În republicarea articolelor din acest serial, din care au apărut, în numerele precedente, Cum vreau eu, sau Hasdeu?, destinat revistei „Contemporanul”, și scos din pagină de Tamara Dobrin, vicepreședinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în August 1987, și Castelul IuliaHasdeu sub asediul imposturii. Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13, am considerat că trebue să omit Critica restaurării Castelului IuliaHasdeu într-o carte de Tia Șerbănescu, publicat întâi în „Oglinda de azi”, din 13 Februarie 2018, apoi, cu prescurtări, și în „Viața Românească”, 4, 2018, pp. 66-70, fiind prea aproape de anul acesta și, în plus, accesibil cititorului, fie din propria-i arhivă, fie prin internet. Este însă utilă discuției noastre reluarea liberă a unor pasaje, pentru că veghea ideologică asupra purității ateiste a Muzeului Hasdeu era mereu trează, la foc continuu, conform lozincii, ce sta alături de aceea cu proletarii din toate țările: dușmanul nu doarme!
În anul 1985 am redactat Tematica de reorganizare a expoziţiei de bază a Colecţiei [nu se mai chema Muzeu memorial] de istoria culturii „B.P. Hasdeu” din Câmpina. Era anul în care CCES comandase Institutului de Proiectări Prahova Studiu[l] privind determinarea specificului tradiţional din diferite zone ale ţării în scopul conservării şi valorificării acestuia prin proiectarea tipizată de locuinţe şi clădiri social-culturale.
Ca o contracarare a reacţiilor externe, stârnite de neînchipuita barbarie a febrei demolării edificiilor de tot felul şi din toată ţara, de care fusese cuprins Ceauşescu în ultima parte a tiraniei sale. Beneficiar: I[nstitutul] C[entral de] C[ercetare,] P[roiectare şi] D[irecţionare în] C[onstrucţii] Bucureşti. Şef proiect: arh[itect] C[ălin] Hoinărescu (care era şi şeful proiectului de restaurare a Muzeului Hasdeu). Aşa s’a ajuns ca Tamara Dobrin – dublă vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste [Ministerul Culturii] şi a Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era Ceauşescu – să semneze condica (expresia nu’mi aparţine) la Ploeşti, la Institutul de Proiectări Prahova, unde lucra Hoinărescu. Venea șefa de la București și subalternii ei de la CJCES să nu fi știut? Peste poate! Mai mult, cineva realizase o construcție plasă de păianjen, dar din armături de beton, în care Complexului Muzeal al Județului Prahova i se dăduse și lui o părticică din proiectul Specificului tradițional și, totodată, organizația PCR a acestuia fusese unificată cu organizația PCR a CJCES, secretara B[iroului] [Organizației de] [Bază] fiind aleasă șefa Secției Muzeul de Istorie și Arheologie.
Ca o contracarare a reacţiilor externe, stârnite de neînchipuita barbarie a febrei demolării edificiilor de tot felul şi din toată ţara, de care fusese cuprins Ceauşescu în ultima parte a tiraniei sale. Beneficiar: I[nstitutul] C[entral de] C[ercetare,] P[roiectare şi] D[irecţionare în] C[onstrucţii] Bucureşti. Şef proiect: arh[itect] C[ălin] Hoinărescu (care era şi şeful proiectului de restaurare a Muzeului Hasdeu). Aşa s’a ajuns ca Tamara Dobrin – dublă vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste [Ministerul Culturii] şi a Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era Ceauşescu – să semneze condica (expresia nu’mi aparţine) la Ploeşti, la Institutul de Proiectări Prahova, unde lucra Hoinărescu. Venea șefa de la București și subalternii ei de la CJCES să nu fi știut? Peste poate! Mai mult, cineva realizase o construcție plasă de păianjen, dar din armături de beton, în care Complexului Muzeal al Județului Prahova i se dăduse și lui o părticică din proiectul Specificului tradițional și, totodată, organizația PCR a acestuia fusese unificată cu organizația PCR a CJCES, secretara B[iroului] [Organizației de] [Bază] fiind aleasă șefa Secției Muzeul de Istorie și Arheologie.
