În numerele precedente am re-publicat articolul Cum vreau eu, sau Hasdeu?, scos din revista „Contemporanul” de Tamara Dobrin, vicepreședinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în August 1987; Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii. Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13; şi Hasdeu creatorul, apărut în „Literatorul”, II, nr. 19, la 8 Mai 1992, pp. 10-11. Astăzi aduc, iubite cetitoriu, comunicarea Propuneri pentru reconstituirea temei creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, susținută la Muzeul din Botoșani în noiembrie 1993 și tipărită în Anuarul acestuia, „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402. Voi continua cu B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și cu altele. Vom trăi și (le) vom vedea.
Propuneri pentru reconstituirea Temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina
Înainte de a descrie tema picturii din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu şi de a intra, deci, în fondul discuţiei, credem că nu este de prisos să facem un excurs pe terenul relaţiilor lui B. P. Hasdeu cu arta plastică. El va fi benefic, pentru a vedea dacă tratamentul aplicat până acum creaţiei sale plastice a avut o oarecare justificare a negaţiei. Căci, din punctul de vedere muzeografic, adică (implicit) patrimonial, creaţia lui Hasdeu trebuia păstrată, indiferent de valoarea sa artistică.
Să observăm mai întâi că, în familia sa, artele au fost cultivate până la profesie. Astfel, Tadeu Petriceicu Hasdeu, bunicul său, „dessinait trèsgentiment et s’essaya même aux portraits à l’huile. Un peu musicien aussi, il jouait de la flûte”, adică „zugrăvea şi cânta din flaut”. Fiul cel mare al lui Tadeu, tot Tadeu, „jouait très bien du violon” – cânta foarte bine la vioară – după cum ne spune nepotul său.
Fratele lui Bogdan, Nicolae, născut la 1840, a fost pictor: „răposatul meu frate Nicolae, pictor, mort la 1860, în vârstă de 19 ani, un adevărat înger el însuşi prin frumuseţea chipului şi prin frumuseţea sufletului”. Pusă adesea lângă Nicolae, datorită vârstei asemănătoare la care s-a stins din viaţă, Iulia Hasdeu a avut aptitudini deosebite pentru muzică şi pentru pictură. Ea a luat întâi lecţii de acuarelă cu August-Clément Jacques Herst– care afirma despre ea că avea „un mare geniu pentru pictură”. Apoi a luat lecţii de pictură în ulei, o vreme cu acelaşi Herst, după care cu Diogène Ulysse Maillart (fostul coleg al lui Nicolae Grigorescu şi C. I. Stăncescu în atelierul lui Sébastien Cornu). B. P. Hasdeu a încurajat-o constant şi în această direcţie: „Cum mai merge cu acuarelele?”, „Aştept cu nerăbdare să văz pânzele cele cu ulei ale d-şoarei Iulia Hasdeu”, „căci Lilicuţa (nume de alint, O.O.), în adevăr, pentru pictură, ca şi pentru literatură, are o vocaţiune pronunţată”.
În ce-l privește pe B. P. Hasdeu însuși, numeroase surse ni-l arată ca pe un erudit și în domeniul artelor
plastice. Trimis, în anul 1861, de Ministerul de Culte și Instrucţiune publică într-o călătorie de studii în Polonia, la Lemberg, însoţit de pictorul Gheorghe Panaiteanu Bardasare, el urma să-l povăţuiască pe acesta cu preţioasele sale cunoştinţe, ştiindu-i pe plasticienii români care lucraseră în vechime în această ţară. El cântă în versuri „Madonele lui Rafaele” şi îşi închipui Un tablou flamand, comparându-şi poesia cu aspra pictură a lui Caravaggio.
plastice. Trimis, în anul 1861, de Ministerul de Culte și Instrucţiune publică într-o călătorie de studii în Polonia, la Lemberg, însoţit de pictorul Gheorghe Panaiteanu Bardasare, el urma să-l povăţuiască pe acesta cu preţioasele sale cunoştinţe, ştiindu-i pe plasticienii români care lucraseră în vechime în această ţară. El cântă în versuri „Madonele lui Rafaele” şi îşi închipui Un tablou flamand, comparându-şi poesia cu aspra pictură a lui Caravaggio.
Astfel că nu este de mirare că, după înfiinţarea Şcoalei de Belle Arte din Bucureşti, B. P. Hasdeu devine primul profesor de istoria artei la această instituţie de învăţămînt superior, ţinând, „o dată pe săptămână, un curs gratuit de Istoria Românilor în raport cu pictura, adică în privinţa costumelor, moravurilor, mobilelor etc.”. Le va fi spus el studenților că, în Palatul domnesc de la Curtea Veche din București, Ioan Vodă a găsit, la 1574, portretul lui Ștefan cel Mare „făcut fresco chiar pe păretele ietacului princiar, în toată statura, cu coroana pe cap și cu un toiag în mână”?
