OGLINDA TRECUTULUI • Dimineața în care cerul Câmpinei s-a aprins: povestea bolidului din 1 ianuarie 1906

În dimineața zilei de 1 ianuarie 1906 (stil nou), cerul de deasupra a unsprezece județe din sudul și sud-estul României, de la Gorj și Argeș până la Tulcea și Constanța, a fost brăzdat de o lumină intensă, galbenă, suficient de puternică încât, pentru câteva clipe, să pară mai mare decât Luna plină.
Am redescoperit, într-un document de arhivă digitizat, relatarea științifică a acestui eveniment, publicată în epocă de Ștefan C. Hepites, fizician, meteorolog și membru al Academiei Române. Iar Câmpina ocupă un loc central în această poveste.

Un martor de încredere, chiar în orașul nostru

Dintre toate localitățile în care fenomenul a fost observat direct, cea mai completă și mai riguroasă mărturie a venit chiar de la Câmpina, de la un inginer local pe nume Al. Dobrogeanu.
Hepites însuși remarcă, în textul publicat într-un extras din Analele Academiei Române, că relatarea lui Dobrogeanu este deosebit de valoroasă tocmai pentru că provine „de la un om cult care însuși a observat fenomenul” și pentru că a fost completată, la cererea expresă a lui Hepites, cu o a doua scrisoare, mai detaliată, trimisă la două săptămâni distanță.
Iată, în cuvintele martorului din Câmpina, cum a arătat totul:
„Eram dimineața pe stradă când, la 6 ore și 10 minute, îmi atrase atențiunea o lumină intensă și imediat am observat un bolid aproape drept deasupra capului. L-am observat în tot timpul căderii lui. Era de o coloare galbenă intensă, a luminat tot timpul dând însă de 2-3 ori scăpărături mai puternice”.
Inginerul câmpinean descrie o minge de lumină rotundă, „cam odată și jumătate” mai mare decât Luna plină, pe care a urmărit-o cu privirea din momentul în care a observat-o până la dispariția ei la orizont.
Un coleg al său de la fabrica unde lucra a susținut cu tărie că a văzut bolidul chiar mai devreme, înainte de a trece prin punctul cel mai înalt de pe cer: „În momentul chiar când s-a produs fenomenul nu mă uitam spre cer, mergeam pe stradă și eram cufundat în gânduri; când m-am uitat în sus, trecuse un oarecare timp. Am văzut bolidul cam deasupra capului deja în cădere. Din momentul acesta l-am urmărit până ce a dispărut la orizont. Logofătul de la fabrica unde lucrez susține cu tărie că l-a văzut înainte de zenit, că el a trecut prin zenit descriind un arc de cerc mare”.

Ceea ce impresionează, recitind astăzi acest document, este rigoarea metodei. Inginerul Dobrogeanu nu s-a mulțumit cu o primă impresie. Într-o a doua scrisoare, el își corectează și își precizează propriile observații. De pildă, în privința direcției de cădere, inițial estimată „spre Est sau Est-Nord-Est”, inginerul revine ulterior cu o corecție, după ce verifică pe harta Statului Major direcția exactă a străzii Agriculturii, pe care se afla în acel moment. Concluzia sa a fost aceea că bolidul a urmat, de fapt, o direcție mai apropiată de Est-Sud-Est, precizare pe care intenționa să o confirme și cu ajutorul unei busole.
Un alt detaliu memorabil este faptul că, deși se aștepta la un zgomot puternic, Dobrogeanu nu a auzit nicio bubuitură. Alți martori din fabrica unde lucra au afirmat, în schimb, că bolidul s-ar fi spart „ca un șrapnel” în momentul dispariției, devenind pentru scurt timp tricolor – o afirmație pe care Dobrogeanu însuși o tratează cu prudență, considerând că „nu se poate pune temei pe aceste vorbe”.
Un aspect fascinant al relatării este acela că, potrivit informațiilor culese de Hepites, cerul era complet acoperit de nori în majoritatea zonelor în care fenomenul a fost semnalat. La Târgoviște, de exemplu, ningea. Acest lucru poate explica de ce unii martori au perceput fenomenul diferit: unii au văzut un glob luminos continuu traversând cerul, în timp ce alții au descris mai degrabă fulgere repetate.
„În privința scăpărăturilor m-am exprimat neclar – menționează inginerul câmpinean în a doua scrisoare trimisă. Pe tot timpul cât s-a văzut bolidul, era lumină care însă devenea brusc foarte intensă, așa de mai multe ori. Uitându-te împrejur aveai impresia că fulgeră”.

