-a făcut în trecut restaurarea la Castelul Hasdeu. O să enumerăm titlurile câtorva dintre acestea: „Critica restaurării Castelului Iulia Hasdeu într-o carte de Tia Șerbănescu”, „Cum vreau eu, sau Hasdeu? Pagini cenzurate”, „Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii. Un muzeu mutilat”, „Hasdeu creatorul”, „Propuneri pentru reconstituirea temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina”, „B. P. Hasdeu și Octav Băncilă”. Care a este motivul pentru care ați tras și trageți în continuare aceste semnale de alarmă?
– Pentru că, punându-le expres sub ochii câmpinenilor, să se evite greșelile anterioare, privind pictura din donjon ori arcadele din sufragerie rămase în aer, fără sprijin, și, tot aici, numărul și dispunerea portretelor familiei Hasdeu. Apoi, văzând modul barbar în care s-a început restaurarea, cu excavatorul, și camuflarea cu pereți de tablă ondulată, am fost nevoit și m-am decis să scriu cartea.
Am scris inclusiv despre cele două case ale lui Hasdeu, însemnate de Dr. C. I. Istrati în Doi luceferi, în articolul Cum vreau eu, sau Hasdeu? publicat în două rânduri la Câmpina. Ele se văd și în Planul de situație al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, cu clădirile și terenul ce-i aparțin, ridicat în 1944 de arhitectul șef Grigore Ionescu, din Serviciul tehnic al Ministerului Culturii Naționale și al Cultelor – Subsecretariatul Cultelor și Artelor.
Eu știu de la Dr. C. I. Istrati, savantul chimist care l-a adus pe B. P. Hasdeu în Câmpina, de cele două căsuțe adăugate de Hasdeu, după 1900, în spatele Castelului, căsuțe demolate la restaurarea din 1958-1964, pe motivul tacit că una dintre ele amintea de casa natală de la Cristinești, județul Hotin, a lui B. P. Hasdeu, iar tot ce trimitea dincolo de Prut, la Basarabia, trebuia neantizat. Arhitectul restaurator, bănuit că ar fi vrut să treacă în lumea liberă, s’a temut atât de tare să nu supere cu ceva autoritățile încât, nu numai că nu a făcut relevee de pe clădirile sacrificate, dar nici măcar nu a lăsat vreo imagine fotografică a lor; ceea ce ar fi fost firesc, după ABC-ul operației, fiind vorba de o restaurare.
– Ce s-a întâmplat cu ele?
– Amândouă au fost demolate, dar arhitectul, oricât de temător, a avut grijă să le cruțe temeliile și să le acopere, astfel ca, la un moment prielnic, ele să poată fi reconstituite pe aceleași locuri și cu aceleași dimensiuni. Nu era musai să fii mare filosof să dai de ele, mai ales că amprenta lor era vizibilă. Avertizat de Dr. Istrati și de arhitectul Grigore Ionescu, trebuia numai să caști puțin ochii. De aceea am sărit ca ars când am văzut că se intră în jurul Castelului Iulia Hasdeu cu buldozerul și cu excavatorul. Fiindcă unde excavator e, nimic din ce a fost înainte nu mai e!
– Ce le imputați celor care s-au ocupat de lucrările de restaurare?
– Am să vă dau un exemplu, spre comparație. Am fost, în mai 2007, într-un tur de zece zile, cu un autocar românesc, în Grecia. Nici acum nu mi s-a domolit admirația față de cele câteva armate de sculptori în marmură care lucrau în toate așezările Greciei antice, uneori împrejmuiți de un gărduț din plasă de sîrmă, ridicat vreo patru șchioape deasupra solului, peste tot fără inscripții avertizoare și fără interdicții de fotografiere sau filmare, din rațiunea că acelea, ajunse în cine știe ce case și grupuri de prieteni de pe întinderea Geei, pot fi reclame mai eficace chiar decât cele profesionale. Ce secrete trebuiau acoperite la Castelul Iulia Hasdeu? Pe toată durata lucrărilor a fost imposibil să întrezărim ceva dincolo de zidul chinezesc al opacității, întins de la poarta Muzeului până la Ministerul Culturii, trecând, bineînțeles, prin Primăria Municipiului Câmpina și prin Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniul Cultural Național Prahova. Este un capitol în carte, „Visul Poporului Român la 25 August 2020”, în care am povestit despre câteva avataruri ce erau să se întâmple sub ochii noștri, pe când eram muzeograf coordonator la Muzeul Hasdeu.