Le va fi arătat portretul lui Ioan Vodă, „ce l-am desoperit și cumpărat noi la 1862 [corect: 1861, O.O.] drept 25 fiorini în Lemberg, la buchinistul Igel senior”, portret „colorat guaccio [hainele și penele cușmei sunt albastre, mantaua roșie] pe o foae de pergamenă în lungime de 15 și în lățime de 11 centimetri”? Va fi discutat asupra caracteristicilor și autenticității acestuia? „Cum că e de pe original după natură, dovadă este caracteristica figurei, în care lipsește orice preocupațiune artistică”. Le va fi desfășurat și argumentele?: „1) inscripțiunea: Io.V. făcută la margini cu litere de aur, și care se citește: Ioannes Vaivoda; 2) Costumul care e tocmai din acea epocă, fiind în mare parte identic cu al lui Alexandru Lăpușneanul pe portretul cel conservat la monastirea Slatina; 3) Pasajele din Gorecki și din Paprocki despre expresiunea fisionomiei și mai ales a ochilor lui Ioan Vodă; 4) Tipul armenesc al nasului și al frunții…” Va fi relevat abilitatea pictorului de a imprima personajului o mișcare violentă? „Poza principelui, la prima vedere, se pare a fi cam curioasă, umărul drept fiind rădicat prea sus: dar această acuzațiune va dispare dindată ce, în loc de simplul bust, veți imagina o statură întreagă, făcută trei cuarturi și cu piciorul drept înainte, adică în atitudinea unui om ce scoate sabia pentru a merge la atac”. Probabil. Căci tocmai atunci lucra la Ioan Vodă cel Cumplit, a căreia Prefață o data: 28 Februar 1865. 28 Februarie – ziua sa de naștere.
Le va fi arătat portretul lui Ioan Vodă, „ce l-am desoperit și cumpărat noi la 1862 [corect: 1861, O.O.] drept 25 fiorini în Lemberg, la buchinistul Igel senior”, portret „colorat guaccio [hainele și penele cușmei sunt albastre, mantaua roșie] pe o foae de pergamenă în lungime de 15 și în lățime de 11 centimetri”? Va fi discutat asupra caracteristicilor și autenticității acestuia? „Cum că e de pe original după natură, dovadă este caracteristica figurei, în care lipsește orice preocupațiune artistică”. Le va fi desfășurat și argumentele?: „1) inscripțiunea: Io.V. făcută la margini cu litere de aur, și care se citește: Ioannes Vaivoda; 2) Costumul care e tocmai din acea epocă, fiind în mare parte identic cu al lui Alexandru Lăpușneanul pe portretul cel conservat la monastirea Slatina; 3) Pasajele din Gorecki și din Paprocki despre expresiunea fisionomiei și mai ales a ochilor lui Ioan Vodă; 4) Tipul armenesc al nasului și al frunții…” Va fi relevat abilitatea pictorului de a imprima personajului o mișcare violentă? „Poza principelui, la prima vedere, se pare a fi cam curioasă, umărul drept fiind rădicat prea sus: dar această acuzațiune va dispare dindată ce, în loc de simplul bust, veți imagina o statură întreagă, făcută trei cuarturi și cu piciorul drept înainte, adică în atitudinea unui om ce scoate sabia pentru a merge la atac”. Probabil. Căci tocmai atunci lucra la Ioan Vodă cel Cumplit, a căreia Prefață o data: 28 Februar 1865. 28 Februarie – ziua sa de naștere.
La Școala de Belle Arte Hasdeu i-a cunoscut foarte bine pe Theodor Aman, directorul şcolii, pe G. M. Tattarescu, profesor de pictură, Karl Storck, profesor de sculptură, Alexe Marcovici, profesor de anatomie, şi Gaetano Burelly, profesor de arhitectură, viitorul și singurul socru al lui I.L. Caragiale. Între studenţi, sărac şi fără bursă la început, Sava Henţia. Peste ani, Th. Aman avea să realizeze un portret al Iuliei Hasdeu (informaţie de la D-l Ştefan Dumitrescu, fost director al Muzeului memorial „N. Grigorescu” din Câmpina, căruia i-a fost oferit spre achiziţie), iar Sava Henţia – autor, în 1879, al portretului lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, tatăl lui B.P. Hasdeu – aveasă-i fie în preajmă fostului său profesor la moartea Iuliei, când o desenează pe „Domnişoara [Iulia] Hasdeu pe catafalc”, pictând după aceea trei portrete în ulei ale Iuliei şi tabloul „Visul lui Hasdeu”.
Hasdeu l-a „protejat totdeauna” pe Nicolae Grigorescu, vecinul său de mai târziu de la Câmpina, care avea să-i facă un vulturesc portret în ulei.
Un portret în ulei i-a făcut, „gratis”, şi G. D. Mirea, care avea să deseneze şi dublul portret „Tadeu Hasdeu (1769-1835) şi Iulia Hasdeu (1869-1888)”.
La Paris, pictorul impresionist englez Alfred Sisley a pictat-o pe doamna Iulia Hasdeu (soția). Am văzut și eu originalul acestui portret, în Decembrie 1980, dar, din păcate, murise demult Profesorul Simache, iar demersul Instituției de a-l aduce numai printr-o hârtie, fără imperativul „de mers!”, ce punea muzeograful în mișcare, n-a dat decât resultatul 0 (ze.ro).
În „Revista Nouă”, publicaţie scoasă în condiţii grafice deosebite, al cărei director a fost B.P. Hasdeu, arta şi-a avut locul ei. „Pe fiecare an vor fi 12 portrete, 6 tablouri şi 6 costume. Afară de aceasta, muzică”. Pentru muzică era un comitet muzical şi probabil că un comitet era şi pentru pictură. În orice cas, prin redacţie s-au perindat destui artişti plastici, sculptorul Ioan Georgescu şi pictorul G. D. Mirea
luând parte şi la inaugurarea revistei.
luând parte şi la inaugurarea revistei.
