Critica restaurării Castelului „Iulia Hasdeu” într-o carte de Tia Şerbănescu

Am o veche simpatie pentru Doamna Tia Şerbănescu. Bref. Iată de ce, întâmplându-mă la Târgul Gaudeamus la lansarea unei cărţi a Dumneaei, m’am aşezat la coada lungă, ce s’a format imediat după presentare, aşteptând cu pacienţă să’mi vină rândul la un autograf. 

N’am luat’o ca pe o carte de căpătâi. Alte cărţi căutam eu. Şi, în speranţa ca vreunii dintre cititori să mi le poată dărui, vinde, oferi la schimb sau împrumuta, le însemn aici, cu rugămintea să’mi scrie la Ploeşti, B-dul Bucureşti 5 D. Sunt, de fapt, ediţii diferite din drama lui B. P. Hasdeu, Răsvan şi Vidra. Iată-le: Editura Hyperion, Craiova, 1999; Ed. Herra, Bucureşti, 2000; Ed. Regis & Atlantis Group, Buc., 2000; Ed. Albatros, Buc., 2001; Ed. Cartex 2000, Buc., 2003; Ed. Tritonic, Buc., 2002; Ed. Litera, Chişinău, 2003; Ed. Gramar, Buc., 2004; R.V. + Ion Vodă cel Cumplit, Litera Internaţional, Buc., 2009 şi 2012; B. P. H., Pagini alese, Buc., Prietenii cărţii, 1997.  (Desigur că’mi pot fi semnalate şi alte ediţii.) Amestecată în avalanşa de cărţi de acasă, am dat de ea acum şi, prins de febra lecturii, cât pe ce să pierd Anul Nou. Trântind uşa. Numele cărţii. Trântind uşa – Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Tia Şerbănescu, Humanitas, Buc., 2016. 

Ca să nu pierdeţi şi Dumneavoastră vreo sărbătoare importantă, n’am să v’o repovestesc toată ci, am să spicuesc numai. 

Născută Oprea şi botezată Ecaterina, în Sărăţeni, Ialomiţa, înfiată la 4 ani Şerbănescu, în Bucureşti, şi căsătorită Iftime, Tia Şerbănescu a învăţat de mititică să citească, pe ziarele casei, „Informaţia Bucureştiului” şi „Sportul popular”. A trecut şi la cărţi. „Citeam, citeam, citeam. Un fel de stahanovism al lecturii.” Într’o vacanţă, în lista de lecturi s’a ivit Marin Preda, cu Moromeţii. Citindu-l pe Preda, „deodată a avut loc un declic. Ca o iluminare.” „În Moromeţii era un univers pe care îl ştiam foarte bine, de la ţară. Ştiam cum vorbesc; urechea mea a identificat imediat sunetul de acolo. Totul era plauzibil şi perfect verosimil, exact cum ştiam că este acea lume. Şi, în acelaşi timp, era altceva. Ceva în plus. Ei bine, acest ceva în plus m’a trezit, m’a schimbat deodată şi, din acel moment, am început să citesc altfel. Să fiu mai exigentă şi să înţeleg că nu tot ceea ce citeşti este literatură. În Moromeţii am găsit literatura.” Preda „şi alţi scriitori mi-au deschis larg porţile literaturii. Şi, mai mult, mi-au deschis uşa revelaţiilor literare şi a adevăratului talent. De aici şi celelalte bucurii literare; fiecare carte bună sau fiecare autor bun e o lume care îţi aduce o bucurie aparte. Mă întreb cu groază cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi fost analfabetă, dacă aş fi rămas la ţară, dacă n’aş fi cunoscut imensele bucurii pe care ţi le poate aduce literatura?” 

I-a plăcut mult să seducă la şcoală. Scenă antologică, din mitologia spargerii cojii oului copilăriei şi a ieşirii în cerul liber al intelectualităţii: „fără să spun nimic acasă – că muream de drag să merg la şcoală, să citesc cărţi, să intru în clasă – m’am dus la şcoală. Mi-am pus rochiţa aia cea bună – singura! – şi am ajuns la şcoală. Pâş-pâş, am ajuns în curtea şcolii, pe 15 Septembrie. Am văzut careul, am văzut copiii aşezaţi în şir, m’am dus frumos-frumos şi m’am aşezat la coada la care am văzut că era clasa I-a. Pe urmă au intrat în clasă; eu, după ei! Când am ajuns – erau scăunele şi băncuţe pe vremea aia – m’am aşezat pe un scăunel, în fundul clasei.” Tragedie. Întrebată de vârstă – 5 ani şi 10 luni! – a fost trimisă să se mai joace un an.