– La ce anume vă referiți?
– Odată, a trecut pe lângă Muzeu primul secretar al județului, Ion Catrinescu, și nu i-a plăcut cum arăta Căsuța portarului, aflată în colțul din dreapta al curții, alături de care era și intrarea, cu pază militară, a Școlii de Miliție. Împreună cu regretatul Titi Oprea, care venise cu vreo doi-trei ani înaintea mea la Muzeu (el era muzeograf, iar eu îndrumător), am făcut un referat și am salvat-o, fiind reparată de OCL Alimentara, care a deschis un chioșc de dulciuri în ea.
Altă dată s-a încercat construirea Școlii nr. 8 în spatele Castelului. N-am mai avut timp de niciun referat, nitam-nisam mă pomenisem cu meșterii făcând măsurători, bătând țăruși și întinzând sfori pentru amplasament, așa că am fugit într-un suflet la Primărie, Sfatul Popular, cum se chema atunci – era pe Mărășești – și i-am argumentat primului secretar că nu poate construi nici măcar în apropiere, darămite în curtea Castelului, acesta fiind monument istoric. Primul secretar – cred că era atunci ardeleanul Rusan – a fost om de înțeles și, gândindu-se că putea pierde o investiție, a retras imediat oamenii, găsind apoi un loc în apropierea Muzeului Nicolae Grigorescu. Când m-am întors la Muzeu, nu mai era țipenie de meșter!
– Revenind la subiectul cărții, faceți câteva observații cu privire la lucrurile care v-au frapat odată încheiate lucrările de modernizare, cum ar fi pavajul din jurul Castelului ori dispariția cu totul a unor arbori ce mărgineau latura de vest a Castelului.
– Când te apuci de o restaurare, trebuie să vezi mai întâi cine sunt ctitorii, apoi trebuie să te apleci asupra monumentului ce urmează a fi restaurat. Ceea ce frapează și fără să ai cine știe ce știință de carte, este faptul că Hasdeu a amplasat cele două temple închinate Iuliei la vedere și în locuri foarte mult circulate: templul funerar, chthonic, pe aleea principală a Cimitirului Belu din București, iar templul muzeal, solar, pe șoseaua națională București–Sinaia–Brașov, segmentul din Câmpina, înspre stradă și nu în fundul curții, primul fiind deschis toată ziua și pentru toată lumea. Pe ambele Hasdeu s-a străduit să le înzestreze cu opere de-ale celor mai buni artiști plastici ai timpului, sculptori sau pictori. Ele au intrat instantaneu nu numai în atenția publicului, ci chiar a specialiștilor. Arhitecți, de bună seamă. După construirea Castelului de la Câmpina, prețuirea breslei față de Hasdeu a crescut, astfel că Societatea Architecților Români l-a ales, cu unanimitate de voturi, în adunarea plenară de la 10 Ianuarie 1903, ca Membru Onorar. Cum de a dispărut acest respect, în actuala restaurare, nu-mi dau seama!
Și totuși, în tot acest lanț infailibil, de la slujitorii Muzeului și până la Ministerul Culturii, s-a produs o infiltrare neprevăzută. Probabil că o analiză la fața locului a scos defecțiuni nebănuite de lumea din afară. Depistate de un om de specialitate. Avem temei să ne pună pe gânduri trecerea meteorică, de câteva luni, la direcția Muzeului Hasdeu, a domnului academician Valeriu Matei, om cu o vastă expertiză în domeniu, fost muzeograf la Muzeul Lev Tolstoi de la Iasnaia Poliana și familiar al muzeelor moscovite, ca locuitor al Capitalei vastului Imperiu, într-o lume cu preocupări de constituire de colecții cu mult anterioare alor noastre. D-l Matei a venit la Câmpina pentru climatul atmosferic al acesteia, propice să-i redreseze sănătatea. Întrebarea retorică – de ce a dat domnia sa bir cu fugiții, ocupând acum postul de director al Editurii Academiei, într-o metropolă la antipodul climateric al urbei de pe Valea Prahovei, aflată sub adierea miasmelor gropii menajere de la Glina? – poate găsi răspuns doar în intestinele de la Câmpina. Și nu numai.