Prin adresa nr. 779/ 25 nov. 1985, cu care Tematica 1985 a fost returnată Complexului Muzeal al Judeţului Prahova – din care făcea parte atunci Muzeul Hasdeu – CJCES Prahova făcea observaţia: „Capitolul «Haşdeu (sic!, O.O.) arhitect» poate lipsi din tematica propriu-zisă, fiind suficient dacă pe panoul de la intrare, referitor la istoricul monumentului se menţionează că el a fost făcut după planurile savantului”. Dar eliminarea acestui capitol, care cuprindea desenele schiţate ale lui B.P. Hasdeu pentru planul Castelului, 3 Septembrie 1893 (inv. 244 Mss H.), portalul de piatră şi bolta unei ferestre, 2 Octombrie 1895 (471 Mss H.), poartă de fier şi perspectivă la intrarea laterală dreapta (682 Mss H.), pictura murală din donjonul Castelului, 20 Decembrie 1896 (1407 Mss H.), toate din arhiva spiritistă, şi scrisoarea din 2 Ianuarie 1906, a Societăţii Arhitecţilor Români, semnată de Preşedintele ei, Ion Mincu, prin care-l invită pe membrul onorific B.P. Hasdeu la adunarea plenară, poate fi corelată şi cu absurdul iepocii şi comandamentul gând-faptă al suturii Tamara Dobrin – Călin Hoinărescu, care tocmai se cimentase. Deocamdată, comandamentul acela era într’o umbră deasă, de nebănuit și de nepătruns pentru mine. Chemându-mă la Ploeşti, inspectorul Mircea Todiraşcu, redactorul adresei CJCES (tm/dl.), a adăugat, în prezenţa trioului Directoare Complex – secretară BOB – şefă de secţie (Muzee memoriale), că trebue făcută o cameră Nicolae Ceauşescu (!).
Au urmat multe zile chinuite şi nopţi cu insomnii cumplite. Nu vedeam nici decorul, deşi cunoşteam Castelul cameră cu cameră şi centimetru cu centimetru. În donjon, Statuia lui Hristos dată jos – dar, postamentul ei din plăci de fier rămas neatins –, cerul ceruleum dat jos şi îngerii isgoniţi din el (o, cât de bine ar fi dat albastrul lui optimist, de nu s’ar fi împiedicat de umbra îngerilor!), Dumnezeu desfiinţat din veghea Sa înaltă. Şi, o nouă Facere şi cerul roşu, din care se năşteau alte lumi şi… Un nou demiurg? Dar mai bine că nu l-am văzut. Într’o zi binecuvîntată, am găsit resolvarea „camerei” Ceauşescu. Cum tematica începea „În curte”, cu bustul lui B.P. Hasdeu, am pus întâi o Placă comemorativă. (Nu știu dacă cineva a comandat-o sau nu. În orice cas, la Muzeu n-a adus-o.)
Pe urmă totul a mers strună. Tematica, dactilografiată PLOEŞTI, 1986, şi-a urmat cursul. Până s-a oprit undeva. Nu știu unde. (Se spunea că la C.C.) Partea cealaltă, nu a stat nici ea în nelucrare. Deși partidul n-a mai obținut unanimitatea dorită și doar aproape jumătate din Institutele Județene de Proiectări au
răspuns chemării sale, CCES, ICCPDC, Uniunea Arhitecților din R.S.R. și Institutul de Proiectare Prahova au scos cartea Studii de arhitectură tradițională, în vederea conservării și valorificării prin tipizare, Ploești, 1987. Șef proiect, arhitect Călin Hoinărescu. În atare situaţie, cine se mai putea înţelege cu arhitectul? Mulţi tremură şi azi în faţa lui şi-i atribue proiecte şi contracte, deşi, prin tencuirea faţadelor având plastică bizantină, el distruge ireparabil valoroasele monumente feudale româneşti pe care pune mistria. Nu i-a fost greu atunci, în 1987, să obțină avizul Consiliului Culturii pentru pictura – blasfem-infernală – propusă de Dan Strâmbu, prin care credinţa în Dumnezeu a lui B.P. Hasdeu era defăimată şi răsturnată. În locul cerului plin de îngeri şi de speranţă, vegheat de ochiul lui Dumnezeu – spre care se înălţa Isus, Fiul Său – stă acum Iadul roşu cărămiziu! Lucrările – a căror executare n-am putut să o-mpiedic – se văd şi acum pe pereţii Castelului, şi nu e nevoe de tălmăcirile mele spre a fi explicate în cuvinte.
răspuns chemării sale, CCES, ICCPDC, Uniunea Arhitecților din R.S.R. și Institutul de Proiectare Prahova au scos cartea Studii de arhitectură tradițională, în vederea conservării și valorificării prin tipizare, Ploești, 1987. Șef proiect, arhitect Călin Hoinărescu. În atare situaţie, cine se mai putea înţelege cu arhitectul? Mulţi tremură şi azi în faţa lui şi-i atribue proiecte şi contracte, deşi, prin tencuirea faţadelor având plastică bizantină, el distruge ireparabil valoroasele monumente feudale româneşti pe care pune mistria. Nu i-a fost greu atunci, în 1987, să obțină avizul Consiliului Culturii pentru pictura – blasfem-infernală – propusă de Dan Strâmbu, prin care credinţa în Dumnezeu a lui B.P. Hasdeu era defăimată şi răsturnată. În locul cerului plin de îngeri şi de speranţă, vegheat de ochiul lui Dumnezeu – spre care se înălţa Isus, Fiul Său – stă acum Iadul roşu cărămiziu! Lucrările – a căror executare n-am putut să o-mpiedic – se văd şi acum pe pereţii Castelului, şi nu e nevoe de tălmăcirile mele spre a fi explicate în cuvinte.