În anul următor, însă, a „avut noroc de o învăţătoare excepţională, D-na Elena Stoicovici, care iubea copiii. Invita câte cinci copii, cei care învăţaseră bine în săptămâna respectivă, la ea acasă, în str. Valeriu Branişte nr. 5 bis (n’o să uit niciodată adresa asta), unde, însoţiţi de un părinte, eram trataţi ca nişte oaspeţi de seamă, cu prăjituri de casă, cu compot. Îţi dai seama că  toţi voiam să ajungem acolo cât mai des. Am ţinut legătura cu învăţătoarea mea până s’a stins din viaţă.”

La Liceul „Mihai Viteazul”, profesoara de Limba română, din primul an, Paula Litman, „pasionată de ceea ce făcea”, a venit într’o zi, când nu mai era la clasa Tiei, cu un gest foarte rar: „Ia-ţi servieta, chiuleşti la ultimele două ore – dacă iese scandal, vorbesc eu la cancelarie – şi hai la Universitate, că vorbeşte George Călinescu despre Eminescu”. Amfiteatrul Odobescu era arhiplin. „Noi, pentru că am ajuns mai devreme, am prins locuri în al treilea rând; pe urmă, când am fost studentă, acolo am stat mereu.”

În Facultate a avut o promoţie „foarte bună: eram interesaţi doar de literatură; trăiam literatura, trăiam pentru literatură. Ne bucuram de fiecare carte frumoasă pe care o citeam, ne bucuram de fiecare carte pe care o găseam.” Între colegi, Dorin Tudoran – coleg de an şi la „L.M.V.” –, Ioan Alexandru, soţii Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, Florin Manolescu. Şi şapte mititei, nevăzuţi, neauziţi, neînscrişi în cataloage „timp de cinci ani – între 1963 şi 1968”, figurând doar „în «anexele» secrete. Lucrau în străinătate, la DIE pesemne, şi în timpul acesta Statul le asigura diplome de studii superioare. Nihil sine DIE.”  

A absolvit cu media 9,40. „Toţi cu 10 erau de la Cluj şi de la Iaşi.” Comisia guvernamentală de repartizare i-a dat postul de la „România liberă”, neafişat, „aranjat” pentru un coleg cu „o medie mult mai mică”. La ziar, după două trântiri de uşă, „intrate în folclorul redacţiei” – de unde şi titlul cărţii – şi un memoriu la Comitetul Central (dar „să nu mai trântiţi uşa”[redactorului-şef], a sfătuit’o activistul care l-a resolvat), abia a fost acceptată. Repartisată la Secţia externe, după doi ani a trecut la Cultură, unde şi-ar fi dorit de la început.

Viaţa din redacţie este pentru curioşii care vor să-şi bage degetele în recuzita de dincolo de cortină. Vor găsi torturi adevărate, şi nu mămăligi unse cu creme îndoelnice. „România liberă”, cu tirajul ei de un milion de exemplare, era primul ziar după „Scînteia” (două milioane tiraj), şi mai puţin înţepenită decât aceea. Nu lipseau nici aici odaliştii întrecuţi să ia locul din faţă. Unul din ei, Ion Pavelescu – „megafonul partidului”, în visiunea Europei Libere – ţiitor al învăţămîntului politic şi scriitor de editoriale „cu greutate”, a fost autorul unei metafore monumentale, culeasă cu aldine la un 23 August: „Comuniştii, aceşti torţionari ai clasei muncitoare”, crezând „că «torţionar» înseamnă «a fi purtător de torţe». Şi aşa a apărut în ziar.” Pentru că „nimeni, în fluxul de atunci al numărului respectiv, nu ştia ce înseamnă torţionar.” (Sau, se prefăceau.) 

Ce era deasupra, era şi mai şi. De pildă, ministra Culturii, Suzana Gâdea. Ea l-a întrebat pe Andrei Paleolog: „Mata cine eşti?” „Sunt Paleolog, tavarăşa ministră.” „Te-am întrebat cum te cheamă, nu ce meserie ai!” Sau: „Cum te numeşti mata?” „Sunt poetul Ion Gheorghe.” „Eşti rudă cu tovarăşul Ion Gheorghe Maurer?” Din lunga antologie – „sunt mai multe întâmplări faimoase în epocă, în centrul cărora s’a aflat Suzana Gâdea” – Tia Şerbănescu narează câteva despre această satrapă culturală, „vestită pentru cum măcelărea planurile editoriale. Spre exemplu, dacă în planul unei edituri scria Arhanghelii, 2 volume, tăia cu pixul un volum. Ajunge unul. Sau, dacă era trecut un roman clasic de 350 de pagini, tot aşa, tăia cu pixul o sută de pagini, pentru economie, replicându-le directorilor de editură: «Vorbiţi cu Rebreanu ăsta să mai taie».”

De vorbit, vorbeau şi cei de la ziar cu scriitorii, dar cu aceia în viaţă. La momente mai speciale, Boris Buzilă, şeful Secţiei Cultură, apela la Zaharia Stancu. Stancu îi da „câte o jumătate de filă, şi Buzilă îl întreba la telefon: «Maestre, dar pot să vă adaug, aşa, o propoziţie, ca să o aducem un pic în actualitate?» «Poţi să-mi atribui orice, numai Luceafărul să nu mi-l atribui!»”  Sau, „Zoe Dumitrescu-Buşulenga, de pildă, de câte ori i se cerea «contribuţia» la zilele aniversare, începea prin a riposta: «Da’ conu’ [Octavian] Paler [redactorul-şef] de ce nu scrie? Ne lasă pe noi să ne compromitem şi el stă liniştit şi-şi scrie cărţile». După care rîdea, ca şi cum ar fi glumit, să nu se alarmeze interceptările.”

Interceptări de care se fereau cam toţi. Dan Hăulică i-a telefonat să treacă pe la „Secolul XX”, unde i-a „spus – desigur, pe ferite, ieşind pe coridor, aproape conspirativ, ferindu-se de microfoane, codat – că mă roagă mult, dacă pot, să încercăm să publicăm nişte articole despre Muzeul Satului, fiindcă aflase că «ăştia» i-au pus gând rău muzeului; vor să-l desfiinţeze şi în locul lui să-i facă o reşedinţă lui Nicuşor Ceauşescu. «Trebue să salvăm Muzeul Satului. Nu poţi să te duci să faci interviuri pe acolo, orice, numai să fie sgomot despre el?» Şi m’am dus şi am făcut.” Încât devenise „un fel de «ataşată» sau de «detaşată» la Muzeul Satului. De câte ori aveau un simposion, ceva, eram acolo. Scriam şi publicam ori de câte ori era posibil. Am scris mult în acea perioadă despre Muzeul Satului. Şi la un moment dat m’a sunat domnul Hăulică şi mi-a mulţumit, fără să spună mai mult la telefon. Într’adevăr, nu s’a mai întâmplat nimic, nu s’a mai desfiinţat.”

A scris şi despre Muzeul Hasdeu. Nu i s’a publicat. Cenzurată de Tamara Dobrin.

Aici o părăsesc puţin pe D-na Tia, bizuindu-mă pe mine.

Elev, la Liceul „I.L.Caragiale” din Ploeşti, şi muzeograf al Domnului Profesor Nicolae I. Simache, faţă de memoria căruia păstrez un respect nemărginit, nu am părăsit nicicând învăţătura – perorată şi la Dirigenţie – către fiii săi Teodosii: „Să gândiţi cu capetele voastre!”. La ultima ieşire în public a Domniei Sale, la reinaugurarea Muzeului Judeţean de Artă, în Noembrie 1971, în fosta Prefectură Prahova (cumpărată în 1910 de la Ghiţă Ionescu; chestia cu donaţia lui Ionescu Quintus e o escrocherie postdecembristă), l-am auzit prima dată pe D-l Iulian Antonescu – acum nume de Muzeu Judeţean la Bacău – Director al Direcţiei Muzeelor din Ministerul Culturii. Om potrivit, la locul potrivit. Aveam să-l revăd după aceea în mai multe rânduri. Îl văd şi acum îngenunchind în faţa statuii lui Isus Hristos, din donjonul Castelului Iulia Hasdeu, întors puţin (cu precauţia de rigoare, avizat că în fiecare instituţie de cultură era un securist sau cel puţin un colaborator al Securităţii) spre portretul lui B.P.Hasdeu de Nicolae Grigorescu, pentru transferul căruia îşi dăduse viza, din partea Ministerului, câţiva ani după moartea Profesorului Simache: „Ştiam eu, când i l-am împrumutat lui Simache, că n’o să se mai întoarcă niciodată la Bacău!”. La reciclările pe care le făceam, cincinalic, la Centrul Special de Perfecţionare a Cadrelor (din arealul Culturii), ne reamintea, de fiecare dată, că „fiecare muzeu este o problemă, un caz unic”. Iar la Muzeul Hasdeu aveam mai multe probleme. Aşa că, la ultimele reciclări antedecembriste, mi-am luat ca teme de museografie, tocmai din aceste probleme.

Una dintre ele era aceea „tabu” a spiritismului.

Adusesem de câţiva ani, de la Academia Română, arhiva spiritistă a lui B.P.Hasdeu şi şedeam cu ea neînregistrată în inventarul Muzeului. Fiindcă nu mi se dăduse voe. Astfel că am propus subiectul, arzător pentru mine, Asupra ultimei părţi a vieţii lui B.P.Hasdeu, în lumina arhivei sale spiritiste de la Câmpina. Deşi, după cum am văzut la Doamna Tia, însuşi capul Ministerului (sau capa, cum ar fi zis Ion Pavelescu) practica spiritismul, ba cerea şi directorilor de edituri să-l practice, inimoasa Domnişoară Ileana Crăciun, şefa noastră de grupă din partea CPCS, a sărit imediat: „Vai de mine, Onea, vrei să sburăm amândoi din cultură?” „Tocmai Dumneavoastră, Domnişoară, urmaşa lui Darwin (era profesoară de Biologie) vorbiţi aşa? Ce poate să iasă? Să-l tratez întâi. Am acceptat adineaori să renunţ la Alexandru Hasdeu (Alexandru Petriceicu Hasdeu între contemporanii săi români, admis întâi. Când a aflat că Alexandru era din Basarabia, m’a chemat la Bucureşti. Să-l schimb. L-am susţinut mai târziu, în Sesiunea pe care, la rugămintea mea, Academia Română a dedicat-o, la Câmpina, în Decembrie 1986, împlinirii a 175 de ani de la naşterea lui Alexandru.) Pe ăsta nu-l mai schimb.” „Da, da’ cine crezi că o să-mi aprobe mie un astfel de subiect, când o să citească cuvîntul «spiritism»?” Avea şi dânsa dreptatea Dumneaei. Până la urmă am mai lăsat şi eu, şi am convenit şi am rămas la titlul: Asupra ultimei părţi a vieţii lui B.P.Hasdeu, în perspectiva reorganizării expoziţiei de bază din Muzeul memorial de la Câmpina. Redactată, lucrarea mea se va dovedi o adevărată teză de doctorat.

Lucrările erau susţinute de noi, museografii, în mici Sesiuni ştiinţifice, fie la sediul Comisiunii Monumentelor Istorice, din strada Ienăchiţă Văcărescu, din apropierea Patriarhiei Române, cum s’a întâmplat în Decembrie 1980, fie la Muzeul Literaturii Române, din Bulevardul Dacia, cum a fost în Octombrie 1987.

La prima sesiune, lucrurile au decurs cum mă aşteptam. Plus ceva emoţii în partea Centrului de Perfecţionare. Dovadă că Certificatul de absolvire, semnat de directorul Florian Banc şi de Profesorul Radu Florescu, conducătorul programului, mi-a fost eliberat în „anul 198”, pe vremea lui Septimius Severus, „luna decembrie, ziua 30”. Noroc că mai sus scrie, tipărit şi manuscris, că „Tov. ONEA OCTAVIAN, încadrat în funcţia [de] muzeograf, la M.J. Prahova (B.P.Haşdeu), judeţul Prahova, A absolvit în anul 1980 programul de perfecţionare a pregătirii politico-ideologice şi profesionale în specialitatea muzeologie literară şi memorială, desfăşurat sub forma cursuri, lucr[are] pers[onală] şi activ[ităţi] practice, cu durata totală de 3 ani.”

Notez că anul 1980 a fost un an bun. Atunci, după o plenară a Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Prahova, la care participase şeful Cancelariei Comitetului Central, Ţintea, şi în care fusesem salvat de bunul Domn Iulian Antonescu, representantul Ministerului – „Dar de ce să-l pedepsim pe muzeograful Octavian Onea, care a salvat arhiva şi cărţile, şi nu pe aceia care le trimiteau la topit ?!” – arhiva spiritistă a lui B.P.Hasdeu şi cărţile (unele din Castelul Iulia Hasdeu, sau din Biblioteca Regelui, dar şi altele) au putut fi, în sfîrşit, după un cincinal bătut în cap, inventariate. 