Ce au văzut martorii din Târgu-Jiu și Vâlsănești

Dincolo de relatarea inginerului din Câmpina, însemnarea publicată de Academia Română chiar în același an mai păstrează două mărturii memorabile, venite de la celelalte capete ale țării unde fenomenul a fost observat direct.
La Târgu-Jiu, șeful stației meteorologice locale, un anume Ioneanu, a scris că mai multe persoane au observat, în dimineața de 1 ianuarie, un meteor care a pornit mic și a crescut treptat în mărime și strălucire, urmând o direcție de la nord-vest spre nord-est și lăsând în urmă o dâră luminoasă, înainte de a se pierde printre nori. La scurt timp după dispariția sa, martorii au auzit „un sgomot surd”.
Cea mai neobișnuită descriere vine însă de la Vâlsănești (Argeș), relatată de învățătorul local G. Florescu. Potrivit acestuia, cerul era acoperit de nori subțiri când, dintr-o dată, aceștia s-au deschis dinspre munte și „un glob mare de foc ca un balaur” a apărut chiar deasupra satului, luminându-l în întregime cu o strălucire roșiatică. Martorul estima că globul era de aproape două ori mai mare decât discul vizibil al soarelui, de formă nu tocmai rotundă, ci mai degrabă alungită, și că, în timpul căderii sale – mai lentă decât a unei stele căzătoare obișnuite – a lăsat în urmă foc și scântei mari. Fenomenul s-ar fi încheiat chiar la marginea satului, pe coasta unui deal aflat spre răsărit.
Hepites observă că mărturiile directe venite de la Târgu-Jiu, Vâlsănești, Târgoviște și Câmpina descriu, împreună, o traiectorie coerentă de la nord-vest spre sud-est pe deasupra întregii țări, cu punctele extreme unde lumina a fost semnalată aflate la Târgu-Jiu (Gorj) și la Cogealac, lângă malul Mării Negre.

Nu a fost primul meteorit semnalat deasupra României

Un alt aspect interesant al documentului este trecerea în revistă, făcută chiar de Hepites, a altor căderi de bolizi consemnate în trecut pe teritoriul românesc, semn că fascinația și îngrijorarea stârnite de asemenea fenomene nu erau ceva nou în 1906.
Autorul citează, mai întâi, un manuscris păstrat în Biblioteca Academiei Române, scris chiar de tatăl său în anul 1835, intitulat „Însemnări asupra pietrelor meteorice și asupra puțurilor artesiane”. În acest text, tatăl lui Hepites nota că, deși în Principat se auzeau adesea povești despre căderi de „pietre meteorice”, nu se reușise până atunci găsirea vreuneia și îi îndemna pe cei interesați de îmbogățirea Muzeului Național să fie atenți la eventuale descoperiri de aeroliți.
Mai relevantă este însă o a doua sursă: o notiță găsită tot în Biblioteca Academiei, semnalată de colegul lui Hepites, geologul Gr. Ștefănescu, și publicată încă din 1892. Este vorba despre descrierea unui bolid căzut în jurul anului 1774, în apropiere de Târgoviște – scrisă de un autor român rămas anonim. Potrivit acestei relatări vechi, bolidul respectiv s-ar fi sfărâmat, înainte de impact, în numeroase fragmente – unele mari, altele mici cât o nucă –  care au căzut cu atâta forță încât s-au înfipt în pământ până la adâncimea unei palme, în timp unele mai mărunte au rămas la suprafață, asemenea grindinei. Din păcate, niciuna dintre aceste bucăți nu s-a păstrat până în vremea lui Hepites, astfel încât evenimentul din 1774 a rămas doar o mărturie scrisă, fără nicio dovadă materială.
Comparând cele două episoade, Hepites conchide, oarecum resemnat, că nici bolidul din 1906 nu a adus României norocul de a găsi, în sfârșit, „o piatră căzută din cer”, o bucată reală de meteorit, recuperată de pe teritoriul țării.

De ce contează astăzi această poveste

Ce rămâne cu adevărat valoros din acest episod nu este misterul – fenomenul era deja abordat științific în 1906 –, ci calitatea muncii de teren a lui Hepites și seriozitatea martorilor locali.
Într-o vreme fără mijloace moderne de înregistrare și documentare, reconstituirea unui eveniment astronomic se făcea exact așa: prin scrisori, prin întrebări suplimentare adresate martorilor, prin verificări pe hartă și prin compararea atentă a unor relatări venite din colțuri diferite ale țării.
Iar Câmpina, prin intermediul inginerului Al. Dobrogeanu, a avut un rol esențial în acest efort, furnizând, acum mai bine de un secol, una dintre cele mai precise mărturii despre o dimineață de Anul Nou în care cerul de deasupra orașului s-a aprins, pentru câteva secunde, cu o intensitate comparabilă cu cea a Lunii pline.

(E.P.)

Sursă: Ștefan C. Hepites, „Bolidul de la 1 Ianuarie 1906 st. n.”, extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom. XXVIII, Memoriile Secțiunii Științifice, pp. 339–343. Document disponibil în arhiva digitală a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași.