Este un subiect destul de tranșat în rândurile intelectualității românești, și o temă care a fost abordată inclusiv în paginile acestei publicații. Pentru ca dezbaterea în jurul acestui tragic personaj al intelectualității politice interbelice să beneficieze de eliminarea ghilimelelor din titlu, s-ar impune rediscutarea cazului sub semnul autorității științifice, singura aptă să reziste la asaltul ideologiei și hagiografiei de circumstanță. Un cunoscut comentator public a sugerat plasarea acestei discuții în cheia banalității răului, temă care a suscitat numeroase polemici în Occident și care nu dă semne de epuizare nici astăzi. Deocamdată, la noi, „cazul Vulcănescu“ este abordat patetic și… vulcanic! Transformarea acestui subiect într-un autentic studiu de caz ar izbuti, poate, să dinamiteze semnificativ analiza istoriografică și să extragă subiectul în afara spațiului rarefiat spiritual al abundenței adjectivale. Suplețea intelectuală este, în tot cazul, preferabilă actualei maniere în care se tratează această problemă sensibilă a istoriei noastre recente, pe care nu am lămurit-o exhaustiv. Dispunem de exemple demne de urmat, de pe urma cărora atât opinia publică, cât și istoriografia contemporană ar avea de câștigat.
M-aș referi la exemplul cunoscutei dezbateri „Goldhagen-Browning“; studiul de caz utilizat de către acești doi istorici ai Holocaustului îl reprezintă Batalionul de Poliție 101 (Reserve-Polizei-Bataillon 101) din Hamburg, dislocat în Polonia odată cu trupele Wehrmacht-ului și însărcinat cu uciderea și deportarea evreilor din teritoriile ocupate. Ce este atât de special în legătură cu acest batalion? Faptul că, departe de a fi alcătuit din profesioniști ai războiului, artizani ai crimei sistematice sau căliți în acțiuni teribile (precum membrii infamelor SS-Einzatzkommandos), majoritatea recruților din Batalionul 101 erau bărbați trecuți de prima junețe (cu o medie de vârstă de 30-35 ani), majoritatea familiști, cu alte cuvinte, oameni cumsecade și cât se poate de normali în mijlocul comunității lor. În pofida acestui neajuns, Batalionul 101 a rămas în istorie ca unul dintre cele mai abominabile și eficiente instrumente de planificare și executare a acțiunilor specifice Holocaustului, fiind responsabil (în perioada mai 1941 și iunie 1942) pentru peste 83.000 de victime.
Daniel J. Goldhagen a scris un studiu (Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust), urmat de Christopher R. Browning (Ordinary Men: Reserve Police Battailon 101 and the Final Solution in Poland). În analiza sa, Goldhagen postulează caracterul voluntarist al făptuitorilor crimelor de război, invocând natura specifică a antisemitismului german, totala și neabătuta (sic!) lor aderență la Weltanschauung-ul hitlerist (caracterizat, printre altele, prin asimilarea evreului cu arhetipul inamicului sistemic), precum și elementul cultural propriu Germaniei anilor ‘30. De cealaltă parte, Browning neagă specificitatea voluntaristă a atrocităților săvârșite de către personalul Batalionului 101; el își concentrează argumentația în jurul factorilor contextuali care ar fi asigurat mediul optim pentru rezilierea disonanței cognitive, favorizând astfel tranzitul către o dezangajare morală, de proporții epice, a societății (a se verifica tezele lui Albert Bandura: Moral Disengagement in the Perpetration of Inhumanities – 1999, Social Cognitive Theory of Moral Thought and Action – 2017 etc.), la un nivel nemaiîntâlnit până în acel moment al istoriei. Recursul la instrumentarul științelor cognitive pentru a lămuri ceea ce pare de ne-explicat este evident – în ceea ce-l privește pe Browning – și salutar din perspectiva unei abordări științifice minimale sine ira et studio. Dezbaterea nu frapează, în opinia mea, atât în privința remarcabilului duel de idei și analize încrucișate, cât prin punctul de confluență asupra căruia ambii cercetători au căzut de acord fără nuanțe și umbre: nu numai că agenții de perpetrare au fost oameni obișnuiți (gewönliche Menschen), dar niciodată, în istoria Holocaustului, nu a existat vreun german executat, trimis în lagăr de concentrare, arestat, încarcerat sau pedepsit într-un mod sever pentru că a refuzat să omoare evrei. Acoperirea și susținerea acestei alegații cu materiale documentare de arhivă sunt redutabile și de necontestat. În suportul acestei demonstrații care, cu siguranță, îi va scandaliza pe unii hermeneuți ancorați plenar și exclusiv în explicațiile tributare metodei situaționale (a se verifica efectul Lucifer al lui Zimbardo), autorii devoalează existența unei telegrame scrise de Heinrich Himmler – persönlich – în care acesta recomandă să nu se ia nici o măsură împotriva acelora care refuză să îndeplinească ordinul de a executa evrei. Tema lipsei de sancțiuni pentru insubordonarea la comanda de a ucide poate sugera noi căi de cercetare pentru istoricii angajați în explicitarea Holocaustului românesc. Nu în ultimul rând, istoricii noștri ar putea apela la disjungerea celor două verdicte (mă refer la soluția juridică și la adevărul istoric), dacă eventualele incongruențe impun această opțiune.
Dezbaterea „Goldhagen-Browning“ (asezonată eventual cu reverberații mai vechi de tipul „Andreas Hillgruber-Jürgen Habermas“ sau „Klaus Hildebrand-Martin Broszat“) poate servi drept model și pentru istoriografia românească, deoarece nu ducem lipsă de specialiști în problematica Holocaustului, dimpotrivă. În lipsa unei polemici asumate, judicios articulate și întemeiate pe argumentul istoric și antropologic, beneficiem, în schimb, de hagiográfii – dar și rechizitorii redundante – din partea preoților, profesorilor de filozofie, geografie, filologie și alte materii, teologilor amatori de omiletică, scriitorilor, editorialiștilor, sociologilor, medicilor, precum și a unei întregi pleiade de influenceri ideologi, pentru care insulta și atacul ad hominem reprezintă erzatz-ul argumentativ suprem. În locul dezbaterii ce se lasă în continuare așteptate, „studiul de caz Vulcănescu“ se fixează captiv în perimetrul manierismului adjectivării copioase; în funcție de portativul de creație, avem de a face fie cu un criminal de război sau cu un fascist odios, fie cu un martir, erou al neamului sau mucenic al lui Cristos, iar lista rămâne deschisă. De aceea ar fi nevoie mai mult ca oricând de activarea acelei „piețe de idei“ (despre care vorbea dl Patapievici) apte să gestioneze vectori analitici autentici, singura abilitată să demanteleze actuala rampă de asamblare a umorilor ideologice.
Adrian Dragoș Defta