Nu în Registrul general, dar, oricum, în registre tip. În care figurează şi acum. Şi, ca intermezzo, că, în acea vară, venise să facă un reportaj, ziaristul Mihai Pelin, de la „Flacăra”. Înainte de a începe el cu întrebările, i-am spus că îi sugerez eu un subiect. Şi m’am apucat să-i povestesc. Iar el să-şi noteze în agendă. Că, în 1973, inginerul Ştefan Petriceicu Haşdeu a obţinut, de la Primăria Câmpina, un certificat de moştenitor pentru Cavoul familiei B. P. Hasdeu din Cimitirul Belu din Bucureşti. Că acum a cerut extinderea certificatului şi asupra Castelului Iulia Hasdeu. Şi i-am turuit eu, zi de vară până’n seară, că era cât pe ce să nu’i ajungă agenda. Şi după ce am sfîrşit, m’a rugat să-i fac un resumat de 3 file şi jumătate, dactilografiate la două rânduri, ca o pârtie în noianul acela. I l’am trimis şi l-a publicat, la sfîrşitul anului, în „Almanahul Flacăra 1981”, Mai sunt locuri în Cavoul Hasdeu?. A urmat un şir de reclamaţii – le ştiu, pentru că furnizam ziarului contraargumentele – şi, pentru că Adrian Păunescu nu i-a dat dreptul la replică, Ştefan Haşdeu s-a dus la Ion Gheorghe Maurer. „Sunt nepotul marelui Bogdan Petriceicu Haşdeu” şi ce i-o mai fi spus. Maurer l-a primit. Şi a sunat-o pe Tamara Dobrin, vicepreşedinta CCES. „Să vină îndată cu o reclamaţie scrisă.” T.D. a scris o rezoluţie pe reclamaţie şi a trimis-o la CJCES Prahova. Şi l-a sunat şi pe Ion Traian Ştefănescu, atunci secretar cu propaganda la Comitetul judeţean de partid. 

Am fost chemat la Comitetul Judeţean de Cultură. Mi s’a arătat reclamaţia – „Băete, să nu zici că asta e de la noi” – şi am citit şi rezoluţia: „Să fie cercetat sever şi pedepsit exemplar muzeograful Octavian Onea, care a scris” etc. şi, după ce am răspuns cu capul, mi s’a cerut să fac o informare de o pagină şi jumătate pentru tovarăşul I. Tr. Ştefănescu. Am făcut una de 32 de pagini dactilografiate. Când a văzut’o, D-l Bădulescu a coborît cu mine la I.Tr. Ştefănescu şi m’a lăsat cu şeful de cabinet. Secretarul a citit toată istoria aceea cu procesele moştenirii lui Hasdeu şi m’a întrebat dacă mai am ceva de adăugat. Am zis că, dat fiind interesul Statului, stărui să fie anulat Certificatul de moştenitor, chiar dacă s’au scurs şapte ani de eliberarea lui. Şi, după ce, chemat, Hugo Doljan, şeful Oficiului juridic, l-a lăsat mască – „Nu se mai întoarce roata, tovarăşe secretar!” – de l-a expediat cu un gest din înceheetura mâinii, mi-a cerut să-i duc şi tovarăşei Tamara Dobrin o jumătate de pagină, că ea nu citeşte mai mult. Am scris opt. M’am dus la Minister. Am trecut întâi pe la D-l Iulian Antonescu. Le-a citit, cu finalul lor triumfător: „Şi atunci, cine să fie pedepsit exemplar, muzeograful Octavian Onea, care apără patrimoniul naţional?, sau Ştefan Haşdeu, care a furat din Arhive?” (sustrăsese de la Tribunal testamentul olograf al lui B.P.Hasdeu şi-l vînduse Muzeului Literaturii Române, în 1960, cu 6.000 de lei) şi a coborît şi D-lui cu mine, la mezanin.

În dreptul uşii Tamarei Dobrin, s’a oprit. „Ia stai! Tamara’i o nebună! Chiar dacă ai dreptate, o să te ţină minte! Mai bine hai cu mine la bufet, să-i iau o ciocolată! După aceea întoarce-te la Câmpina, şi n’o să te mai deranjeze nimeni pe tema asta.” Şi aşa a fost.

Am reluat tema ultimei părţi a vieţii lui Hasdeu, cu titlu cu tot, la absolvirea Universităţii de partid de 4 ani de la Câmpina, ca lucrare de diplomă. Ştiam că va trebui să trec şi prin filtrul local. (Aşa, cu titlu personal, dacă ştie cineva unde se află arhiva zisei universităţi?, m’ar interesa să arunc o privire în ea.)

În urma susţinerii celor două lucrări – ele nu au fost chiar identice – situaţia anterioară, foarte încordată, în spiritul iepocii, s’a detensionat. Iar în cele două Tematici de reorganizare a expoziţiei de bază a Colecţiei [nu se mai chema Muzeu memorial] de istoria culturii „B.P.Hasdeu” din Câmpina, redactate de mine în 1985 şi 1986, cele trei ediţii ale cărţii sale spiritiste, Sic cogito. Ce e viaţa ? Ce e moartea ? Ce e omul ?, apărute în 1892, 1895 şi 1907, au rămas neatinse. Este drept că, prin adresa nr. 779 / 25 nov. 1985, cu care a fost returnată, întâia, Complexului Muzeal al Judeţului Prahova, CJCES Prahova făcea observaţia: „Capitolul «Haşdeu arhitect» poate lipsi din tematica propriu-zisă, fiind suficient dacă pe panoul de la intrare, referitor la istoricul monumentului se menţionează că el a fost făcut după planurile savantului.” Dar eliminarea acestui capitol, care cuprindea desenele schiţate ale lui B.P.Hasdeu pentru planul Castelului, 3 Septembrie 1893 (inv. 244 Mss H.), portalul de piatră şi bolta unei ferestre, 2 Octombrie 1895 (471 Mss H.), poartă de fier şi perspectivă la intrarea laterală dreapta (682 Mss H.), pictura murală din donjonul Castelului, 20 Decembrie 1896 (1407 Mss H.), toate din arhiva spiritistă, şi scrisoarea din 2 Ianuarie 1906, a Societăţii Arhitecţilor Români, semnată de Preşedintele ei, Ion Mincu, prin care-l invită pe membrul onorific B.P. Hasdeu la adunarea plenară, poate fi corelată şi cu absurdul iepocii şi comandamentul gând-faptă al suturii Tamara Dobrin – Călin Hoinărescu, care tocmai se cimentase. Deocamdată, comandamentul acela era într’o umbră deasă, de nepătruns pentru mine. Chemându-mă la Ploeşti, inspectorul Mircea Todiraşcu, redactorul adresei CJCES (tm/dl.), a adăugat, în prezenţa trioului Directoare Complex – secretară BOB – şefă de secţie, că trebue făcută o cameră Nicolae Ceauşescu (!). 

Au urmat multe zile chinuite şi nopţi cu insomnii cumplite. Nu vedeam nici decorul, deşi cunoşteam Castelul cameră cu cameră şi centimetru cu centimetru. În donjon, Statuia lui Hristos dată jos – dar postamentul ei, din plăci de fier, rămas neatins –, cerul ceruleum dat jos şi îngerii isgoniţi din el (o, cât de bine ar fi dat albastrul lui optimist, de nu s’ar fi împiedicat de umbra îngerilor!), Dumnezeu desfiinţat din veghea Sa înaltă. Şi o nouă Facere şi cerul roşu, din care se năşteau alte lumi şi… Un nou demiurg ? Dar mai bine că nu l-am văzut. Bine că Dumnezeu mi-a legat atunci minţile.

Într’o zi binecuvîntată, am găsit resolvarea „camerei” Ceauşescu. Cum tematica începea „În curte”, cu bustul lui B.P.Hasdeu, am pus întâi o Placă comemorativă: „Am poposit în castelul care adăposteşte Muzeul memorial «B.P.Hasdeu» pentru a omagia” etc. Nicolae Ceauşescu, 11 Mai 1967.

Pe urmă totul a mers strună. Tematica, dactilografiată PLOEŞTI, 1986, şi-a urmat cursul.

Sesiunea din Octombrie 1987 (reciclarea a durat de Luni 19 până Sâmbătă 24), de la CSPC, s’a ţinut în Rotonda MLR. Mi-am propus să desvălui infernul în care se afundase Restaurarea Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina. Lucrurile merseseră atât de departe, încât se ajunsese la defăimarea şi la răsturnarea credinţei în Dumnezeu a lui B.P.Hasdeu. Lucrările se văd şi acum pe pereţii Castelului, şi nu e nevoe de tălmăciri. Se cuvin, însă, două desluşiri.

