În numerele precedente am re-publicat articolul Cum vreau eu, sau Hasdeu?, scos din revista „Contemporanul” de Tamara Dobrin, vicepreședinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în August 1987; Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii. Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13; Hasdeu creatorul, apărut în „Literatorul”, II, nr. 19, la 8 Mai 1992, pp. 10-11, și comunicarea Propuneri pentru reconstituirea temei creatorului din turnul central al Castelului IuliaHasdeu din Câmpina, susținută la Muzeul din Botoșani și tipărită în Anuarul acestuia în „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402. Astăzi vin cu o altă comunicare: B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, citită la sesiunea din Noembrie 1994. Toate au fost atitudini publice, măsurabile cu cotul sau cu unghia, pipăibile cu amprenta degetului.
Partea cealaltă, care, cu mână văzută sau nevăzută, a știut să pună mereu în mișcare constanta apăsare, simțită sau ne-simțită, a șenilelor administrative, de a rămas din mine numai spiritul, a fost și ea în lucrare. Ba încă a avut și ieșiri spectaculoase și de largă audiență, notorie fiind desbaterea de la Televiziunea Română, din 1996, de la emisiunea Orizonturi culturale. Spre cinstea lui, redactorul de atunci (se roteau, la 4-6 săptămâni, cei de la redacția culturală), D-l Sandrino Gavriloaia, a lăsat neșterse și o parte din cuvintele mele. Poate că vreun pasionat a înregistrat-o, căci a fost reluată în câteva rânduri. Altă dată – la o dată pe care poate ne-o precisează cineva – pictorii Strâmbu au umplut Galeria Căminul Artei de lângă Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București cu desenele ce urmau a fi transpuse pe pereții Castelului. Cred că n-au lipsit cronicile admirative și extazul miilor de admiratori, pe care le las altora mai vrednici decât mine să le dea la lumină.
B. P. HASDEU ŞI OCTAV BĂNCILĂ
Relaţiile lui B. P. Hasdeu cu diferiţi artişti plastici – pictori, sculptori şi graficieni – contemporani cu el s-au întins, practic, pe întreaga durată a vieţii sale. Faptul nu trebuie să surprindă, dacă ne gândim că, în familia sa, artele au fost cultivate până la profesie. Astfel, Tadeu Petriceicu Hasdeu, bunicul său, dessinait très gentiment et s’essaya même aux portraits à l’huile. Un peu musicien aussi, il jouait de la flûte”1 – adică „zugrăvia şi cânta din flaut”2. Fiul cel mare al lui Tadeu, tot Tadeu, „jouait très-bien du violon” – cânta foarte bine la vioară – după cum ne spune nepotul său3.
Curios, al doilea fiu al lui Tadeu, Alexandru Petriceicu Hasdeu, „n’avait aucun goût pour la musique et le dessin“4 , dar cel de-al doilea fiu al lui Alexandru, Nicolae, născut în 1840, a fost pictor5: „reposatul
meu frate Nicolae, pictor, mort la 1860 în vârstă de 19 ani, un adevărat înger el însuşi prin frumuseţea chipului şi prin frumuseţea sufletului”6. „Nicolae, a cărui amintire a purtat-o până în zilele din urmă fratele său Bogdan, umplându-i de poezie reveriile sale spiritiste, a fost un tînăr plin de însuşiri artistice. El a murit în închisoare, unde fusese depus ca răsvrătitor”7, la Petersburg. Pusă adesea lângă Nicolae, datorită vârstei asemănătoare la care s-a stins din viaţă, Iulia, nepoata de frate a acestuia, a
avut aptitudini deosebite pentru muzică şi pentru pictură. Ea a luat întâi lecţii de acuarelă cu August-Clément-Jacques Herst – care afirma despre ea că avea geniu8: „II disait partout […] que j’avais un talent merveilleux, que j’étais douée d’un grand génie pour la peinture” – raporta fata, iară, tatălui său9. Apoi a luat lecţii de pictură în ulei, o vreme cu acelaşi Herst10, după care cu Diogène Ulysse Maillart (fostul coleg de atelier al lui C.I. Stăncescu şi Nicolae Grigorescu la Sébastien Cornu), în atelierul căruia a lucrat în ultimii patru ani ai vieţii, începând cu octombrie 188411.