Am încercat obținerea oricărui ajutor. Tot ce am putut face imediat a fost să-l rog pe sobarul Mircea Dumitrescu, excelent meseriaș din școala de la Fabrica de teracote „Câmpinița” a lui Gheorghe Grigorescu, fiul Pictorului, să monteze două sobe albastre, care parcă fuseseră destinate donjonului, între cele două biblioteci și camera de muzică, spre a bloca desfășurarea picturii lui Dan Strâmbu în acel spațiu.
Articolul pe care-l re-public azi, Hasdeu creatorul, a apărut în „Literatorul”, II, nr. 19 (36), 8 Mai 1992, pp. 10-11. Voi continua cu Propuneri pentru reconstituirea temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, din „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402, B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și altele; vom trăi și (le) vom vedea.
HASDEU CREATORUL
„Într-o zi, pe când aveam vârsta de doi ani, tata a hotărît: «Astăzi mergem la Mihai-Vodă, să-l cunoaştem pe Hasdeu!» Am luat trăsura şi ne-am dus. În faţa mea a apărut un bărbat uscat, de o bunătate deosebită, cu o barbă mare şi albă, acoperindu-i pieptul, şi care mie mi s-a părut că e vărul lui Dumnezeu. M-a luat de mânuţă, m-a dus la o vitrină, de unde a ales un ou de cristal, mi l-a întins şi a spus: «Uite,vezi oul ăsta? Ţi-l dăruesc. Să-l păstrezi şi să-ţi fie viața la fel de limpede şi de curată cum e cristalul!» De atunci, pentru mine Hasdeu a rămas Vărul-lui-Dumnezeu. Imaginea aceea mă urmăreşte şi azi”.
Şi, repetând într-un fel ritualul de la 1890, doamna Cella – aşa mi-a spus să mă adresez, simplu, venerabila fiică a lui Delavrancea, în urmă cu şaptesprezece ani, în casa dumneaei, alunecată din Dante pe strada Eminescu din Bucureşti: „doamna Cella”– mă duse la o vitrină din acelaşi salon cu pianul (unde eu adusesem un magnetofon), vitrină în care, alături de alte relicve, a căror istorie n-aveam s-o ştiu niciodată, îngălbenea un ou de cristal, pe care eu, muzeograful, m-am şi repezit, imprudent şi nedelicat, să-l cer pentru Muzeul Hasdeu. „Ei, nu te grăbi, mai aşteaptă. O să-ţi vină la Muzeul Hasdeu, ştiu că acolo-i e locul, dar nu acuma”. (Îi era, revin azi, 31 Iulie 2019, dar nu și l-a mai regăsit. La un timp după trecerea Doamnei Cella spre cele veșnice, m-am reîntors la casa Domniei Sale. Dar n-am mai ajuns. Eram în apropiere, pe strada Eminescu, la câteva case de ea, când m-am întâlnit cu pianistul Dan Grigore, elevul său preferat, cu care fusesem coleg de armată lângă aeroportul Otopeni, atunci în construcție, două săptămâni sau o lună, până ce el a primit descazarmarea și libertatea să vadă Statuia Libertății din Lumea liberă și să-și ia în primire bursa din America. „O!, zice el, nu mai găsești nici un ou! Îngrijitoarea i-a vîndut casa și toate lucrurile au fost strînse de-a valma și aruncate la gunoi. Casa a luat-o” – nu Vasile Văcaru, senatorul ăla luase superba garsonieră a lui Radu Tudoran, din strada Puțul cu apă rece – unul din eVangheliii care au pus mâna pe toată capitala și capitalul. N-am mai mers mai departe și am făcut calea-ntoarsă. O.O. L-am pomenit şi pe Radu Tudoran fiindcă am fost și în casa Dumnealui, ultima dată Dânsul permițându-mi să-i retipăresc scrierile – aveam pe-atunci Editura Verva. „Dacă vreți, vă dau imediat și în scris!” Dar eu am amânat, nu aveam atâta forță financiară, cum nu am nici acum. Bun prieten cu tehnica, Radu Tudoran își citise și înregistrase pe benzi de magnetofon toate romanele. Audiobookuri. Colecția benzilor era la vedere, în încăpătoarea lui cameră de lucru și de primire. Ce s-o fi ales și de ea și de ele ?!)
Copiii prietenilor lui Hasdeu au păstrat despre acesta, până la adânci bătrâneţe, amintirea unui afabil, pâinea lui Dumnezeu, altruist (semn al divinităţii), care le acorda atenţia sa tandră. Poate datorită copiilor (am presupune noi) îl mai vizita Hasdeu pe Vlahuţă (ce-și cumpărase și el o casă, în Câmpinița, pe strada Rahovei, mai sus de vila Doctorului Sava de la „Steaua Română”) şi după ce colaborarea lor la „Revista Nouă” sfîrşise într-o polemică publicistică. De la Hasdeu ştia Alexandrina Vlahuţă – nora postumă a lui Nicolae Grigorescu – rebusul „pui prinsoare c-ai nas mare”, pe care părintele Iuliei i-l desfăşura cu creionul, desenându-l pe o foae de hârtie: o grămăjoară de pui; un cerc tras în jurul lor, şi din cerc ţâşnind raze – soarele – pui prin soare; câţiva cai năzdrăvani – pui prinsoare, cai… Aici urma o pauză misterioasă, în care degetul ghiduşului căuta arătător spre năsucul cârn şi, după ce-l apăsa uşor,
într-un gest pe care Iulia îl cunoscuse şi ea cândva, se retrăgea,trăgându-l după el şi hiperbolizându-l pe hârtie – nas mare! – în explozia de bucurie a copilei, care prindea jocul și se prindea cu toată ființa în el. Dovadă că, atunci când l-a rememorat, și mi-a povestit și mie acest episod, în casa soțului ei, Gheorghe Grigorescu, fiul natural al Pictorului, aflată în spatele Muzeului Casa Pictor Nicolae Grigorescu, a fost cuprinsă de aceeași vie însuflețire, de parcă, între acel timp, al zburdei prin Grădina Edenului, și acesta al senectuții, în care se afla acum, nu trecuseră nici cele două răsboae mondiale, cu dramatismul lor special pentru atelierul de la Câmpina, și nici umilința exproprierii micuței fabrici de teracotă din Câmpinița, ce-l făcuse pe Gheorghe să asmută câinii asupra oricărei autorități comuniste care-l striga la poartă, și avea să-i scurteze viața.
într-un gest pe care Iulia îl cunoscuse şi ea cândva, se retrăgea,trăgându-l după el şi hiperbolizându-l pe hârtie – nas mare! – în explozia de bucurie a copilei, care prindea jocul și se prindea cu toată ființa în el. Dovadă că, atunci când l-a rememorat, și mi-a povestit și mie acest episod, în casa soțului ei, Gheorghe Grigorescu, fiul natural al Pictorului, aflată în spatele Muzeului Casa Pictor Nicolae Grigorescu, a fost cuprinsă de aceeași vie însuflețire, de parcă, între acel timp, al zburdei prin Grădina Edenului, și acesta al senectuții, în care se afla acum, nu trecuseră nici cele două răsboae mondiale, cu dramatismul lor special pentru atelierul de la Câmpina, și nici umilința exproprierii micuței fabrici de teracotă din Câmpinița, ce-l făcuse pe Gheorghe să asmută câinii asupra oricărei autorități comuniste care-l striga la poartă, și avea să-i scurteze viața.
Fiicele lui Delavrancea şi Vlahuţă nu se remarcaseră în nici un fel – erau încă atât de mici – dar primeau din afecţiunea pe care Hasdeu o împărtăşise taţilor lor. Aurelia Cionca – precoce pianistă – ajungeala inima lui Hasdeu prin ea însăşi. Şi ea a păstrat un dar de la Hasdeu – păpuşa Iuliei, pe care a botezat-o tot Iulia şi pe care, frumos gest!, sora dumneaei, Mara Cionca, şi copiii fratelui ei, violonistul Romulus Cionca, anume Nina şi doctorul Ion Cionca, au donat-o Muzeului Hasdeu.
Doamnele Cella Delavrancea, Alexandrina Grigorescu şi Aurelia Cionca ne-au adus din alt veac şi au purtat până la noi imaginea unui om care, prin iubire pentru cei mici şi înfăţişare, se situa în vecinătatea şi se înrudea îndeaproape cu Creatorul suprem – Dumnezeu. Dar putea trece efigia aceasta şi dincolo de intuiţia şi ochii unor copii nevinovaţi?