Se cunoaşte febra demolării edificiilor de tot felul şi din toată ţara, de care fusese cuprins Ceauşescu în ultima parte a tiraniei sale. Reacţiilor externe, stârnite de această neînchipuită barbarie, li s’a opus Studiu[l] privind determinarea specificului tradiţional din diferite zone ale ţării în scopul conservării şi valorificării acestuia prin proiectarea tipizată de locuinţe şi clădiri social-culturale. Beneficiar: I[nstitutul] C[entral de] C[ercetare,] P[roiectare şi] D[irecţionare în] C[onstrucţii] Bucureşti. Şef proiect: arh[itect] C[ălin] Hoinărescu (care era şi şeful proiectului de restaurare a Muzeului Hasdeu). Aşa s’a ajuns ca Tamara Dobrin – dublă vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste [Ministerul Culturii] şi a Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, al cărei preşedinte era Ceauşescu – să semneze condica (expresia nu’mi aparţine) la Ploeşti, la Institutul de Proiectări Prahova, unde lucra Hoinărescu. În atare situaţie, cine se mai putea înţelege cu arhitectul? Mulţi tremură şi azi în faţa lui şi-i atribue proiecte şi contracte, deşi, prin tencuirea faţadelor având plastică bizantină, el distruge ireparabil monumentele feudale româneşti. În Castelul Iulia Hasdeu, repet, concepţia sa se vede şi azi: în locul cerului plin de îngeri şi de speranţă, vegheat de ochiul lui Dumnezeu – spre care se înălţa Isus, Fiul Său – stă acum Iadul roşu cărămiziu!

Doar atât am putut să fac: profitând de Sesiunea Academiei Române, dedicată împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, ţinută intempestiv la Casa Tineretului din Câmpina, la 9 Iunie 1988 (după aniversarea din Mai, din Sala cu coloane de la Moscova!), cu o seară înainte l-am rugat pe sculptorul Alfred Dumitriu să recondiţioneze puţin Statuia lui Isus Hristos. Pe care, dimineaţa, am urcat’o din nou la locul ei. După sesiune, oaspeţii, în frunte cu Radu Voinea şi Ştefan Pascu, Preşedintele şi Vicepreşedintele Academiei, afară de Primul secretar al judeţului, Frăţilă, care s’a întors glonţ de la uşă, fără a’i trece pragul, au vizitat Castelul. Şi s’au manifestat pentru rămânerea Statuii lui Hristos la locul ei. Dar asta se va întâmpla hăt!, după mai bine de şapte luni de la Sesiunea de la MLR.

Cu două luni înainte de Sesiune, contestasem substituirea picturii lui Hasdeu, substituire avizată de Consiliul Culturii, trimiţând un lung memoriu (Direcţiunii Complexului Muzeal al Judeţului Prahova şi, spre ştiinţă) Tamarei Dobrin, împreună cu o scrisoare a arheologului Ion Horaţiu Crişan, datată „Câmpina, 25 August 1987, la a 80-a aniversare a morţii lui B.P. Hasdeu” (scrisoarea D-lui Crişan am publicat-o în „Verva”, Anul I, nr. 3, 1990, p. 3). Cum, Laurenţiu Ulici şi Dinu Kivu, redactori la „Contemporanul”, în vizita pe care o făcuseră la muzeu, tot în August, îmi promiseseră sprijinul, am încheiat: „Adaug că prestigiosul organ săptămânal al Consiliului Culturii, Contemporanul, s’a oferit să facă publică discuţia noastră, pentru a audia astfel cât mai multe opinii.” Gaz pe foc. Neprimind răspuns, am dus la „Contemporanul” articolul Cum vreau eu, sau Hasdeu? A fost scos din pagină de Tamara Dobrin. Laurenţiu, vechi coleg de liceu (cu Octavian, fratele său, fusesem coleg de clasă şi chiar de bancă), m’a chemat să’mi arate şpaltul. Nu m’am dus. Poate mi l’ar fi dat. Acum ar fi fost o piesă de muzeu. (A apărut în „Verva”, Anul I, nr. 1, Februarie 1990, pp. 6, 5, şi nr. 2, Martie 1990, pp. 4, 3). 

I-am căutat apoi pe membrii Comisiei de avizare din CCES. Articolul a fost citit de D-nii Alexandru Efremov şi Răzvan Theodorescu. Ultimul s’a arătat foarte indignat şi hotărît să vorbească cu Tamara Dobrin. După câteva zile, s’a desumflat.

Am încercat să blochez executarea picturii, montând, la baza donjonului, două sobe monumentale, albastre, adosate pereţilor dintre altar şi cele două biblioteci cu rafturi de metal. Într’o zi, m’am trezit cu secretara cu propaganda a Comitetului judeţean PCR, cu preşedinta CJCES şi cu directoarea Complexului muzeal. Nu le mai văzusem niciodată împreună, pe toate trele. Mi-au spus că dacă nu dărâm sobele, până se întorc ele de la Breaza sau nu ştiu de unde, sbor, mă dau afară imediat! Le-am demontat cu mâinile mele, gândindu-mă că dacă sbor, Hoinărescu şi pictorii Dan Strâmbu şi Cristina Păunescu nu vor mai avea nici o oprelişte la profanarea Castelului lui Hasdeu. Bătălie pierdută umilitor.

Şi iată-mă la microsesiunea organizată la MLR de D-na Zenovia Niculescu, Directoarea CSPC, cred că Vineri, 23 Octombrie 1987, dacă nu mă înşel.

Mi’am citit comunicarea şi am revenit pe un scaun între auditori. Atunci s’a apropiat de mine o doamnă, care s’a recomandat: Tia Şerbănescu, ziaristă la „România liberă”. M’a întrebat dacă pot să-i dau un exemplar şi Dumneaei. Nu puteam, era singurul pe care-l mai aveam.

Îmi pare rău că i-am stricat benedictinei Doamne restul simposionului. Cu o râvnă care vădea un apăsat exerciţiu, Doamna Tia s’a apucat să copieze lucrarea. Dumneaei ştie cât. 

Sâmbătă, 24 Octombrie, cei cincisprezece reciclanţi din ţară (nu i-am notat şi pe cei de la MLR) ne-am întâlnit cu D-nii Iulian Antonescu şi Radu Florescu. Cred că Doamna Tia nu-şi scrisese încă articolul. Altfel, ne-am fi trezit cu Tamara Dobrin. 

S’o auzim cum îi povesteşte urmarea, lui Cristian Pătrăşconiu: „Când se considera că un articol depăşeşte prin gravitate competenţele redactorului-şef, era trimis la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (Ministerul Culturii, cum ar veni), la Tamara Dobrin, care era vicepreşedin-tă. În 1987 am păţit-o şi eu cu un articol despre o conferinţă consacrată muzeelor, unde notasem unele critici la adresa modului în care se face reparaţia complexului Hasdeu din Câmpina, unde fuseseră sacrificate picturile originale ale lui Grigorescu şi Sava Henţia în favoarea operelor unor artişti locali şi fuseseră desfiinţate multe dintre obiectele de interior. Pare de necrezut astăzi că asemenea critici trebuiau aprobate de ditamai şeful culturii. Ei bine, articolul a fost respins cu o apostilă indignată de celebra Tamara, care-i scria direct redactorului-şef: «Tov. Maria Costache, nu e cazul să apară acţiunea care a avut un caracter strict local. Datele din paginile finale sunt false şi exprimă disensiuni locale, ambiţii şi resentimente. Nu dăm curs acestora.» Din loc în loc, Tamara Dobrin mai notase pe margini: «Nu aşa se pune problema». Un asemenea episod pare acum de-a dreptul suprarealist, dar atunci făcea parte din cotidianul presei.” Atât.

După câteva zile, Doamna Tia mi-a dat un telefon la Câmpina, scuzându-se că articolul n’a mai apărut, fiind cenzurat de Tamara Dobrin. Sunt şi acum jenat de jena Dumneaei. Ce vină i se putea imputa?, căci nu Dânsa îl cenzurase! 

Dar Tamara Dobrin nu s’a mulţumit cu atât. Enervată de insistenţele mele, protectoarea programului de conservare a satului prin tipizare, a dispus să fiu înzestrat cu o pereche de aripi. De Icar. Cu ele să mă car. A oprit manutanţa regretatul Domn Iulian Antonescu, prietenul constant al Muzeului Hasdeu, Dumnezeu să-l odihnească! Abia venisem de la reciclare, că m’a sunat să vin la Dumnealui cu exemplarul meu de lucru din tematică (1986). M’am dus. După ce s’a asigurat repede că era un alt exemplar din dactilograma pe care o citise la Minister, a scris: „De acord cu executarea expoziţiei, ţinându-se seama de următoarele recomandări: / – să fie extompată fronda lui Hajdeu faţă de exagerările curentului latinist / – să fie înlocuite originalele (în majoritatea lor) cu facsimile tipografice [ţinuse să mă încurajeze, pentru că în Preambul scrisesem: „Noi am pus la punct, încă din 1973, o metodă de facsimilare tipografică, şi ieftină şi spectaculoasă prin rezultate.” Fusese de faţă când o propusesem într’o comunicare la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Şi o şi aplicasem, imediat după aceea, la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Ploeşti.] / – să fie subliniat rolul lui B.P.H. ca deschizător de drumuri în ştiinţa românească şi universală. / Iulian Antonescu / 28 Oct. 1987.” (Când a scris ziua: 21, şi-a dat seama că a greşit şi a scris peste 1 un 8 mai mare.) A pus ştampila şi, deşi altădată foarte ceremonios, mi-a întins mâna. Am înţeles că trebue să sbor.

Sbor. De câte ori n’am auzit eu cuvîntul ăsta… Deşi comèdia era la altă Drăgaică.

Octavian ONEA