Dintre cei care-şi văd reproduse operele în paginile somptuoase ale „Revistei Noi” : Grigorescu, Henţia, Mirea, Ioan Georgescu, Şt. Ionescu-Valbudea, Juan Alpar (Ion Alexandru Paraschivescu), Eugeniu Voinescu, Constantin Jiquidi, ori sunt apreciați în cronici : Nicolae Vermont, Ion Andreescu, Dumitriu-Bârlad, Filip Marin ş. a., unii vor executa portrete ale familiei Hasdeu: Grigorescu, Henţia, Mirea, Ioan Georgescu, Ştefan Ionescu-Valbudea (portretul lui B.P. Hasdeu, bronz), Eugeniu Voinescu („Hasdeu şi spiritul”, ulei pe pânză), Vermont („Soţii Hasdeu lângă bustul Iuliei de Ioan Georgescu”; identificare O.O.), Dumitriu-Bârlad (portretul lui B.P. Hasdeu, bronz) ; peisaje din Câmpina: Juan Alpar („O zi de toamnă – Câmpina”); sau diferite lucrări la monumentele arhitecturale ale lui B.P. Hasdeu: Ioan Georgescu, Filip Marin, Juan Alpar.
Dincolo de erudiţie în istoria artelor şi de cultivarea unor vârfuri ale plasticii românești, Hasdeu vădea şi o anume pricepere estetică: „În sfîrşit, am primit tabloul, care îmi place foarte mult – îi scria el Iuliei. Dar – şi aici este un dar… tocmai o mititică mioapă să-şi aleagă un asemenea efect de lumină? Dacă ar fi lucrat după natură şi-ar strica ochişorii”.
În ce măsură a fost B.P. Hasdeu el însuşi şi un artist plastic, un creator în domeniu? Întrebarea poate părea hazardată. Deşi, într-un album scos de Societatea Internaţională a Pictorilor de la Roma, la împlinirea a 400 de ani de la naşterea lui Rafael – la care colabora cu tableta La Madona velata – el afirma că nu este „pictor; dar când e vorba de Rafaele trebui să faci pictură. Şi de ce nu? Este şi o pictură a ideii, o pictură a simţului, o pictură a dorului ce ne frământă”, Hasdeu avea îndemânare la desen, cum o probează autoportretele cu care-şi ilustrează unele scrisori.
Înclinaţia către pictura ideii se materializează după moartea Iuliei, când Hasdeu, consacrându-se cultului ei în special, şi al familiei sale în general, imaginează cele două temple spiritiste: unul chtonic, funerar-memorial – Mausoleul de la cimitirul Bellu din Bucureşti – şi altul solar, muzeal-memorial – Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina. La amândouă sunt chemaţi să coopereze artiştii plastici.
În mausoleu, pictorul „Bădulescu, talentatul elev al lui Mirea”, a zugrăvit îngerii „cu aripi azurii diafane şi cu o scrisoare în mână”, iar pictorul Paraschivescu (Juan Alpar) „depinse pe marmoră” „un scarabeu sacru şi mai multe buchete de flori ( … ), mai ales trei buchete de maci şi zorele, pe faţada altarului celui mare spre apus”. Probabil în sarcina lui Ioan Georgescu au fost cele „26 busturi de teracotă, nalte de 25-30 centimetri. Aceste busturi sunt: în fund cei 12 apostoli; la stânga: Jeana d’Arc, S-ta Teresa, St. Ştefan Promartirul, Corneille, Beethoven, Swedenborg şi Alfred de Musset; la dreapta: Leibnitz, Descartes, Pascal, Michel Angelo, Cervantes, Molière şi André Chénier”. Numele acestuia figurează pe marmora mesei de altar: „Cu voia lui Dumnezeu/ s-a săvârşit acest templu spiritist întocmai după/ planul dat cu toate amănuntele de/ Iulia Hasdeu/ executor fiind B.P. Hasdeu/ după îndemnul căruia au lucrat/ sculptură I. Georgescu/ marmură și mosaic fraţii Axerio/ ferăria A. O. Czipser/ vitraliu Ziegler şi Schmidt/ bronz Ph. Schweickert/ MDCCCXC / cu voia lui Dumnezeu”. Georgescu (autor al unui protret
al Iuliei, în teracotă) este autorul bustului de marmoră al Iuliei, „din soclul căruia pleacă într-o parte şi alta două uscioare de fier şi oţel, care separă altarul de spaţiul celălalt al boltei şi care reprezintă doi sori cu razele de aur şi de argint, pe fond azuriu”. „Jos, lângă altar, la colţuri, lipite de altar şi de pereţii de marmură ai boltei, două postamente pentru busturi viitoare” – unul pentru bustul Iuliei soţia (în marmoră, de Carol Storck), şi celălalt pentru bustul B. P. Hasdeu (în bronz, de Fritz Storck).
al Iuliei, în teracotă) este autorul bustului de marmoră al Iuliei, „din soclul căruia pleacă într-o parte şi alta două uscioare de fier şi oţel, care separă altarul de spaţiul celălalt al boltei şi care reprezintă doi sori cu razele de aur şi de argint, pe fond azuriu”. „Jos, lângă altar, la colţuri, lipite de altar şi de pereţii de marmură ai boltei, două postamente pentru busturi viitoare” – unul pentru bustul Iuliei soţia (în marmoră, de Carol Storck), şi celălalt pentru bustul B. P. Hasdeu (în bronz, de Fritz Storck).