Hasdeu a lăsat despre sine imaginea unui creator în haine de lucru, născocind şi ostenind, în primele şase zile, la planuri care de care mai neaşteptate şi mai năucitoare. „Hasdeu ştie a lucra”; „îmi plesneşte capul în zece de muncă şi de grijă”; „grijile şi mai ales multă muncă”; „munca cea multă”; „această forţă de muncă, care ea singură nu îmbătrâneşte la mine”; „muncesc ca un bivol”; „lucrez şi iarăşi lucrez”; „sum foarte, foarte ocupat”; „sum ocupat cum nu vă puteţi închipui”; „lucrez, lucrez mereu”; „sum atât de ocupat, încât nu poci profita de aer”; am „o groază de treabă”– sunt exclamaţii ce se întâlnesc la tot pasul în corespondenţa lui Hasdeu către Iulii şi transpar, ca o adevărată condiţie a geniului, şi în intimitatea lirică: „Munca tare, munca deasă,/ Numai dânsa nu mă lasă/ Zbuciumându-mă să pier:/ Tocmai astfel altădată/ O cămaşă ferecată/ Apăra p-un cavaler (Poesie, 1872).
Prefeţele cărţilor ştiinţifice surprind şi ele coordonatele efortului şi nemărginirii: „Istoricul este un uvrier [= muncitor] şi un artist totodată” – afirma Hasdeu în prima sa operă de mai mare întindere. „În curs de mai mulţi ani îngropându-mă în bibliotece şi în archive străine şi naţionale, strînsei în sudoarea feţei grămezi de material, în legătură directă şi indirectă cu obiectul acestei cărtecele”. (Ioan Vodă cel Cumplit, 1865).
Pentru istoria naţională adunase un imens material, „grămădit printr-o laboare [= muncă]de doăzeci de ani”. „Limpezirea acestei avuţie de fontâne” cerea „o muncă de titan”. „Ni-am înţeles misiunea pe o scară colosală”, dilată Hasdeu. „Luând drept ţintă secolul XIV, opera noastră va fi totuşi până la un grad o prismă generală a românităţii şi chiar a Europei orientale, cătră istoria cărora vom aplica complexul ştiinţelor bio-sociologice. Tot ce ne-ngrozeşte, este ca nu cumva munca şi voinţa să fie covîrşite prin sărăcia puterii. Nesicuri de ziua de mâni, […] cine ştie dacă Meşterul Manole nu va cădea de pe schele! […] Orice fracţiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile: teritorial, etnografic, dinastic, nobilitar, ostăşesc, religios, giuridic, economic, literar şi artistic”. (Istoria critică a românilor, Volumul I, 1873).
Publicând primul volum din Cuvente den bătrâni, pentru isprăvirea căruia scria Iuliilor că a „lucrat zi şi noapte”, Hasdeu îşi arăta „intențiunea […] de a pune o serioasă temeliă analitică pentru filologia şi diplomatica română […]. Dacă am reuşit, nu se ştie; ceia ce ştim, este că lucrul ni-a costat multă muncă”. (1878). În volumul al II-lea, Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, el nu uita să atragă atenţia că acesta „face parte dintr-o vastă colecţiune” (1879).
Cu Etymologicum Magnum Romaniae – Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, Hasdeu are senzaţia că devine demiurg. În concepţia sa, explozivă, „dicţionarul unei limbi trebui să fie pentru un popor o enciclopediă a traiului său întreg, trecut şi presinte”. (15 Mai 1885, EMR, Tomul 1). Sforţarea este, desigur, titanică. ””Eu lucrez zi şi noapte la Dicţionarul meu. Sper că va ieşi ceva monumental, dar
obositor, obositor de tot”. „Muncesc şi iarăşi muncesc”, „muncesc şi eu peste măsură”, „ce muncă”, „dar ceea ce fac eu este «Magnum Etymologicum», nu un vocabular de toate zilele. Are să iasă cel puţin zece tomuri, în care se va cuprinde întreaga viaţă a poporului român, prezinte şi trecută, întrucât se exprimă prin limbă. […] Planul meu întrece pe Littré şi chiar pe neamţul Grimm. Îmi trebui zece ani ca să termin tot”. „Muncesc de mă spetesc, căci până la Crăciun trebui să-mi iasă a doua făscioară din Dicţionar, dar sum sănătos”. „Mă spetesc lucrând la Dicţionar”; „ce muncă, Dumnezeule!