B.P. Hasdeu a încurajat-o constant şi în această direcţie: „Cum mai merge cu acuarelele?”I2, „Aştept cu nerăbdare să văz pânzele cele cu ulei ale d-şoarei Iulia Hasdeu”13 „căci Lilicuţa, în adevăr, pentru pictură, ca şi pentru literatură, are o vocaţiune pronunţată”14. „Îmi pare bine că aţi re-nceput canto. Sper că nici pictura nu e negleasă”15. El vădea o anume pricepere în domeniu – „în sfîrşit, am primit tabloul, care îmi place foarte mult. Dar – şi aici este un dar… tocmai o mititică mioapă să-şi aleagă un asemenea efect de lumină? Dacă ar fi lucrat după natură şi-ar strica ochişorii”16 – deloc surprinzătoare la un poet care cântase altădată „Madonele lui Rafaele”17 şi Un tablou flamand18 şi îşi comparase poezia cu pictura lui Caravaggio19.
meu frate Nicolae, pictor, mort la 1860 în vârstă de 19 ani, un adevărat înger el însuşi prin frumuseţea chipului şi prin frumuseţea sufletului”6. „Nicolae, a cărui amintire a purtat-o până în zilele din urmă fratele său Bogdan, umplându-i de poezie reveriile sale spiritiste, a fost un tînăr plin de însuşiri artistice. El a murit în închisoare, unde fusese depus ca răsvrătitor”7, la Petersburg. Pusă adesea lângă Nicolae, datorită vârstei asemănătoare la care s-a stins din viaţă, Iulia, nepoata de frate a acestuia, a
avut aptitudini deosebite pentru muzică şi pentru pictură. Ea a luat întâi lecţii de acuarelă cu August-Clément-Jacques Herst – care afirma despre ea că avea geniu8: „II disait partout […] que j’avais un talent merveilleux, que j’étais douée d’un grand génie pour la peinture” – raporta fata, iară, tatălui său9. Apoi a luat lecţii de pictură în ulei, o vreme cu acelaşi Herst10, după care cu Diogène Ulysse Maillart (fostul coleg de atelier al lui C.I. Stăncescu şi Nicolae Grigorescu la Sébastien Cornu), în atelierul căruia a lucrat în ultimii patru ani ai vieţii, începând cu octombrie 188411.
B.P. Hasdeu a încurajat-o constant şi în această direcţie: „Cum mai merge cu acuarelele?”I2, „Aştept cu nerăbdare să văz pânzele cele cu ulei ale d-şoarei Iulia Hasdeu”13 „căci Lilicuţa, în adevăr, pentru pictură, ca şi pentru literatură, are o vocaţiune pronunţată”14. „Îmi pare bine că aţi re-nceput canto. Sper că nici pictura nu e negleasă”15. El vădea o anume pricepere în domeniu – „în sfîrşit, am primit tabloul, care îmi place foarte mult. Dar – şi aici este un dar… tocmai o mititică mioapă să-şi aleagă un asemenea efect de lumină? Dacă ar fi lucrat după natură şi-ar strica ochişorii”16 – deloc surprinzătoare la un poet care cântase altădată „Madonele lui Rafaele”17 şi Un tablou flamand18 şi îşi comparase poezia cu pictura lui Caravaggio19.
Deşi într-un album scos de Societatea internaţională a pictorilor de la Roma, la împlinirea a 400 de ani de la naşterea lui Rafael, – la care colabora cu tableta La Madona velata – B.P. Hasdeu afirma că nu este „pictor, dar când e vorba de Rafaele trebui să faci pictură. Şi de ce nu? Este şi, o pictură a ideii, o pictură a simţului, o pictură a dorului ce ne frământă”, comparând România cu o Madonă cu profilul, Basarabia, acoperit cu un văl20, el avea îndemânare la desen, cum o probează (mai ales) autoportretele cu care-şi ilustrează unele scrisori21. Aşa fiind, nu este de mirare că el s-a simţii bine şi a căutat deseori compania unor artişti plastici.
Trecem peste călătoria pe care, în 1861, B.P. Hasdeu, trimis de Ministerul de Culte şi Instrucţiune publică, a făcut-o în Polonia, însoţit de pictorul Gheorghe Panaiteanu Bardasare – pe care urma să-l povăţuiască cu preţioasele sale cunoştinţi de erudit, ştiind plasticienii români care lucraseră în vechime în Polonia22 – şi ne oprim la vremea în care a predat cursul de Istoria artei româneşti la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. La 31 Decembrie 1864 tînărul savant adresa o cerere în acest sens ministrului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii publice: „Domnule Ministre! Dorind a da tot concursul meu la nouele şi necontenite îmbunătăţiri câte se aduc ramului instrucţiunii publice sub regimul de faţă, am onoarea de a propune, Domnule Ministre, ca să fac în Şcoala de Belle-arte un curs liber şi gratuit de Istoria Românilor în legătură cu pictura, adecă în privinţa costumelor, moravurilor, mobilelor, etc., anume o dată pe săptămână./ Binevoiţi, Domnule Ministre, a primi încredinţările celei mai distinse consideraţiuni./ B.P. Hăjdeu/ 31 Decembrie 1864./ Domniei Sale Domnului Ministru al Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice”. Cererea a fost înregistrată în aceeaşi zi şi tot în aceeaşi zi ministrul Nicolae Kretzuleseu a pus rezoluţia: „Să încuviinţează cererea D-lui Hăsdău. I să va face que mai vie mulţumire din parte-mi pentru aquest act lăudabil, şi să va publica în monitor. N. K., 31 X-vrie”23. Ministerul înştiinţează Direcţiunea Şcoalei de Bellearte din Bucureşti, la 14 Januar 1865 şi dă şi un Anonciu la „Monitorul oficial”: „Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunci publice/ D-l B. Petriceicu Hajdeu, dupre autorisaţiunea ce a primit de la Ministeriu, va face o dată pe septimana un curs gratuit de Istoria Românilor în răport cu pictura, adică în privinţa costumelor, moravurilor, mobilelor etc., la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti / No. 1889, Januar 14/65” 24. Astfel Hasdeu a putut să-i cunoască foarte bine pe cei care erau consideraţi a fi elita picturii şi sculpturii româneşti de atunci: Theodor Aman, directorul Şcolii, numit la 5 octombrie 1864, G.M. Tătărăscu, profesor de pictură, numit tot la 5 octombrie, Karl Storck, profesor de sculptură, de la 4 ianuarie 1865, cum şi pe Alexe Marcovici, profesor de anatomie, de la 12 ianuarie 1865, şi Gaetano Burelly, profesor de architectură, de la 20 ianuarie 186525. Între studenţi, sărac şi fără bursă, Sava Henţia. Cât va fi ţinut Hasdeu cursul la Belle Arte, nu ştim. Fiind liber, deci, neplătit, el nu figurează în statele de presenţa foncţionarilor Pinacotecii şi Şcolei de Belle Arte. Apoi trece un timp, în care nu mai cunoaştem mare lucru, şi ne trezim deodată cu afirmaţia că el a „protejat totdeauna neamul lui Grigorescu”. Era 13/ 25 mai 1887, G.D. Mirea îi făcea „gratis portretul” şi el s-ar fi aşteptat la un atare gest de la Nicolae Grigorescu: „A propos! Mirea îmi face gratis portretul, care e deja foarte înaintat şi are să fie un adevărat cap-d’operă. Şi totuşi lui Mirea eu n-am făcut niciodată vreun bine, pe când am protejat totdeauna neamul lui Grigorescu. Aşa merge lumea! Sunt şi buni, sunt şi răi, dar – orişicum – cei buni sunt mai mulţi. Optimismul e mai aproape de adevăr decât pesimismul şi schopenhauerismul, de care pătimiţi voi”26. În toamna aceluiaşi an Hasdeu devine directorul „Revistei Noi”, publicaţie scoasă în condiţii grafice deosebite. Arta avea, desigur, locul ei: „Pe fiecare an vor fi 12 portrete, 6 tablouri şi 6 costume. Afară de aceasta, muzică, compoziţiuni originale, de Voreas şi de Papasovici, acesta din urmă mai ales un tînăr compozitor de un talent extraordinar”27. Pentru muzică era un comitet „compus din: [Constantin] Dimitrescu (Conservator în Viena), D. Voreas (Conservator de Paris), Pappasovici (idem), Sihleanu (Conservator de Neapole); afară de aceştia, Delavrancea cântă din vioară ca un adevărat lăutar şi Paraschivescu [Juan Alpar] cântă din flaut”28. Probabil şi pentru pictură va fi fost la fel, deşi nu avem o mărturie expresă în acest sens. Dar prin redacţie s-au perindat destui artişti plastici, sculptorul Ioan Georgescu şi pictorul G.D. Mirea luând parte, joi 24 septembrie (6 octombrie) 1887, la inaugurarea revistei29. Ei îşi vor vedea operele reproduse în „Revista Nouă”. Aşa, în numărul 1, sunt publicate schiţa lui Ioan Georgescu pentru statuia din marmoră, de la Iaşi, a lui Gheorghe Asachi, şi Nimfa lui G.D. Mirea.
După Grigorescu se trag heliografia Lângă iaz (nr. 4) şi zincografia Bragagiu (nr. 8), ambele „din galeria
D-lui Dr. Kalenderu”. Sava Henţia este prezent cu portretul lui Costache Stamati (nr. 6) şi D-şoara Hasdeu pe catafalc (după natură), (nr. 11), iar Epaminonda Bucevski cu Ştefan cel Mare de pe Evangheliarul de la Homor (nr. 11).
După Grigorescu se trag heliografia Lângă iaz (nr. 4) şi zincografia Bragagiu (nr. 8), ambele „din galeria
D-lui Dr. Kalenderu”. Sava Henţia este prezent cu portretul lui Costache Stamati (nr. 6) şi D-şoara Hasdeu pe catafalc (după natură), (nr. 11), iar Epaminonda Bucevski cu Ştefan cel Mare de pe Evangheliarul de la Homor (nr. 11).
În anul al II-lea apar Michael nebunul de Şt. Ionescu Valbudea (nr. 2), La marginea satului (nr. 4) şi Poarta de la Radu Vodă (nr. 7) de Juan Alpar, O marină de Eugeniu Voinescu (nr. 6), Trei ovrei (nr. 10) şi Ţiganul (nr. 11-12) de Constantin Jiquidi, dublul portret Tadeu Hasdeu (1769-1835) şi lulia Hasdeu (1869-1888) desen de G. D. Mirea (nr. 7), portretul lui August Treboniu Laurian de Sava Henţia (nr. 2) şi, din nr. 11-12 şi până la încetarea revistei ilustraţiile lui C. Jiquidi la anecdotele lui Th. D. Speranţia.
Din anul al IlI-lea colaborator rămâne doar C. Jiquidi, cu Beţivul (nr. 1) şi portretele lui Constantin Năsturel Herăscu (nr. 1), Gheorghe Scheleti (nr. 2) şi Andrei Şaguna (nr. 3). De la nr. 4—5 portretele vor fi făcute de L. Vonsovici, care semnează şi toate portretele din anul IV. Şi tot din anul al IlI-lea reproducerile vor fi făcute numai după artişti străini, între care Diogène Maillart, cu lulia Hasdeu în bibliotecă (III, nr. 4-5) şi lulia Hasdeu în ziua morţii (VI, nr. 3-4). Renunţarea la plasticienii români – accidental, C. Jiquidi va mai semna portretul lui Vasile Cârlova (VI, 10) – poate fi pusă şi pe seama dificultăţilor financiare ale revistei, dar şi pe orientarea lui Hasdeu spre cultul Iuliei, după moartea acesteia. Dar, mai înainte de a ne referi la relaţiile lui Hasdeu din perioada spiritistă a vieţii sale, să amintim şi cele două desene ale unui amator, foarte mult apreciat de directorul revistei pentru acest dar: Delavrancea, căruia îi sunt publicate o roată (I, nr. 2) şi portretul lui Anton Pann (II. nr. 10).
Să amintim, de asemenea, interesul pentru viaţa artistică şi, deci, cronicile plastice semnate de Delavrancea, C.I. Stăncescu şi G.l. Ionescu-Gion. Delavrancea, Salonul „Atheneului”, se opreşte asupra lui Obedeanu, Nicolac Vermont, Juan Alpar (Paraschivescu), Eugeniu Voinescu, Nicolae Grigorescu (II, nr. 2), Ion Andreescu, G.D. Mirea, Ion Georgescu, Şt. Valbudea (I), nr. 3). Ionnescu-Gion este inapetent la Expoziţiunea Grigorescu (Palatul Atheneului) (VII, nr. 8) şi rezervat faţă de Ştefan Luchian, dar entuziasmat de tineri; dintre pictorii consacraţi admiră la Juan Alpar O zi de toamnă – Câmpina (colorit foarte frumos şi o perspectivă superbă), iar dintre sculptori pe Dimitriu [Bârlad] şi Filip Marin. Gion se ocupă şi de Expoziţiunea operilor artiştilor în vieaţă (Palatul Ateneului Român) (VII, 9). Pictorul C.I. Stăncescu, profesor la Şcoala de Belle Arte, scrie elogios şi pertinent despre Theodor Aman (1828-1891)(V, nr. 3—4) şi despre Grigorescu: Muzeele noastre de pictură şi de sculptură. Operele D-lui N. Grigorescu în Muzeul de Pictură din Bucureşti (V, nr. 6-7), iar N. Ţincu scrie despre Constantin Lecca (1810-1887) (VII, nr. 2). Am spus că după moartea Iuliei, Hasdeu se consacră, în anii imediat următori, cultului ei şi, într-un cadru mai larg, cultului familiei. El ridică două temple spiritiste – unul funerar-memorial – mausoleul de la cimitirul Bellu din Bucureşti – şi altul muzeal-memorial – Castelul lulia Hasdeu de la Câmpina. La amândouă sunt chemaţi să coopereze artişti plastici, pentru a edifica şi decora.
În mausoleu, pictorul „Bădulescu, talentatul elev al lui Mirea” a zugrăvit îngerii „cu aripi azurii diafane şi cu o scrisoare în mână”, iar pictorul Paraschivescu (Juan Alpar) „depinse pe marmoră” „un scarabeu sacru şi maimulte buchete de flori [ … ], mai ales trei buchete de maci şi zorele, pe faţada altarului celui mare spre apus, d-asupra uscioarei prin care se pot vedea moaştele răposatei”30.
Probabil în sarcina lui Ioan Georgescu au fost cele „26 busturi de teracotă, nalt fiecare de 25-30 centimetri. Aceste busturi sunt: în fund cei 12 apostoli; la stânga: Jeana d’Arc, S-ta Teresa, St. Ştefan Promartirul, Comeille, Beethoven, Swedenborg şi Alfred de Musset; la dreapta: Leibnitz, Descartes, Pascal, Michel Angelo, Cervantes, Molière şi André Chénier; adecă în fund 12 (= 3×4), iar pe laturi câte 7 (= 3+4)”31. Numele acestuia figurează pe marmora mesei de altar: „Cu voia lui Dumnezeu/ s-a săvârşit acest templu spiritist întocmai după/ planul dat cu toate amănuntele de/ Iulia Hasdeu/ executor fiind B.P. Hasdeu) după îndemnul căruia au lucrat/ sculptură I. Georgescu/ marmură şi mosaic fraţii Axerio/ ferăriă A. O. Czipser/ vitraliu Ziegler şi Schmidt/ bronz Ph. Schweickert/ MDCCCXC /cu voia lui Dumnezeu”32. El este autorul bustului de marmoră al Iuliei, „din soclul căruia pleacă într-o parte şi alta două uscioare de fier şi oţel, care separă altarul de spaţiul celălalt al boltei şi care reprezintă doi sori cu razele de aur şi de argint, pe fond azuriu”33 . „Jos, lângă altar, la colţuri, lipite de altar și de pereţii de marmură ai boltei, două postamente pentru busturi viitoare”34 – unul pentru bustul de marmoră al Iuliei soţia, de Carol Storck, şi celălalt pentru bustul, turnat în bronz, al lui B.P. Hasdeu, de Fritz Storck. „Afară de Georgescu, Axerio, Ziegler, Czipser şi Schweickert, înscrişi pe masa altarului celui mare; afară de pictorii Paraschivescu şi Bădulescu; au mai luat parte la diferite lucrări: sculptorul Storck (sfinxi, globul, dominourile, melodia), sculptorul EmestoFranzoni (cele trei marmure cu numele lui Dumnezeu), fierarul Goldstein (portiţele şi tripodurile), petrarul De Cecchi (tron-bibliotecă), petrarul Marinescu (canapea de peatră), bronzarul Bernescu (fluturii) si alţi câţiva, fiecare deosebit, întocmai după desernnurile sau modelurile date de mine”35.
Afirmaţiile lui Hașdeu despre desemnurile date de el este valabilă şi pentru Castelul Iulia Hasdeu. Pisania ce ar fi trebuit pusă pe edificiul de la Câmpina – a cărei ciornă a fost notată cu sepia pe versoul unei file din şedinţa de spiritism din 26 august 1894 (participanţi: Hasdeu, Z.C. Arbore, Dr. C.I. Istrati, St. Michalescu, Rossi şi Haralamb G. Lecca) – este grăitoare: „Acest castel s-a zidit în anii (1894- 1896), planul fiind dat de spiritul/ Iuliei B.P. Hasdeu/ prin medium B.P. Hasdeu … Dealtfel, câteva din schiţele creionate de B. P. Hasdeu pentru unele componente ale castelului au ajuns până la noi şi se păstrează astăzi la Muzeul memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina. Ca şi în cazul mausoleului de la Bellu, şi în cazul Castelului de la Câmpina Hasdeu a încredinţat desenele sale unor profesionişti: arhitecţi, pictori, sculptori sau meşteri, care le-au redesenat în vederea exccuţiei. Din pisania pentru castel Hasdeu a şters sfîrşitul: „apoi desemnat” şi „desemnat architectonic” (şi devisul) de Th. Dobrescu/ construcţiunea de N. Anghelescu”.
Schiţa pentru porţile de fier cu simboluri solare şi luminatoarele de protecţie ale spaţiilor dintre portalul de piatră şi aripile castelului (păstrată) a fost încredinţată (poate refăcută) lui F. Weigel, care o redesenează pentru execuţie, un frumos ozalid albastru, cu ştampila „F. WEIGEL Str. Sf. Apostol 42 (?) BUCURESCI”, fiindu-i predat lui Hasdeu, care-I adnotează pe verso. Execuţia va păstra întocmai linia şi cotele desenului din atelierul lui Weigel. Spre sfârşitul anului 1896 – an în care castelul ar fi trebuit să fie terminat – B.P. Hasdeu imaginează, la 20 Decembrie, şi scenele de pictură din sfera inferioară a turnului central, punând o întrebare care stăruie şi azi: „Ces idées sur les panneaux de la tour de Câmpina sont-elles possibles?”.
Un pictor dintre numeroşii artişti plastici cu care întreţinea relaţii, transpune ideile în culoare, pe două pânze, pentru trecerile spre aripile din stânga şi dreapta castelului. Cine anume era acest pictor, deocamdată nu ştim. Ştim numai că s-a pictat din vârful cupolei spre nivelul de călcare. Dacă fotografiile soţiei, făcute la 11 octombrie 1896 în jurul statuii lui Crist – plasată în partea superioară a turnului – ne arătau (normal) pereţii albi, la inaugurarea castelui – făcută la 2 Iulie 1897, – partea de sus a turnului era deja pictată.
Un pictor dintre numeroşii artişti plastici cu care întreţinea relaţii, transpune ideile în culoare, pe două pânze, pentru trecerile spre aripile din stânga şi dreapta castelului. Cine anume era acest pictor, deocamdată nu ştim. Ştim numai că s-a pictat din vârful cupolei spre nivelul de călcare. Dacă fotografiile soţiei, făcute la 11 octombrie 1896 în jurul statuii lui Crist – plasată în partea superioară a turnului – ne arătau (normal) pereţii albi, la inaugurarea castelui – făcută la 2 Iulie 1897, – partea de sus a turnului era deja pictată.
Cine a pictat partea de sus a turnului, portretele familiei Hasdeu din sufragerie şi pereţii întunecaţi ai „camerei de spiritism” – cu un portret al Iuliei – înger – nu se ştie. Tradiţia a reţinut numele lui Grigorescu şi Sava Henţia, dar nu există nici un fel de documente sau mărturii în acest sens. Poate că numele celor doi pictori au fost reținute fiindcă amândoi au locuit în zonă: Grigorescu pe aceeaşi stradă principală cu Hasdeu, la câteva sute de metri, iar Henţia la Brebu – unde şi-a cumpărat o casă păstrată până azi) şi unde a pictat biserica mănăstirii lui Matei Basarab; el a pictat şi la Câmpina prăznicarele bisericii de la lac – în parohia căreia se aflau și Grigorescu și Hasdeu – ctitorită de Constantin Câmpineanu, fratele lui Ion Câmpineanu. Procesele verbale ale şedinţelor de spiritism consemnează prezenţa la Câmpina a lui Nicolae Vermont şi Octav Băncilă, în vara şi în toamna anului 1896, când castelul ar fi trebuit să fie gata: „25 Aug. 96/ Eu [adică B.P. Hasdeu, n.n. O.O.], Serb[ulescu], B. Vermont, N. Vermont”; „1 sept. 961 Eu, Serb., B. Vermont, N. Vermont, Rossi”; „8 Sept./ Eu, Serb., St. Mich[ăilescu], B. Vermont, G. Spirescu, N. Vermont”; „21 Sept. 96/ Eu, Serb, B. Vermont, G. Stephanescu, Gen[eralul] Năsturel, N. Vermont, Spirescu Sen[ior], Spirescujun[ior], N. Vaschide”; „18 oct. 96/ Eu, Serb., B. Vermont, G. Stephanescu, Junior şi Senior Spirescu, N. Vermont”; „25 oct. 1896 Eu, Serbulescu, St. Michăilescu, B. Vermont, G. Stephanescu, Rossi, Spirescu, N. Vermont, Dr. Zissu”; „1 Nov. 96 1 Eu, Z.C. Arb[ore], Th. D. Speranţă, G. Steph[ănescu], B. Vermont, N. Vermont”; „8 Nov. 96/ Eu, Serb., Ar[bore], St. Michăilescu, B. Vermont, Gen. Năsturel, G. Stephănescu, Col[onelul Al.] Iarca, Rossi, Coculescu Senior, Victor Crăsescu, Spirescu, Col. Bădulescu, N. Vermont”, „Mon ange Lili,/ Je te supplie, aide-moi par Stourdza de faire bien a Octav Băncilă!”; „15 Nov. 96/ Eu, Serb., Dr. [C.I.] Istrati, St. Michăilescu, N. Vermont, Spirescu, C. M. Ciocazan”; „22 Nov. 961 Eu, Şerbulescu, St. Michăilescu, H. G. Lecca, Spirescu, N. Vermont, Ciocazan” (sublinierile noastre)36.
În general, documentele sunt foarte sărace în privinţa artiştilor care au lucrat la decorarea Castelului Iulia Hasdeu. Afară de o corespondenţă cu sculptorul Rafael – la Casciani, care a executat statuia lui Iisus Hristos Sacré Coeur „model Montmartre”, de o corespondenţă cu sculptorul Filip Marin care, însă, nu precizează ce anume a făcut pentru Hasdeu – şi de menţionarea lui Fritz Storck ca executant al portalului de piatră, timpul n-a mai salvat nimic. Este însă limpede că sfinxii au fost făcuţi tot de Carol Storck, fiind identici cu cei de la Bellu.
Dintr-o scrisoare a pictorului albanez37 macedonean Ioan Theohari, ştim numai că, prin 1900, Hasdeu era preocupat să-şi asorteze faimosul său castel „cu nişce alte tablouri, între cari şi oarecari bărbaţi de stat din trecut ai Ţărei, şi rămăsese vorba ca „Theohari” să fie „vestit la timp, spre a primi comanda împreună cu dimensiunile”. Theohari vorbeşte de „valoroasa Colecţie de pictură” a lui Hasdeu, dar numai atât. Desigur că figurau şi aveau să figureze aici – fiindcă an de an, până la sfârşitul vieţii lui Hasdeu, colecţia se întregeşte –francezul Diogène Maillart, cu „Iulia Hasdeu în bibliotecă”, „Iulia Hasdeu în ziua morţii” şi portretul doamnei Iulia Hasdeu; englezul Alfred Sisley, cu portretul doamnei Iulia Hasdeu, şi toţi cei pe care i-am citat mai sus: Mirea, Aman, Henţia, Vermont, Eugeniu Voinescu, Juan Alpar, Octav Băncilă. Între graficieni: C. Jiquidi, D. Stravolca, cu portretul lui B.P. Hasdeu; poate Leon Vonsovici şi N. Petrescu-Găină. Iar între sculptori: Ioan Georgescu – cu un altbust al Iuliei Haşdeu, din marmoră pictată, Şt. Ionescu Valbudea, Carol Storck şi Fritz Storck, Filip Marin; ultimul venit, Dimitrie Paciurea, va face un cap în bronz al lui B.P. Hasdeu în chiar anul morţii acestuia.
Bineînţeles că Hasdeu a răspuns solicitării lui Theohari. La moartea doamnei Hasdeu el se grăbeşte să-l consoleze pe bătrânul atât de greu încercat de soartă, amintindu-şi cu recunoştinţă că s-a bucurat „de ospitalitatea Casei Voastre” în vara anului 1900, când a „executat nişte tablouri” şi a „avut ocasiunea de a aprecia calităţile sufleteşti ale Acelei Nobile şi Blânde Tovarăşe a vieţii Voastre”38.
Calităţile sufleteşti ale doamnei Hasdeu îl fac şi pe Octav Băncilă ca, după o ignorare nepoliticoasă a relaţiilor cu familia Hasdeu, să le reia, adresându-i-se tot dumneaei. Desigur că rugăminţile pictorului au fost împlinite. Cum se deduce dintr-o a doua scrisoare, doamna Hasdeu avea să intervină şi pe lângă generalul Năsturel. Apoi, ca şi în cazul bursei în străinătate, când Hasdeu intervenise pe lângă D.A. Sturdza, după ce s-a aranjat la Iaşi, Octav Băncilă întinde iar un văl al tăcerii.
Iată cele două scrisori, amândouă din 1900, adresate doamnei Hasdeu:
Iaşi, 25 aprilie 1900
Mult Venerabilă Madame Hajdău,
De aproape trei ani sunt reîntors în ţară, unde me-am făcut şi serviciul militar şi m-am eliberat în ianuarie a.c. Acum nu am nici o sursă de nicăieri, aşa că nu am cu ce-mi continua lucrările ce le-am început în pictură. Catedra de desen de la gimnaziul Ştefan cel Mare de aici, din Iaşi, e vacantă. Am petiţionat d-Lui Ministru Istrate39 să mă numească pe mine. Şi fiindcă Doamna Voastră îl cunoaşteţi bine, şi eu, bazat pe bunătatea Domnie(i) Voastre, me-am luat curajul a vă scrie şi a vă ruga să stăruiţi pe lângă domnul Istrate, ca să fiu eu numit acolo. 1. I-am arătat domnului Ministru toate considerentele pentru care pot fi numit. Interesul meu este încă ca să fiu numit în Iaşi, întrucât (o) am pe mama mea cu mine. Şi apoi am şi un cerc unde pot ca să lucrezi în branşa mea.
Al D-voastră cel mai recunoscător,
Octav Băncilă
Adresa mea: D-lui OCTAV BĂNCILĂ/ Curtea Mitropoliei. IAŞI
_________________________
D.G.A.S. Bucureşti, Fond Corespondenta B.P. Hasdeu,
Vol. XXX, doc. 1436.
Vol. XXX, doc. 1436.
Venerabilă Doamnă,
Mi-am dat toate silinţele să aflu ziua când să reprezintă piesa Domnului Hasdeu, am întrebat pe doi prietini actori, pe vro doi ziarişti [şi] nu mi-a[u] putut da un resultat satisfăcător. Mi-a[u] răspuns că nu să ştie. Dar eu mă interesez şi, imediat ce aflu, vă anunţ.
