Continui publicarea intervențiilor mele publice referitoare la restaurarea Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina. Articolul precedent, intitulat Cum vreau eu, sau Hasdeu?, a fost publicat abia după Revoluție, în revista „Verva”, I, nr. 1, apărută la Câmpina, în Februarie 1990, pp. 6-5, şi 2, Martie 1990, pp. 4-3, la rubrica Pagini cenzurate. Fusese destinat revistei „Contemporanul”, care l-a și cules și l-a pus în pagină, în Septembrie 1987. De unde l-a scos, din șpalt, mereu de veghe în lanul de secărică, Tamara Dobrin, vicepreședinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Aceeași T/amară Dobrin l-a scos din șpalt și din ziarul „România liberă”, un număr din jurul datei de(post) 24 Octombrie acel an, în care îl comenta D-na Tia Șerbănescu, redactoră la secția culturală a acestui cotidian. Temerara ziaristă făcuse reportajul Sesiunii științifice a muzeografilor memoriali, ce avusese loc la Muzeul Literaturii Române din București, ca un corolar al reciclării noastre dintre 19 și 24 Octombrie 1987. Adnotările inflexibilei cenzore se adresau redactorei-șefe a ziarului, Maria Costache (succesoarea lui Octavian Paler): „Tov. Maria Costache, nu e cazul să apară acţiunea care a avut un caracter strict local. Datele din paginile finale sunt false şi exprimă disensiuni locale, ambiţii şi resentimente. Nu dăm curs acestora”. Sau: „Nu aşa se pune problema”.
Dar, iată cum povestește incidentul, însăși D-na Tia, în cartea Trântind uşa – Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Tia Şerbănescu, Humanitas, București, 2016: „Când se considera că un articol depăşeşte prin gravitate competenţele redactorului-şef, era trimis la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (Ministerul Culturii, cum ar veni), la Tamara Dobrin, care era vicepreşedintă. În 1987 am păţit-o şi eu cu un articol despre o conferinţă consacrată muzeelor, unde notasem unele critici la adresa modului în care se face reparaţia complexului Hasdeu din Câmpina, unde fuseseră sacrificate picturile originale ale lui Grigorescu şi Sava Henţia în favoarea operelor unor artişti locali şi fuseseră desfiinţate multe dintre obiectele de interior. Pare de necrezut astăzi că asemenea critici trebuiau aprobate de ditamai şeful culturii. Ei bine, articolul a fost respins cu o apostilă indignată de celebra Tamara, care-i scria direct redactorului-şef: «Tov. Maria Costache, nu e cazul să apară acţiunea care a avut un caracter strict local. Datele din paginile finale sunt false şi exprimă disensiuni locale, ambiţii şi resentimente. Nu dăm curs acestora.» Din loc în loc, Tamara Dobrin mai notase pe margini: «Nu aşa se pune problema». Un asemenea episod pare acum de-a dreptul suprarealist, dar atunci făcea parte din cotidianul presei.” (A se vedea și recenzia mea: Critica restaurării Castelului Iulia Hasdeu într-o carte de Tia Șerbănescu, publicat întâi în „Oglinda de azi”, din 13 Februarie 2018, apoi, cu prescurtări, și în „Viața Românească”, 4, 2018, pp.66-70).
Ca muzeograf, ce să zic? Ar fi minunat ca D-na Tia Șerbănescu să publice, acum, articolul care i-a fost retras atunci. (Poate că l-a și publicat, și nu știu eu, care, iată!, vai de mine și de mine! – mă plâng singur – încep să nu le mai știu pe toate.) Și, de-a dreptul spectaculos, ca D-na Tia să fi xeroxat sau fotocopiat șpaltul!