Am făcut un plan gigantic şi acum ţine-te, Hasdeule!”; „Nu ştiu, zău, unde mi-e capul de mult lucru”; „asud mereu [ca şi Creangă, n.n.1)] şi schimb cămaşa de trei ori pe zi, sufăr foarte mult de căldură. Şi totuşi trebui să lucrez [..]. Şi totuşi nu pot să merg măcar la Sinaia pe câteva zile, căci până la venirea voastră vreau să scot negreşit făscioara a 3-a din Dicţionar”. „Eu lucrez mereu la Dicționar”. „Mare bucluc am și eu, ba încă trei buclucuri: 1o cu Dicționarul; 2o cu banii”. „M-am apucat de a lucra a 4-a făscioară din Dicţionar, şi voi ştiţi cât timp îmi iea această colosală muncă”!; „Eu lucrez iarăşi din răsputeri la a 4-a făscioară din Dicționar.”; „Sum cumplit de obosit de muncă și trebui să mă duc chiar acum la Academie.” „eu trebui să lucrez grozav”, „lucrez zi şi noapte la terminarea broşurei a 4-a din Dicţionar, cu care se încheie tomul I. În sfîrşit, e gata.[..] Sum cumplit de obosit de muncă”.
obositor, obositor de tot”. „Muncesc şi iarăşi muncesc”, „muncesc şi eu peste măsură”, „ce muncă”, „dar ceea ce fac eu este «Magnum Etymologicum», nu un vocabular de toate zilele. Are să iasă cel puţin zece tomuri, în care se va cuprinde întreaga viaţă a poporului român, prezinte şi trecută, întrucât se exprimă prin limbă. […] Planul meu întrece pe Littré şi chiar pe neamţul Grimm. Îmi trebui zece ani ca să termin tot”. „Muncesc de mă spetesc, căci până la Crăciun trebui să-mi iasă a doua făscioară din Dicţionar, dar sum sănătos”. „Mă spetesc lucrând la Dicţionar”; „ce muncă, Dumnezeule!
Am făcut un plan gigantic şi acum ţine-te, Hasdeule!”; „Nu ştiu, zău, unde mi-e capul de mult lucru”; „asud mereu [ca şi Creangă, n.n.1)] şi schimb cămaşa de trei ori pe zi, sufăr foarte mult de căldură. Şi totuşi trebui să lucrez [..]. Şi totuşi nu pot să merg măcar la Sinaia pe câteva zile, căci până la venirea voastră vreau să scot negreşit făscioara a 3-a din Dicţionar”. „Eu lucrez mereu la Dicționar”. „Mare bucluc am și eu, ba încă trei buclucuri: 1o cu Dicționarul; 2o cu banii”. „M-am apucat de a lucra a 4-a făscioară din Dicţionar, şi voi ştiţi cât timp îmi iea această colosală muncă”!; „Eu lucrez iarăşi din răsputeri la a 4-a făscioară din Dicționar.”; „Sum cumplit de obosit de muncă și trebui să mă duc chiar acum la Academie.” „eu trebui să lucrez grozav”, „lucrez zi şi noapte la terminarea broşurei a 4-a din Dicţionar, cu care se încheie tomul I. În sfîrşit, e gata.[..] Sum cumplit de obosit de muncă”.
Efortul era copleşitor, dar miza (ca şi şansa culturii noastre) era unică: „Orice cuvînt oglindeşte un lucru, o fiinţă, o ideiă, o datină; aceste fiinţe, aceste idei, aceste datine, eu m-am încercat şi mă încerc a le apuca câne-câneşte [subl. O.O.] din ieri şi din astăzi al poporului român; dar pentru ca ele cu adevărat să nu fie perdute, pentru ca să poată rodi cu-mbelşugare în brasdele cele adânci ale zilei de mâne, mă tem a le da seci, sarbede, retezate, ci m-am silit şi mă voi sili a le aduce palpitânde de vieață pe ogorul neamului românesc”. (EMR, Tomul 2). Ca în Geneză – „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun” – Hasdeu îşi vede şi apreciază opera: „în cruda singurătate la care sum osândit, numai această colosală enciclopediă a poporului român, numai contactul zilnic cu spiritul unei întregi naţiuni, numai satisfacţiunea că fac eu singur ceea ce chiar duşmanii mei au recunsocut că nu poate face nimeni, numai aceasta mă mai scapă de urîtul ce m-ar prăpădi. După vorba unui împărat roman, simţesc că mă fac zeu!”
Dar ridicându-se în cealaltă sferă şi strigându-şi numele, Hasdeu este lovit fără cruţare prin pierderea Iuliei. Schelele se prăbuşesc. „Munca geme şi suspină/ Şi se roagă la odină, – / Invalid neputincios,/ Care după lungi campanii,/ Când apar din nou duşmanii,/ Fără voie cade gios”.(Poesie, 1872). Silit la odihna zilei a şaptea, el meditează: Sic cogito. Ce e viața? – Ce e moartea? – Ce e omul? (1892).
Primul capitol al acestei cărți, în care se amestecă filosofia cu experimentul parapsihologic, îl abordează pe Dumnezeu, Nemurirea și Destăinuirea: „Din punctul de vedere curat științific, adică așezat pe «știința marelui» – Astronomia și pe «știința micului» – Chimia, dacă ne întreabă cineva: ce este Dumnezeu? singurul răspuns care ni se pare a fi apropiat de adevăr, întrucât îi e dat omului de a ști ceva în starea-i de astăzi, cată să fie: Dumnezeu este infinit. […] Dumnezeu este: infinit, în contrast cu mărginirea minții omenești, care totuși voește și e datoare să îl cunoască”.
Primul capitol al acestei cărți, în care se amestecă filosofia cu experimentul parapsihologic, îl abordează pe Dumnezeu, Nemurirea și Destăinuirea: „Din punctul de vedere curat științific, adică așezat pe «știința marelui» – Astronomia și pe «știința micului» – Chimia, dacă ne întreabă cineva: ce este Dumnezeu? singurul răspuns care ni se pare a fi apropiat de adevăr, întrucât îi e dat omului de a ști ceva în starea-i de astăzi, cată să fie: Dumnezeu este infinit. […] Dumnezeu este: infinit, în contrast cu mărginirea minții omenești, care totuși voește și e datoare să îl cunoască”.
De la Dumnezeu, Hasdeu trece la făptură, având călăuză Biologia, „știință în care vom da iarăși peste infinit.” Aici se întâlnește cu Darwin. „După doctrina lui Darwin, desvoltată de o școală întreagă de biologi, omul pe pământ este ultima verigă a unui lanț de transformațiuni”. Pururi sceptic, Hasdeu reproșează darwinismului „lipsa treptelor intermediare între specii”, astfel că, „în loc de un arbore genealogic, în care toți suitorii și pogorîtorii sunt legați printr-o moștenire necurmată, s-ar putea zice mai curând că evoluțiunea darwiniană este o întocmire armonică, prin care speciile se suprapun una peste alta din ce în ce mai superioare”. Carențele darwinismului se datorează faptului că „el se întemeiază aproape exclusiv pe anatomie, cel mult pe embriologie, fiind de tot șovăitor de câte ori se abate pieziș în sfera psihică”. Dar „miezul darwinismului e sănătos, e adevărat, e plin de lumină. El așează principiul evoluțiunii progresive între ființe, și acest principiu e de ajuns”. Consecință a logicii darwinismului, „evoluțiunea, care merge în jos până la așa numita protoplasmă, nu se poate opri la om, ca și când între om și între Dumnezeu n-ar fi nimic la mijloc. După cum scara ne pogoară până la infinit, ea trebue să ne urce. Ființa neor ganică devine ființă organică , ființa organică cată să devină ființă supra-organică , și tot înainte, înainte până la infinit. Numai infinită ea nu va fi niciodată”.
Stabilind că omul este nemuritor prin nemurirea sufletului, Hasdeu pune întrebarea: „lepădând corpul de om, ce fel de corp voiu îmbrăca eu oare mâine?” Darwinism-ul îi răspunde prin analogie: „vei fi de o specie imediat superioară, din care te vei urca într-o alta imediat și mai superioară”. Cu studierea acestei specii superioare – supra-omul – se ocupă o nouă știință, care se desvoltă din Biologie, anume Spiritologia sau Spiritismul – „știință a vieței în evoluțiune”. „Ca știință, înainte de Darwin, Spiritologia nu putea să se nască…” Știință și credință totodată, Știința sufletului – „știința coprinsă în sufletul fiecărui om, oricât de neînvățat: religiunea” – Spiritismul , credea filosoful, „este, sau cel puțin poate să devină și tinde a deveni, singura credință – știință”.
În ziua de odihnă, Hasdeu se dedică acestui cult al supraomului, în centrul căruia se află fiica sa, Iulia. El consacră spiritismului două temple: cavoul familiei din cimitirul Bellu şi Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina.
Nu este loc să discutăm acum asemănările (simbolurile thanatice la care trimit sfincşii egipteni, cele 9 portrete ale familiei: Tadeu şi Valeria, Boleslav, Alexandru şi Elisabeta, Bogdan şi Iulia-soţia, Nicolae, Iulia etc) şi nici deosebirile dintre ele (unul cufundat în pământ, altul aruncat spre soare). Vom reţine numai că în ambele erau simbolizate două sfere. În cavou, „pe pământ, sfera materială cu ocupaţiunile şi preocupaţiunile ei spre infinit”, iar „în fund, cerul cu stele şi îngerii într-un infinit de lumină” (Sic cogito). Urcând scara şi revenind la suprafaţă, întâlneai din nou obeliscul, ca o mască faraonică, îndemnându-te să te înalţi mai sus: excelsior!