La domnul General Năsturel mă duc mâine. Îmi daţi voe să vă scriu resultatul.
Respectuoase sărutări de mâini,
al D-voastră foarte recunoscător,
Octav Băncilă/ Strada POLONIA, nr. 74,
la IOAN NĂDESDE
_________________________
D.G.A.S. Bucureşti, Fond CorespondentaB.P. Hasdeu, Vol. XXX, doc. 1437.
Octavian ONEA
Note:
1. B.P. Hasdeu, Thaddée Hasdeu (Tadeusz Hyzdeu), în Œuvresposthumes de Julie B.P. Hasdeu, Tome II, Chevalerie. Confidences et Canevas, Paris, Librairie Hachette, Bucarest, LibrairieSocec, MDCCCXC, p. 236.
2. Th. D. Speranția, Tadeu Hasdeu (Tadeusz Hyzdeu). Schiță biografică, în „Revista Nouă”, anul II, no. 7, 15 Iuliu 1889, p. 245.
3. B.P. Hasdeu, op. cit., p. 235.
4. B.P. Hasdeu, Alexandre Hasdeu, în op. cit., p. 256.
5. Ibidem, p. 259.
6. B.P. Hasdeu, Sic cogito. Ce e viata? Ce e moartea? Ce e omul?, Bucureşti, Revista Nouă, 1892, p. 122.
7. Iuliu Dragomirescu, Ideile şi faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Partea I. I836-I863. Extras din „Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie”, Vol. XIII, Partea I—II, Bucureşti, 1913, p. 8.
8. Documente şi manuscrise literare, Vol. III, Corespondenţa B.P. Hasdeu – Iulia Hasdeu, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p.
118; mai departe se va cita: Coresp…
118; mai departe se va cita: Coresp…
9. Idem, p. 132.
10. Idem, p. 165.
11. Idem, p. 181 şi urm.
12. Idem, p. 163; scrisoare din 25 Mai/6 Iunie 1884.
13. Idem, p. 166; scrisoare din 22 Iunie st.v. 1884.
14. Idem, p. 204; scrisoare din 25 Aprilie st.n. 1885.
15. Idem, p. 339; scrisoare din 22 Februarie/6 Martie 1887.
16. Idem, p. 156; scrisoare din 2/14 Martie 1884.
17. Idealul poetului, în „Lumina”, no. 10, 1863, p. 62.
18. „Lumina”, no. 17, 1863, p. 80.
19. B.P. Hasdeu, Opere, I, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 345.
20. „Tribuna Basarabiei”, an V, nr. 224, marţi 30 Martie 1937, p. 1; scrisoare din 5/17 Martie 1883.
21. Vezi facsimilele în Coresp…, p. 146, 158 ş.a.
22. „Ateneulu Romanu”, Luna Maiu şi Iuniu 1861, p. 79
23. D.G.A.S. Bucureşti, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii publice, dosar 732/1865.
24. Ibidem, dos. cit., f. 61.
25. Ibidem, dos. 624/1866 f. 16v-17.
26. Coresp… , p. 353-354. // 27– Idem, p. 374.
28. Idem, p. 382.
29. Octavian Onea, Un periodic pentru Iulia Hasdeu – „Revista nouă”, în „Ramuri almanah” [19]90, p. 289-290, unde data de vineri 25 Septembrie/ 7 Octombrie 1887 trebue îndreptată.
30. B.P. Hasdeu, Sic cogito, p. 119.
31. Ibidem, p. 120. // 32-34 – Ibidem, p. 116. // 35 – Ibidem, p. 120.
36. Muzeul memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina, Fond Arhiva spiritistă B.P. Hasdeu, sub voce.
37. D.G.A.S. Bucureşti, Fond Corespondenţa B.P. Hasdeu, vol. XXVII, doc. 1314.
38. Ibidem, doc. 1315 (scrisoare din 22 Iunie 1902, Bucureşti).
39. Dr. C.I. Istrati, profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1878, revenind din Răsboiul pentru Independenţă, a cumpărat un adevărat domeniu la Câmpina, pe platoul Câmpiniţa, unde şi-a construit o casă în care locuia vara. După moartea Iuliei Hasdeu împrietenindu-se cu B.P. Hasdeu – pe care-l invita în Laboratorul de chimie după şedinţele academice – resimţea tât de mult lipsa acestuia pe durata vacanţei încât, în 1893 îl invită la Câmpina să-şi cumpere un loc de casă, în chiar vecinătatea sa. Ceea ce Hasdeu a şi făcut, construind apoi Castelul Iulia Hasdeu.