„Afară de Georgescu, Axerio, Ziegler, Czipser şi Schweickert, înscrişi pe masa altarului celui mare; afară de pictorii Paraschivescu şi Bădulescu, au mai luat parte la diferite lucrări: sculptorul Storck (sfinxi, globul, dominourile, melodia), sculptorul Ernesto Franzoni (cele trei marmure cu numele lui Dumnezeu), fierarul Goldstein (portiţele şi tripodurile), pietrarul De Cecchi (tron-bibliotecă), pietrarul Marinescu (canapea de peatră), bronzarul Bernescu (fluturii) şi alţi câţiva, fiecare deosebit, întocmai după desemnurile sau modelurile date de mine” – mărturisea Hasdeu.
Afirmaţia lui Hasdeu despre desemnurile date de el este valabilă şi pentru Castelul Iulia Hasdeu. Pisania ce ar fi trebuit pusă pe edificiul de la Câmpina – a cărei ciornă a fost notată cu sepia pe verso-ul unei file din şedinţa de spiritism din 26 August 1894 (participanţi: Hasdeu, Z.C. Arbore, Dr. C.I. Istrati, Şt. Michalescu, Rossi şi Haralamb G. Lecca) – este grăitoare: „Acest castel s-a zidit în anii/ 1894-1896,/ planul fiind dat de spiritul/ Iuliei B.P. Hasdeu/ prin medium B. P. Hasdeu”. De altfel, câteva din schiţele creionate de B.P. Hasdeu pentru unele componente ale castelului au ajuns până la noi şi se păstrează astăzi la Muzeul memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina.
Ca şi în casul mausoleului de la Bellu, şi în casul Castelului de la Câmpina, Hasdeu a încredinţat desenele sale unor profesionişti: arhitecţi, pictori, sculptori sau meşteri, care le-au redesenat în vederea execuţiei. Din pisania pentru castel, pe care am citat-o mai sus, Hasdeu a şters sfîrşitul: „apoi desemnat” şi „desemnat arhitectonic (şi devisul) de Th. Dobrescu/ construcţiunea de N. Anghelescu”.
Schiţa pentru porţile de fier cu simboluri solare şi luminatoarele de protecţie ale spaţiilor dintre portalul de piatră şi aripile castelului (păstrată), a fost încredinţată (poate refăcută) lui F. Weigel, care o redesenează pentru execuţie, un frumos ozalid albastru, cu ştampila F. WEIGEL Str. Sf. Apostol No. 42 (?) BUCURESCI, fiindu-i predat lui Hasdeu, care-l adnotează pe verso. Execuţia va păstra întocmai linia şi cotele desenului din atelierul lui Weigel. Spre sfîrşitul anului 1896 – an în care castelul ar fi trebuit să fie terminat – B.P. Hasdeu imaginează, la 20 Decembrie, şi scenele de pictură din sfera inferioară a turnului central, punând o întrebare care stărue şi azi: „Ces idées sur les panneaux de la tour de Câmpina sont-elles possibles?” Un pictor dintre numeroşii artişti plastici cu care întreţinea relaţii transpune ideile în culoare, pe două pânze, pentru trecerile spre aripile din stânga şi dreapta castelului. Cine anume era acest pictor, deocamdată nu ştim. Ştim numai că s-a pictat din vârful cupolei spre nivelul de călcare. Dacă fotografiile soţiei, făcute la 11 Octombrie în jurul statuii lui Crist –statue plasată în partea superioară a turnului, ne arătau (normal) pereţii albi, la inaugurarea castelului – făcută la 2 Iulie 1897 – partea de sus a turnului, sfera superioară, era deja pictată.
Castelul Iulia Hasdeu se circumscrie cu totul imaginarului ideii. Construcţie eclectică, el pare desprins din lumea poveştilor şi a visului – componentă a existenţei umane asupra căruia Hasdeu s-a aplecat, atât în Sic cogito, cât şi în Etymologicum Magnum Romaniae, aici în articolul despre basm. Hasdeu se întâlnea atât de bine în Castelul de la Câmpina cu Eminescu din Sărmanul Dionis, pe care aproape că-l calchia. „În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu (…), şi infinitul asemene (…).
Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborîndu-se, am putea trăi aevea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui” – cugetă Eminescu. Stăpânul castelului era şi el, ca și Dionis, „înecat de iubire pentru o fiinţă ce nu mai exista”. Ca şi Dan, „înzestrat cu o închipuire urieşească, el (…) dintr-un şir de munţi au zidit domesticul său palat”. Lespezi mari şi blocuri de piatră din care s-au cioplit portalul şi fotoliile din faţa lui, treptele
scărilor şi meterezele, blochetele cu care a fost placată în exterior severa clădire, susţin închipuirea eminesciană. Visul lui Dan şi al Mariei trimite şi el spre Hasdeu: „Visau amândoi acelaşi vis – ceruri de oglinzi, (îngeri) plutind cu înălţatele aripi albe şi cu brîe de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmură ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase (…). Numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu”.
Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborîndu-se, am putea trăi aevea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui” – cugetă Eminescu. Stăpânul castelului era şi el, ca și Dionis, „înecat de iubire pentru o fiinţă ce nu mai exista”. Ca şi Dan, „înzestrat cu o închipuire urieşească, el (…) dintr-un şir de munţi au zidit domesticul său palat”. Lespezi mari şi blocuri de piatră din care s-au cioplit portalul şi fotoliile din faţa lui, treptele
scărilor şi meterezele, blochetele cu care a fost placată în exterior severa clădire, susţin închipuirea eminesciană. Visul lui Dan şi al Mariei trimite şi el spre Hasdeu: „Visau amândoi acelaşi vis – ceruri de oglinzi, (îngeri) plutind cu înălţatele aripi albe şi cu brîe de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmură ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase (…). Numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu”.
O risipă de oglinzi de cleştar la toate ferestrele şi la uşile turnului central se întâlneşte şi în Castelul Iulia Hasdeu; îngeri plutind pe bolta albastră şi galerii din imitaţie de marmoră – cele două culoare care duc la ieşirile din spate, cum şi camerele din faţa şi din spatele aripei drepte – asemenea; straturile de stele, dar nu albastre ci, pe bolta albastră, nu lipsesc nici ele; portalul având deasupra triunghiul în care este ochiul lui Dumnezeu, este şi el.
Descriind castelul în cunoscuta O vizită la castelul „Iulia Hasdeu” – vizită făcută la 25 Iunie 1897, fiind invitat de B.P. Hasdeu – I.L. Caragiale avertizează că ai în faţă „un castel” şi „totodată un templu”, „locaş de înălţare sufletească, de mângâere, de credinţă, de rugăciune şi inspiraţiune” şi că „în fiecare colţ, materia spune o idee”. Două oglinzi paralele sunt „simbolul puterii etern şi infinit creatoare”. În donjon, ilustrul amfitrion îl făcuse să ia „seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare potir”.
Gala Galaction, care vizitează castelul cu Iuliu Dragomirescu – cel care a stat în preajma lui Hasdeu în ultimii ani ai vieţii – pomeneșteşi el de „simbolurile şi toată ermeneutica lui” (a castelului).
Asupra simbolisticii din Castelul Iulia Hasdeu atrage atenţia şi filosoful Eugeniu Speranţia. El a fost la Câmpina „împreună cu părinţii şi sora” sa, „în vara anului 1900” – pe când era elev în primele clase de liceu – „fiind o zi întreagă oaspeţii soţilor Hasdeu”.
„Aşa cum anumite canoane dictează şi reglementează construcţia bisericilor, ca şi desfăşurarea ceremonialului liturgic; aşa cum s-a pretins şi despre secretele de construcţie ale vechilor piramide egiptene, la fel întreaga clădire a «Castelului Iulia Hasdeu», de la trăsăturile ei fundamentale, la cele mai mici detalii ale aspectului exterior şi ale cuprinsului interior, totul include fel de fel de «semnificaţii simbolice», embleme, aluzii. Proporţiile numerice, formele, poziţiile şi raporturile geometrice nu sunt niciodată venite la întâmplare, ci sunt chibzuite, sunt «cu cheie», câteodată cu cheie mistică, alteori implicând simple asociaţii sentimentale”.
„Aşa cum anumite canoane dictează şi reglementează construcţia bisericilor, ca şi desfăşurarea ceremonialului liturgic; aşa cum s-a pretins şi despre secretele de construcţie ale vechilor piramide egiptene, la fel întreaga clădire a «Castelului Iulia Hasdeu», de la trăsăturile ei fundamentale, la cele mai mici detalii ale aspectului exterior şi ale cuprinsului interior, totul include fel de fel de «semnificaţii simbolice», embleme, aluzii. Proporţiile numerice, formele, poziţiile şi raporturile geometrice nu sunt niciodată venite la întâmplare, ci sunt chibzuite, sunt «cu cheie», câteodată cu cheie mistică, alteori implicând simple asociaţii sentimentale”.
Există mai multe asemănări între templul de la Bellu şi templul de la Câmpina. Dintre acestea vom reţine numai că în ambele erau simbolizate două sfere. În mausoleu, „pe pământ, sfera materială cu ocupaţiunile şi preocupaţiunile ei spre infinit”, iar „în fund, cerul cu stele şi îngerii într-un infinit de lumină”.
În castel, cele două sfere se întâlnesc în turnul central, unde decoraţia este concepută în două registre,
separate prin gura potirului. Hasdeu a imaginat aici tema creaţiunii universale. În sfera de jos, a cărei schiţă (o anexăm), desenată cu creionul de Hasdeu, a fost transpusă apoi în ulei pe pânză, în două tablouri – aflate acum la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti – de unul din pictorii din preajma sa, este reprezentat întâi haosul, din care se nasc vietăţi monstruoase, deasupra cărora se aşează, pe o treaptă superioară, lumea inteligentă, civilizaţia umană. Civilizaţie reprezentată prin şase mari centre ale culturii antice, fiecare cu o echivalenţă mistico-filosofică: Palestina – Voinţa (exodul ; Moise despicând cu cârja apele Mării Roşii și mergând, urmat de fiii lui Israel, prin mijlocul mării ca pe uscat, cu apele perete de-a dreapta și de-a stânga), Egiptul – Misterul (piramidele străjuite de Sfinx), Persia – Lumina (Zarathustra pe vârful muntelui Sablan, pe care arde Focul sacru; la poalele muntelui apune Soarele; deasupra, un vultur în sbor spre o constelație de șapte stele), Tracia – Ritmul (Orfeu îmblânzind fiarele cântând din lyră), India – Ruga (Budha Shakyamuni sihastru meditând în genunchi, într-o colibă sau într-o peșteră, într-o atitudine de rugă creștină, în căutarea adevărului), Grecia –Extasul (Pythia, în transă și enthusiastă pe trepiedul său oracular, în Oracolul de la Delphi).