Incidentele cu ministra Tamara Dobrin au avut și o urmare imediată. Într-o zi m-am trezit la Muzeu cu D-nele Cornelia Anton – secretară cu propaganda la Comitetul Județean de partid (PCR), Gabriela Marinescu – președinta Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă, și Zoe Stoicescu-Apostolache – directoarea Complexului Muzeal Prahova. Cu indicația imperativă de a dărâma cele două sobe din faianță albastră, pe care meșterul Mircea Dumitrescu le montase pe pereții care despărțeau camera de muzică de cele două biblioteci, împiedicând astfel desfășurarea picturii lui Dan Strâmbu. „Dacă la întoarcere (se duceau la Breaza sau la Sinaia, nu mai știusigur unde) le găsim în picioare, zbori!” („Zbor” – cuvînt magic, din aria lingvistică a Consiliului Culturii.) Le-am demontat – amarnică înfrângere! – cu mâinile mele. Pe urmă le-a luat Lia Dulgheru, șefa secției Muzeul de Istorie și Arheologie al județului Prahova – ca să se evite tentativa mea de a le remonta – și le-a măritat ea știe unde.
În ziarul de azi public articolul Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii. Un muzeu mutilat, apărut în revista „Flacăra”, nr. 1, 1-15. Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13. El a fost ilustrat cu cinci fotografii, făcute de D-na Elena Ghera, foto-reporterul revistei, în Decembrie 1990, trei dintre ele având explicațiile Dumneaei sau ale D-lui Dorin Gherghinescu: „În centrul cupolei, acolo unde era ochiul lui Dumnezeu, încadrat într-o veritabilă operă de artă, tronează acum acest penibil vârtej, care încununează urmele «unui prea ieftin joc de compas, în perfectă concordanţă cu viziunea ateistă a mortalei triplete antiartistice: Tamara – Hoinărescu – Strâmbu” (3); „«Cerul» lui Hadeu avea mister. Era albastru. Acum a devenit brun. Şi a fost modernizat. Cu un fel de imagini de atlas. Care, desigur, pot sugera şi structura atomică. Totul gândit pentru vizitatorii ce ar fi urmat să nu scape nici aici (!) de obsesia «savantei de largă recunoaştere internaţională»” (4); „Acest scaun – din mobilierul lui Hasdeu– se află, iată, aruncat în subsolul Casei de Cultură din Câmpina. Muzeograful incomod se zbate din 1986 să-l recupereze pentru muzeu. Încă n-a reuşit!” (5).
D-l Dorin Gherghinescu, redactor al revistei, a adăugat, pe pagina a doua a articolului meu, într-un chenar pe două coloane: Hasdeu, Hasdeu… Văamintiți, Domnule Ministru?, susținerea expresă a publicației sale: „Din păcate, domnul Octavian Onea este cam singurul apărător al lui Hasdeu în celebrul judeţ republican şi petrolier. Motiv pentru care Tamara Dobrin – continuatoarea Anei Pauker în cultura românească – a tot vrut să-l dea afară. Ei bine, ce n-a apucat să facă ea încearcă să facă, azi, primarul”– semn al unei continuități de mentalitate, de care nu toată lumea își dădea pe atunci seama. Și nici acum. „Iată ce scria domnia-sa, între altele, la 16 Noembrie 1990, în adresa nr. 6606, către prefectură”. Anume că, muzeograful Onea Octavian „Nu ţine legătura cu executanţii, dar din când în când, reclamă la primărie că cutare lucrare – de la «că cutare primar» n.n.[D.G.] –nu e realizată. Ba mai mult, la începutul lunii Noembrie, a pătruns în sediul primăriei împreună cu un prieten al său Dragomir Radu şi au început să filmeze pe săli diferite piese de mobilier pe care le are primăria şi le doreşte domnia sa. Cerem şi propunem înlocuirea sa din această funcţie cu o altă persoană capabilă şi dornică de a face treabă”. Comentată: „Ceea ce ascunde, prin deliberată omisiune, primarul, este că muzeograful nu vrea să-şi ducă acasă piesele de mobilă invocate, vrea doar ca ele să fie restituite muzeului. Mai ales biroul lui Hasdeu, devenit între timp masă de lucru a unui funcţionar de la primărie (şeful autorităţii tutelare)”. Și cu disculpa mea: „Am filmat acest birou – ne declară domnul Octavian Onea – fiindcă era mâzgălit cu varul zugrăvelilor proaspete de la primărie, fiindcă am încremenit când am văzut două găleţi cu var puse pe el, şi pentru că domnul primar mi-a spus «e al nostru şi fac ce vreau cu el !»”. Etc.
D-lui Gherghinescu îi aparțin și subtitrările capitolelor. Cum am anunțat în numărul precedent, voi continua cu Hasdeu creatorul, din „Literatorul”, 8 Mai 1992, pp. 10-11, Propuneri pentru reconstituirea temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, din „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402, B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și cu altele. Vom trăi și (le) vom vedea.
Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii.
„Simbolurile şi ermeneutica“
Încă de la inaugurare, Hasdeu s-a arătat extrem de mulţumit de opera sa arhitectonică (kitsch – este de părere azi arhitectul Călin Hoinărescu). După cum ne spune I. L. Caragiale – care, în prezilele sfinţirii ctitoriei hasdeene, publică un amplu reportaj, O vizită la Castelul „Iulia Hasdeu, Epoca din 27 Iunie – 1 Iulie 1897 – „Hasdeu […] singur mărturiseşte” că „această minunată clădire a fost ridicată” după „un plan aşa de complex, aşa de logic şi de frumos”. Pentru cumularea atâtor superlative Hasdeu creditează spiritul Iuliei, încununând astfel această creaţie terestră cu o aură supranaturală. Caragiale ne avertizează că i-ar fi cu neputinţă să facă „o descriere completă a acestui locaş de înălţare sufletească. de mângâere, de credinţă, de rugăciune şi inspiraţiune” şi, în consecinţă, reţine numai unele dintre detaliile pe care i le-a explicat Hasdeu. Bunăoară, că „e un castel tare şi totodată un templu”, adică un „castel templu”. Că „baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, aşa că faţada templului priveşte drept la răsărit”. Că în oglinzile uşii cu două canaturi din spatele portalului de piatră, imaginile se reproduc „la nesfîrşit”. „Simbolul puterii etern şi infinit creatoare!” – îi spune Hasdeu. Că „domul e luminat de trei uşi, răspunzând pe trei terase, şi de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben şi roşu. Dacă îngenunchi în faţa figurii Mântuitorului, capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii scînteetoare de lumină, al cărei cadru îl înconjură ca o aureolă”. Că privirea ochilor statuii Iuliei „se adânceşte nemăsurat în infinit, către un punct luminos, ce o uimeşte şi o face fericită, către «Marele Centru»”. Că ilustrul amfitrion îl face să ia „seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare potir: deasupra acestuia apare ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului” etc.
Gala Galaction menţionează şi el „simbolurile şi toată ermeneutica” turnului. Asupra simbolisticii din Castelul „Iulia Hasdeu” atrage atenţia şi filosoful Eugeniu Speranţia. El a vizitat castelul „împreună cu părinţii și sora” sa, „în vara anului 1900” – pe când era elev în primele clase de liceu – „fiind o zi întreagă oaspeţii soţilor Hasdeu”, şi a revenit după deschiderea, în 1965, a Muzeului Memorial „B. P. Hasdeu”. „Aşa cum anumite canoane dictează şi reglementează construcţia bisericilor, ca şi desfăşurarea ceremonialului liturgic; aşa cum s-a pretins şi despre secretele de construcţie ale vechilor piramide egiptene, la fel întreagă clădirea «Castelului Iulia Hasdeu», de la trăsăturile ei fundamentale, la cele mai mici detalii ale aspectului exterior şi ale cuprinsului interior, totul include fel de fel de «semnificaţii simbolice», embleme, aluzii. Proporţiile numerice, formele, poziţiile şi raporturile geometrice nu sunt niciodată venite la întâmplare, ci sunt chibzuite, sunt «cu cheie», câteodată cu cheie mistică, alteori implicând simple asociaţii sentimentale”.
Pictura, aşa cum a fost
Ideea care guvernează decoraţia interioară a donjonului este evoluţionistă. Pictura murală era organizată în două registre, separate de buza potirului. Pentru partea inferioară ne-au rămas atât schiţa în creion, fulgurată de mâna lui Hasdeu, cât şi transpunerea ei în culoare – ulei pe pânză caşerată pe carton – realizată, pe două panouri, de unul din numeroşii pictori prieteni cu Hasdeu. Înspre baza turnului un univers nebulos, tulburat de monştri zoomorfi, simbol al vieţii necuvîntătoare. Apoi treapta raţională a materiei vii, figurată prin marile civilizaţii ale lumii antice: Egiptul, Persia, desigur Tracia, India, Grecia şi Palestina, fiecare având şi un corespondent filosofic: Misterul, Lumina, Ritmul, Ruga, Extazul şi Voinţa. Deasupra potirului – deci, în registrul superior – lumea divină, populată de capete de îngeri bucălaţi, zburând printre nouri, sub un cer azuriu presărat cu stele. Totul este vegheat, din centrul cupolei, de ochiul lui Dumnezeu.
După inscripţia săpată pe ochiul de piatră de deasupra portalului, 1893 – 1896, castelul ar fi trebuit să fie gata în 1896. Dar previziunile lui Hasdeu nu s-au adeverit. Fotografiile de lângă statuia lui Hristos, ale Iuliei-soţia, din Octombrie 1896, nu lasă să se distingă pe pereţi nici un fel de pictură. Probabil că la acea dată pictura turnului nu numai că nu fusese executată, dar nici nu fusese începută. De altfel, schiţa de pictură pentru partea inferioară a turnului central este datată cu mâna lui Hasdeu, 20 Decembrie 1896.
Este sigur că pictarea a început de la cupolă în jos. Normal. Până la vizita lui Caragiale registrul superior fusese terminat. Iată descrierea lui Caragiale: „În mijlocul sălii circulare stă liniştit un stâlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dânsul se reazimă două scări de fier uşoare, cari sue la brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. […]. În rând cu galeria […] este un pod […]; deasupra acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mântuitorului, o dată şi jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn şi colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică, deasupra unor nouri, către cer, cu braţele deschise […]. Divinul fiu se înalţă cu faţa către isvorul luminii, către răsărit. Din vârful domului azuriu, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl priveşte, aşteptându-1 cu dragoste”.
Poate faptul că pictarea părţii de sus a turnului a durat prea mult şi nu a mai fost timp să se picteze şi partea de jos până la data hotărîtă de Hasdeu pentru sfinţirea castelului –2 Iulie 1897 –, poate lipsa banilor, de care Hasdeu se plânge în mai multe rânduri spre finalul construcţiei şi chiar pe schiţele desenate de el însuşi pentru castel, sau poate amândouă causele la un loc l-au împiedicat să finalizeze şi fresca civilizaţiilor, punând să se acopere restul peretelui cu un albastru uniform. El însă a lăsat prietenilor şi legatarilor averii sale să-i ducă la bun sfîrşit intenţiile. Nici aceştia însă nu vor reuşi mai mult.
Culturnicii – criminali ai răzuirii
La restaurarea din 1962-1964 au început şi micile retuşuri în gândirea lui Hasdeu. Pentru ca operaţia să se facă fără a se băga de seamă, întreaga decoraţie interioară a castelului a fost răzuită, deşi arhitectul preconizase acoperirea pereţilor cu pânză de sac pe timpul intervenţiei constructorilor, urmând apoi restaurarea picturii. Asta s-a întâmplat în 1964 la Câmpina, 90 km depărtare de Bucureşti şi 30 de Sinaia, într-o clădire cunoscută şi răscunoscută din descrierile mai multor scriitori şi ziarişti – de la I. L. Caragiale la Mircea Eliade şi G. Călinescu – şi inclusă pe lista din 1955 a monumentelor! S-au
răzuit 9 (nouă) portrete ale familiei Hasdeu numai din sufragerie, portretul Iuliei din camera de spiritism, toată pictura din turn şi din celelalte încăperi (câtă se mai păstra). Bineînţeles că nu s-a făcut nici o fotografie.
Ochiul lui Dumnezeu a dispărut cu totul. Dar, la doi ani după inaugurarea Muzeului memorial „B. P. Hasdeu”, Eugeniu Speranţia (Amintiri din lumea literară, EPL, 1967) se încăpăţânează să-l menţioneze la locul lui : „dinăuntrul turnului puteai observa că această fereastră, luminoasă şi rotundă, înfăţişa pupila unui ochi imens, iar pe plafon era pictat în jurul ei un triunghi”.
răzuit 9 (nouă) portrete ale familiei Hasdeu numai din sufragerie, portretul Iuliei din camera de spiritism, toată pictura din turn şi din celelalte încăperi (câtă se mai păstra). Bineînţeles că nu s-a făcut nici o fotografie.
Ochiul lui Dumnezeu a dispărut cu totul. Dar, la doi ani după inaugurarea Muzeului memorial „B. P. Hasdeu”, Eugeniu Speranţia (Amintiri din lumea literară, EPL, 1967) se încăpăţânează să-l menţioneze la locul lui : „dinăuntrul turnului puteai observa că această fereastră, luminoasă şi rotundă, înfăţişa pupila unui ochi imens, iar pe plafon era pictat în jurul ei un triunghi”.
Poate însă că ochiul şi triunghiul se degradaseră demult. Într-un deviz antebelic pentru reparaţia Castelului Hasdeu, antreprenorul se obliga că va „pune un geam de cleştar deasupra luminătorului de la turn”.
Cu toată această omisiune – fortuită din cine ştie ce motive – zugravul s-a străduit să facă o repictare cât mai apropiată de original. El a comis, desigur, o serie de greşeli, dar acestea nu i se pot imputa lui, sau numai lui, ci şi specialiştilor şi autorităţilor care l-au pus la treabă. În primul rând, a schimbat tehnica picturii, folosind uleiul (să strălucească) în locul culorilor de apă. (E drept că, prin această tehnică, se menţinea iluzia vechilor imitaţii de marmoră din unele camere.) Apoi, poate şi zorit de autorităţi să termine mai repede, el nu şi-a mai dat seama că arcele care marcau spaţiile cu medalioane din sufragerie nu erau egale (deşi lăsau această iluzie; anamneza lui Hasdeu s-a dovedit a fi înșelătoare și pentru arhitectul și echipa lui de măsurători din restaurarea 1980 – sine die; noroc cu ochiometrul meu, deranjat că, la montarea ferestrelor din spatele donjonului: cele două biblioteci și camera de muzică, acestea – ferestrele – se prăbușeau deodată; a trebuit să aducem planul restaurării 1958-1964, și să constatăm că, acolo, cotele de jos ale ferestrelor erau mai sus!) şi, preluând mecanic releveul din 1943 făcut de Wilhelm Hugo unui tronson, la scara 1:1, reuşeşte performanţa plasării a două dintre portretele familiei Hasdeu pe colţurile camerei. Şi performanţa de a nu mai fi putut reconstitui portretele răzuite, afară de cel al Iuliei-soţia, copiat de W. Hugo.
Cu toate greşelile făcute şi cu toată precaritatea pregătirii sale şcolare, zugravul Ţenţ, altfel foarte talentat, a avut grijă să copieze modelele şi culorile şi desenele din camerele unde nu erau relevee de la Wilhelm Hugo şi să repicteze tâmplăria şi feroneria după culorile originale.
Să îndreptăm ororile vizate de Tamara Dobrin
Restaurarea din 1980-1991 desăvârşeşte distrugerile precedente. Astfel, arhitectul şi pictorul lasă uneori impresia că au de-a face cu un spaţiu absolut nou (cavou – zic ei) pe care sunt siliţi să-l decoreze. S-au ignorat cu totul culorile tâmplăriei şi ale feroneriei, s-a renunţat complet la culorile şi desenul turnului central, concepându-se un proiect cu totul nou. Este drept că acest proiect s-a bucurat de viza fostului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar e timpul să îndreptăm ororile acestui organism. În primul rând trebue să obligăm arhitectul şi pictorul să lase mărturii despre absolut orice detalii, astfel ca ele să poată fi reconstituite oarecând. Zic să-i obligăm, deşi, însăşi îndeletnicirea asumată de ei îi obligă la înregistrarea tuturor detaliilor, încât să se poată şti cum se prezenta monumentul la data preluării lui. În al doilea rând, să reconstituim pictura răzuită din turnul central. Dacă n-o facem acum, s-ar putea să nu mai fie făcută niciodată.
Să ne reamintim ce-i spusese Hasdeu lui Caragiale, anume că totul are o logică aici. Să ne reamintim apoi cuvintele Iuliei – soţia, întărite de Hasdeu la 7 Martie 1903, în faţa Academiei Române: „turnul, care este o biserică, vă rămânea inalterabil”. Dacă vrem să dăm cinstirea cuvenită înaintaşilor, să le lăsăm inalterabile ctitoriile! Chiar dacă ne va fi greu, să trecem peste propriile orgolii. Ar fi o superbă sfidare la adresa celor, de aici sau de aiurea, care au crezut că ţara asta a putut fi clintită, schimonosită sau spulberată.
Vai, dar câtă jelanie perfidă şi ce meşteşug de cuvinte aduc cei ce spun că nu se mai poate face nimic la Muzeul Hasdeu! Şi ce susţinători găsesc că, da, nu sunt materiale suficiente pentru reluarea vechii picturi. Dar ia să se-ntrebe onoratele comiţii, din vina cui nu sunt aceste materiale? şi ia să-i atingem puţintel moral, în meseria dumnealor, pe cei care fac să dispară asemenea mărturii! Nu se vor strădui domniile lor să le aducă sau să le reconstitue?
În privinţa picturii din turn, eu n-aș zice zice că documentele lipsesc cu desăvârşire. Aici, Ţenţ a copiat de pe pictura originală şi ne-a lăsat o imagine cât de cât apropiată. Zugrav popular, el era în Câmpina ca un fel de Barbu Lăutaru în muzică. Tot aşa cum Liszt, ascultând o piesă cultă cântată de Barbu după ureche, ar fi putut s-o apropie de original, un pictor profesionist ar putea să retranspună copia lui Ţenţ în tonuri apropiate de cele ale pictorului lui Hasdeu. Numai să fie capabil şi să vrea. Şi să se apropie de Hasdeu cu dragoste. Căci, dacă credem că „marele magistru” era „cam tra-la-la” şi a fost „obraznic” că s-a amestecat în treburile pictorilor, dacă, adică, iubire nu e, nimic nu e! Mă rog, obraznic, neobraznic, era casa lui. Despre care avea pretenţia să fie „o miniatură a Daciei…”.