Acest excelsior, sesizat de unul din prietenii lui Hasdeu – G. I. Ionnescu-Gion – va deveni principiul noului templu, cel de la Câmpina, pentru ridicarea căruia magul nu va cruţa nici un efort uman şi material. El se va întâlni aici din nou cu Dumnezeu, anunţându-i prezenţa pe frontonul de deasupra portalului – ochiul, într-un triunghi scăldat în raze – frumos cioplit într-o lespede de Albeşti. În spatele
portalului, o mică antecameră, în care te trezeai brusc cu propria imagine în faţă, spre a împlini porunca socratică: „cunoaște-te pe tine însuţi!” Apoi pătrundeai în donjon, unde te iniţiai în taina creaţiei, cunoscându-l pe Dumnezeu şi lucrarea Lui.
portalului, o mică antecameră, în care te trezeai brusc cu propria imagine în faţă, spre a împlini porunca socratică: „cunoaște-te pe tine însuţi!” Apoi pătrundeai în donjon, unde te iniţiai în taina creaţiei, cunoscându-l pe Dumnezeu şi lucrarea Lui.
Aici Hasdeu se gândise din nou la cele două sfere şi concepuse decoraţia în două registre. În partea de jos – a cărei schiţă, fulgurată de Hasdeu, o reproducem pentru prima dată, aici, schiţă transpusă apoi în ulei de unul din pictorii din jurul său – haosul, în care se nasc vietăţi monstruoase, deasupra cărorase aşează, pe o treaptă superioară, viaţa inteligentă, civilizaţia umană – reprezentată prin şase mari centre ale culturii antice: Palestina, Egiptul, Persia, Tracia, India şi Grecia, fiecare cu o echivalenţă mistico-filosofică: Voinţa, Misterul, Lumina, Ritmul, Ruga şi Extasul. În mijlocul acestor lumi – un potir din stucomarmoră trandafirie şi fier, a cărui gură separă totodată sferele. În potir o cruce, de pe care se desprinde, ridicându-se spre cer, Isus Hristos, modelat în gips de sculptorul parisian Rafaello Casciani. Crist este în sfera a doua, înconjurat de îngeri şi un brîu de nouri, deasupra cărora aureau stelele infinitului, pe o boltă albastră. În mijlocul bolţii, ochiul lui Dumnezeu veghea, din înălţimea triunghiului său, toată această alcătuire a Sa, imaginată de vărul său Hasdeu, care simţise şi el, într-un moment de cutezanţă, că se face asemenea Lui.
În preziua inaugurării, de la 2 Iulie 1897, Caragiale a făcut o descriere în albastru a cupolei, prin reportajul O vizită la Castelul „Iulia Hasdeu”, din „Epoca”, ce riscă să rămână doar ca o mărturie despre ce-a fost odată. Partea de jos era neterminată şi Hasdeu îi va ruga pe prietenii săi – cărora le încredinţează şi legatul moştenirii sale – s-o ducă la bun sfîrşit2). El va isbuti să plaseze aici, după vizita lui Caragiale, 12 fotolii cu capii Revoluţiei de la 1848, câte unul – Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Eliade, C. A. Rosetti, un scriitor – Creangă, şi un filosof – Conta, ridicaţi la rangul de apostoli ai neamului românesc, aşa cum la intrare va pune să străjuiască impunătorul portal, doi sfincşi de piatră, sprijiniţi pe jilţuri asemenea.
Barbaria oamenilor şi timpul vor deteriora pictura din turnul principal. În 1964, restaurării ei se preferă copierea în ulei de către un talentat zugrav popular, Ţenţ. În 1986-1992, acestei cópii-document– care ar fi să fi fost recopiată în culori de apă de un pictor profesionist – i se preferă opera unui grafician şi a unei scenografe care, chipurile, l-ar reprezenta, la întrecere cu „marele magistru”, mai bine pe Hasdeu, decât Hasdeu pe sine însuşi! În locul lui Dumnezeu, o pânză de circular taie un sânge închegat, într-un abator cu planete de dinaintea zborurilor cosmice. Cutezanţa lui Hasdeu este pedepsită iar, definitiv. Iar mămăliga culturii române nu vrea, sau
nu mai poate, să explodeze…
nu mai poate, să explodeze…
Octavian ONEA
1) – Ion Bălu, Viaţa lui Ion Creangă, Bucureşti, Cartea Românească, 1990, p. 160: „abundenta transpiraţie era semnul unei enorme combustii interioare, a unui consum nervos de accentuată intensitate”.
2) – Vezi Octavian Onea, Vechi încercări de constituire a Muzeului Hasdeu, în „Anuarul Muzeului de istorie şi arheologie Prahova”, serie nouă 1 (9), Ploeşti, 1991, p. 115.