Îndemnul scris în Templul de la Delphi: ΓΝΏΘΙ ΣΆΥΤΌΝ, este citit de Răsvan, din piesa Răsvan și Vidra a lui Hasdeu, în piața târgului Iași: Γνώθισάυτόν. Și este imperativ și în Castelul de la Câmpina, după ce luneci pe lângă lespedea de piatră a intrării principale și, ajuns în micul vestibul, te trezești că dai nas în nas cu tine într-o oglindă: Cunoaște-te pe tine însuți! În mijlocul acestei sfere – un potir din stuco-marmoră trandafirie şi fier. În potir, o cruce, de pe care se desprinde, ridicându-se spre cer, Isus Hristos, modelat în ştuc de sculptorul parisian Rafaello Casciani. Crist este în sfera a doua, înconjurat de îngeri şi de un brîu de nouri, deasupra cărora urcau stelele infinitului, pe o boltă albastră. În mijlocul bolţii, ochiul lui Dumnezeu veghea, din înălţimea triunghiului Său, toată această alcătuire a Sa.
separate prin gura potirului. Hasdeu a imaginat aici tema creaţiunii universale. În sfera de jos, a cărei schiţă (o anexăm), desenată cu creionul de Hasdeu, a fost transpusă apoi în ulei pe pânză, în două tablouri – aflate acum la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti – de unul din pictorii din preajma sa, este reprezentat întâi haosul, din care se nasc vietăţi monstruoase, deasupra cărora se aşează, pe o treaptă superioară, lumea inteligentă, civilizaţia umană. Civilizaţie reprezentată prin şase mari centre ale culturii antice, fiecare cu o echivalenţă mistico-filosofică: Palestina – Voinţa (exodul ; Moise despicând cu cârja apele Mării Roşii și mergând, urmat de fiii lui Israel, prin mijlocul mării ca pe uscat, cu apele perete de-a dreapta și de-a stânga), Egiptul – Misterul (piramidele străjuite de Sfinx), Persia – Lumina (Zarathustra pe vârful muntelui Sablan, pe care arde Focul sacru; la poalele muntelui apune Soarele; deasupra, un vultur în sbor spre o constelație de șapte stele), Tracia – Ritmul (Orfeu îmblânzind fiarele cântând din lyră), India – Ruga (Budha Shakyamuni sihastru meditând în genunchi, într-o colibă sau într-o peșteră, într-o atitudine de rugă creștină, în căutarea adevărului), Grecia –Extasul (Pythia, în transă și enthusiastă pe trepiedul său oracular, în Oracolul de la Delphi).
Îndemnul scris în Templul de la Delphi: ΓΝΏΘΙ ΣΆΥΤΌΝ, este citit de Răsvan, din piesa Răsvan și Vidra a lui Hasdeu, în piața târgului Iași: Γνώθισάυτόν. Și este imperativ și în Castelul de la Câmpina, după ce luneci pe lângă lespedea de piatră a intrării principale și, ajuns în micul vestibul, te trezești că dai nas în nas cu tine într-o oglindă: Cunoaște-te pe tine însuți! În mijlocul acestei sfere – un potir din stuco-marmoră trandafirie şi fier. În potir, o cruce, de pe care se desprinde, ridicându-se spre cer, Isus Hristos, modelat în ştuc de sculptorul parisian Rafaello Casciani. Crist este în sfera a doua, înconjurat de îngeri şi de un brîu de nouri, deasupra cărora urcau stelele infinitului, pe o boltă albastră. În mijlocul bolţii, ochiul lui Dumnezeu veghea, din înălţimea triunghiului Său, toată această alcătuire a Sa.
Pentru decoraţia murală a sferei superioare nu se cunoaşte nici o schiţă. Partea aceasta era gata în Iunie 1897, astfel că I.L. Caragiale putea să scrie că „stă, sub domul albastru, statua Mântuitorului”; „Mânturitorul se ridică, deasupra unor nouri, către cer”; „Din vârful domului azuriu, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului”; „domul e luminat de trei uşi, răspunzând pe trei terasc, şi de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben şi roşu. Dacă îngenunchi în faţa figurii Mântuitorului, capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii scînteetoare de lumină, al cărei cadru îl înconjură ca o aureolă”. Singurul element pe care nu l-a reţinut Caragiale au fost îngerii. Dar I.L. Caragiale ne avertizează că i-ar fi cu neputinţă să facă „o descriere completă a acestui locaş de înălţare sufletească, de mângâere, de credinţă, de rugăciune şi inspiraţiune”.
Cine a pictat sfera superioară din turnul central, portretele familiei Hasdeu din sufragerie şi pereţii întunecaţi ai „camerei de spiritism” – cu un portret al Iuliei – înger – nu se ştie. Tradiţia a reţinut numele lui Grigorescu şi Sava Henţia, dar nu există nici un fel de documente sau mărturii în acest sens. Poate numele celor doi pictori au fost reţinute fiindcă amândoi au locuit în zonă: Grigorescu pe aceeaşi stradă cu Hasdeu, la câteva sute de metri, iar Henţia la Brebu – unde şi-a cumpărat o casă (păstrată până azi) şi unde a pictat biserica mănăstirii lui Matei Basarab; el a pictat şi la Câmpina prăznicarul bisericii de la lac, ctitorită de Constantin Câmpineanu, fratele răscolitorului de conștiință românească Ion Câmpineanu, în lăcașul căreia s-a cununat poetul George Coșbuc și în parohia căreia se aflau şi Grigorescu şi Hasdeu.
Procesele verbale ale şedinţelor de spiritism consemnează prezenţa la Câmpina a lui Nicolae Vermont şi Octav Băncilă. În vara şi în toamna anului 1896, când castelul ar fi trebuit să fie gata: „25 Aug. 96/ Eu [adică B.P. Hasdeu, O.O.], Serb[ulescu], B. Vermont, N. Vermont”; „4 Sept. 96/ Eu, Serb., B. Vermont, N. Vermont, Rossi“; „8 Sept./ Eu, Serb., Şt. Mich[ailescu], B. Vermont, G. Spirescu, N. Vermont“ ; 27 Sept. 96/ Eu, Serb., B. Vermont,G. Stephanescu, Gen[eralul] Năsturel, N. Vermont, Spirescu Sen[ior], Spirescu jun[ior], N. Vaschide“; „18 Oct. 96 / Eu, Serb., B. Vermont, G. Stephanescu, Junior şi Senior Spirescu, N. Vermont; „25 Oct. 96/ Eu, Serbulescu, Şt. Michailescu, B. Vermont, G. Stephanescu, Rossi, Spirescu, N. Vermont, Dr. Zissu“; „1 Nov. 96/ Eu, Z. C. Arb[ore], Th. D. Speranţă, G. Steph[anescu], B. Vermont, N. Vermont”; „8 Nov. 96 / Eu, Serb., Arb[ore], Şt. Michailescu, B. Vermont, Gen. Năsturel, G. Stephanescu, Col. [Al.] Iarca, Rossi, Coculescu Senior, Victor Crăsescu, Spirescu, Col. Bădulescu, N. Vermont, /Mon ange Lili/ Je te supplie, aide-moi par Stourdza de faire le bien à Octav Băncilă !“; „15 Nov. 96/ Eu, Serb., Dr. [C.I.] Istrati, Şt. Michailescu, N. Vermont, Spirescu, C. M. Ciocazan“; „22 Nov. 96 / Eu, Serbulescu, Şt. Michailescu, H. G. Lecca, Spirescu, N. Vermont, Ciocazan” (sublinierile noastre, O.O.).
Octav Băncilă va reveni la 25 Aprilie 1900, cu o cerere către „Mult Venerabila Madame Hajdău”, expediată din Iaşi, unde locuia în „Curtea Mitropoliei”.
De altfel, documentele sunt foarte sărace în privinţa artiştilor care au lucrat la decorarea Castelului Iulia Hasdeu. Afară de o corespondenţă cu sculptorul RafaelloCasciani, care a executat statuia lui Isus Hristos, „model Montmartre”, de o corespondenţă cu sculptorul Filip Marin – care, însă, nu precizează ce anume a făcut pentru Hasdeu– şi de menţionarea lui Fritz Storck ca executant al portalului de piatră, timpul n-a mai salvat nimic. Este însă limpede că sfinxii au fost făcuţi tot de Carol Storck, fiind identici cu cei de la Bellu. Dintr-o scrisoare a pictorului albanez macedonean Ioan Theohari ştim numai că, spre 1900, Hasdeu era preocupat să-şi asorteze faimosul său castel cu „nisce alte tablouri, între cari şi oarecari bărbaţi de stat din trecut ai Ţărei”, şi rămăsese vorba ca Theohari să fie „vestit la timp, spre a primi comanda împreună cu dimensiunile”. Theohari vorbeşte de „valoroasa Colecţie de pictură” a lui Hasdeu, dar numai atât.
Desigur că figurau aici francezul Diogènc Maillart, cu „Iulia Hasdeu în bibliotecă”, „Iulia Hasdeu în ziua morţii” şi portretul doamnei Iulia Hasdeu; englezul Alfred Sisley cu portretul doamnei Iulia Hasdeu şi toţi cei pe care i-am citat mai sus: Mirea, Aman, Henţia, Vermont, Eugeniu Voinescu, Juan Alpar, Octav Băncilă. Între graficieni: Jiquidi, D. Stravolca – portretullui B.P. Hasdeu; poate, Leon Vonsovici şi N. Petrescu-Găină. Iar între sculptori: Ioan Georgescu – cu un alt bust al Iuliei Hasdeu, din marmoră pictată –, Şt.Ionescu-Valbudea, Carol Storck şi Fritz Storck, Filip Marin; ultimul venit, Dimitrie Paciurea, va face un cap în bronz al lui Hasdeu în chiar anul morţii acestuia.
Desigur că figurau aici francezul Diogènc Maillart, cu „Iulia Hasdeu în bibliotecă”, „Iulia Hasdeu în ziua morţii” şi portretul doamnei Iulia Hasdeu; englezul Alfred Sisley cu portretul doamnei Iulia Hasdeu şi toţi cei pe care i-am citat mai sus: Mirea, Aman, Henţia, Vermont, Eugeniu Voinescu, Juan Alpar, Octav Băncilă. Între graficieni: Jiquidi, D. Stravolca – portretullui B.P. Hasdeu; poate, Leon Vonsovici şi N. Petrescu-Găină. Iar între sculptori: Ioan Georgescu – cu un alt bust al Iuliei Hasdeu, din marmoră pictată –, Şt.Ionescu-Valbudea, Carol Storck şi Fritz Storck, Filip Marin; ultimul venit, Dimitrie Paciurea, va face un cap în bronz al lui Hasdeu în chiar anul morţii acestuia.
Deteriorată de trecerea timpului şi de semnăturile trecătorilor, pictura şi decoraţia lui Hasdeu s-au păstrat până spre sfîrşitul restaurării din anii 1962-1965. În Februarie 1943 pictorul Wilhelm Hugo, asistat de fiica sa, a făcut, la comanda primăriei oraşului Câmpina, relevee în guaşă şi creion în fiecare din încăperile Castelului Iulia Hasdeu, unele cu detalii la scara 1/1. O parte din aceste relevee, cele ale celor patru camere din faţă – situate în aripile castelului – au ajuns până la noi. În timpul restaurării ’62-’65, zugravul Ţenţ a copiat în ulei, pe cartoane, modelele originale din camerele de unde lipseau releveele lui Hugo; apoi, fără să se lase un singur martor fotografic, decoraţia originală a fost răzuită (cu inerentele scăpări) şi refăcută în ulei de zugravul Ţenţ. Copia lui Ţenţ s-a păstrat până la venirea actualei echipe de restauratori (şef de proiect arh. Călin Hoinărescu). Un sondaj efectuat de două pictorițe de la I. S. Decorativa, în 1979, a relevat că pictorii lui Hasdeu folosiseră vopsele de apă. Acelaşi sondaj a validat, dincolo de înlocuirea tehnicii, asemănarea dintre modelele originale şi copie. Acolo unde lipsesc şi releveele lui Wilhelm Hugo şi releveele lui Ţenţ – şi este casul turnului central al castelului – singurul document rămâne copia murală a lui Ţenţ. Copia din 1964 a lui Ţenţ a primit binecuvîntarea şi aprecierea favorabilă a Comisiei Monumentelor Istorice; din câte ştim, n-au fost în epocă reacţii negative din partea acestei Comisii la adresa operei lui Ţenţ.
Câteva fotografii ale picturii lui Ţenţ din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu au fost făcute în 1979 şi lipite în albumul anexă la Proiectul 7/ 7965 din [15] Noembrie 1979 al I. P. Prahova (şef proiect arh. C. Hoinărescu)
În 1984, I.P. Prahova realizează Proiectul 7/ 10147 A „Documentaţie preliminară decoraţii interioare la casa muzeu B.P. Hasdeu Oraş Câmpina” (anexăm în xerocopie Contractul de proiectare 7/ 10.147 A, nr. 7143 din 2.VII.1984, semnat la Consiliul Popular Câmpina nr. 5469 la 4.VII.1984; Nota de calcul; Clauze contractuale generale; Actul de constatare a terminării lucrării nr. 8196/30.VII.1984 I.P. Prahova, înregistrat la C.P.O. Câmpina nr. 6089 din aceeaşi zi).
În releveele prevăzute în Nota de calcul sunt cuprinse, desigur, şi turnul central al castelului, culorile feroneriei şi lemnăriei din fiecare cameră, precum şi pictura din aşa-zisa cameră de spiritism, decoraţia de pe culoare şi cea din camera administratorului. Proiectul fiind gata încă de la 30 iulie 1984, d-lui arhitect şef de proiect îi va fi uşor să le pună acuma la dispoziţie. Trebue să observăm că zugravul Ţenţ a menţinut, sub cupola turnului, brîul de îngeri (omiși de Caragiale din descrierea sa), ceea ce înseamnă că ei erau încă în 1962-1964. Prezenţa lor în templul de la Bellu şi în toate invocaţiile spiritiste ale lui Hasdeu către Iulia şi Nicolae: „Mesanges Nicolas et Lili”, „Mon ange Lili”, „Mon ange Nicolas”, confirmă calitatea copiei lui Ţenţ în această porţiune. Surse complementare pentru pictorii
care se vor angaja în reconstituirea sferei superioare a turnului Castelului Iulia Hasdeu pot fi:
care se vor angaja în reconstituirea sferei superioare a turnului Castelului Iulia Hasdeu pot fi:
– altarul bisericii mănăstirii Brebu, pictat de Sava Henţia, unde sunt îngeri asemănători cu cei copiaţi de Ţenţ şi unde stelele sunt tot aurii, pe o boltă de asemenea albastră;
– casa Gh. Cantacuzino de pe Calea Victoriei din Bucureşti (Muzeul George Enescu) unde există un plafon cu îngeri, pe un cer albastru, pictat de G. D. Mirea.
Octavian ONEA