Hoinărescu interzice apostolii neamului
Dar să admitem fără rezerve pictura pe care o execută din 1989 soţii Cristina (scenografă) şi Dan Strâmbu (grafician). Beatitudinea noastră nu poate ţine prea mult. La nivelul duşumelei, Hasdeu „avea – îşi amintea Victor Bilciurescu în 1930, după 33 de ani – 12 scaune-paturi (pentru musafiri), având fiecare deasupra, în camee şi în ulei, portretele scriitorilor favoriţi: Bălcescu, Kogălniceanu, Laurian, Alecsandri, Eliade, Bolintineanu, Conta etc.”. În 1900 aceste scaune-paturi deveniseră numai scaune: „în jurul postamentului pe care se înălţa statuia, de-a lungul peretelui rotund şi între alte mobile de mai mică importanţă, erau douăsprezece scaune, cu lemnul aurit, tapisat cu același pluș roşu şi cu spătare foarte înalte, terminate sus cu un fronton triunghiular. În frontonul acesta triunghiular al fiecărui scaun era încadrat câte un mic medalion oval pictat, câte o miniatură în ulei. Fiecare medalion reprezenta pe câte unul din capii revoluţiei din 1848. Mi-l amintesc bine pe Bălcescu; mi-l amintesc bine pe Alecsandri, pe Kogălniceanu, pe Eliade Rădulescu, pe C. A. Rosetti… M-am întrebat ades: ce a devenit oare această comoară care a fost atât de scumpă incorigibilului paşoptist, adorator al lui Bălcescu?” (Eugeniu Speranţia). Indiferent că în 1900 Hasdeu restrînsese aria personajelor la paşoptişti, renunţând la Vasile Conta şi la Ion Creangă, este cert că cei doisprezece aveau, în viziunea sa, rolul apostolilor (neamului românesc), în care calitate-l puteau înconjura pe Hristos. Ori, fiindcă Strâmbu pictează de la cota duşumelei (chiar şi zugravii secolului XIV lăsau un brîu), scaunele nu mai au loc, întregul turn fiind ocupat de Dan Strâmbu! Cu avizul şefului de proiect, Călin Hoinărescu.
Carenţe ale şcolii de arhitectură
Cam aceleaşi probleme se pun în aşa-numita cameră de spiritism. Şi în reconstituirea celor două case din spatele castelului, demolate în anul 1965 (bineînţeles, tot fără relevee şi fotografii). Dar, despre coerenţa ansamblului arhitectural Castelul „Iulia Hasdeu” am mai vorbit în Cum vreau eu, sau Hasdeu?, scos din pagina „Contemporanului” în 1987 de Tamara Dobrin şi publicat anul acesta în „Verva”, în numerele 1 şi 2.
Şi, pentru că experienţa nefastă a celor două intervenţii asupra ansamblului Hasdeu lasă să se întrevadă carenţe ale şcolii de arhitectură în privinţa restaurării – carenţe prezente probabil şi în relaţia cu alte monumente, propunem ca toţi cei chemaţi să execute astfel de operaţii – arhitecţi, ingineri constructori, pictori – să fie atestaţi, de Ministerul Culturii. Inclusiv cei care fac parte din comisiile de avizare a proiectelor de restaurare.
ÎNCĂ O EXPROPRIERE A POPORULUI ROMÂN?
Domnul arhitect Călin Hoinărescu, de la Institutul de proiectări din Ploeşti, a fost ani buni cunoscut ca mâna dreaptă a Tamarei Dobrin în acţiunea de sistematizare/(demolare) a satelor. După Revoluţie, el şi toţi ca el s-au repezit să pretindă că altceva au făcut, anume că au salvat arhitectura tradiţională a satului. (Probabil prin blocurile-tip pe care le propuneau.)
Domnul Hoinărescu este şeful de proiect la complexul de întâmplări pe care muzeul Hasdeu le suportă din 1980. Această nenorocire intitulată fraudulos operă de restaurare nu numai că înghite milioane şi că e gata să producă încă o aberantă expropriere a poporului român, desfigurându-i un monument de-o asemenea valoare, dar respectiva năpastă pare a nu putea fi oprită. Oare de ce? Nu cumva fiindcă domnul autor-şef al ei nu mai este doar un arhitect – chiar cu pile – de la Ploeşti, ci şi mai şi?
Octavian ONEA
(Articol publicat în revista „Flacăra”, nr. 1, 1-15. Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13)
