Tot în partea vestică a rafinăriei, ca și clădirile-simbol prezentate episodul trecut, se află și Parcul de rezervoare al secției Parafină (episodul cu fabrica de parafină, aflată alături, îl găsiți aici). Este vorba de un areal de peste 2000mp, folosit dintotdeauna pentru depozitarea țițeiului parafinos și a produselor rezultate din el, care este înconjurat cu un zid înalt de protecție, ridicat la intrarea României în Al Doilea Război Mondial. Fiind foarte ușor de identificat datorită rezervoarelor masive cilindrice, din metal, a fost ținta bombardamentelor aviatice în anii 1943-1944; atunci a fost distrus cel mai mare rezervor (P1), aflat în mijloc, care avea o capacitate de 400 vagoane, fiind refăcut însă imediat, pe același amplasament.
În afara acestuia și a celor două rezervoare interbelice de pe latura de vest a parcului, celelalte opt rezervoare datează, conform planurilor de arhivă, din perioada antebelică, supraviețuind chiar și incendierii din toamna lui 1916. Fotografia de ansamblu din 1905-1906 ni le arată dominând deja clădirile fabricii de parafină (foto 1); așadar, ele au fost făcute odată cu aceasta și sunt martori ai acelei masive modernizări și extinderi care a dus faima rafinăriei noastre pe toate meridianele. Cercetarea lor avizată va putea confirma mai exact care dintre acestea păstrează până și materialul original de la începutul secolului al XX-lea, care le face de neprețuit.
Parcul mai cuprinde, pe latura de est, și un pitoresc rezervor orizontal „Popelka” din anii ’20. Tot din acea epocă se păstrează în colțul de sud stația de pompe „Foamite” (refăcută după bombardamente), care era o unitate-tip de ultimă tehnologie pentru combaterea cu spumă a incendiilor (aspectul interbelic era probabil identic cu al modelului american din foto 3); marca „Foamite”, ce denumea de fapt substanța specială produsă de acea stație și brevetată de o firmă americană, avea să fie pronunțată de câmpineni fonetic, pe românește, generând ilaritate dar persistând în memoria colectivă (vezi amintirile lui Edgar Geller).
Mădălin Focșa (master în istorie – patrimoniu cultural)
Tel. 0722.560.566; E-mail: madalin.focsa@gmail.com
Episodul 13: GRĂDINA DE REZERVOARE
Aceste rezervoare au fost construite pe loc(nu au fost aduse din altă parte),la rascrucea dintre secole.În afară de fabricarea motorului cu ardere internă(pe benzină),oare ce tehnologii erau atunci la varf ?Nu cumva cea a fabricarii combustibilului pentru acesta ? Și în paralel si a derivatelor rezultate din rafinarea petrolului,respectiv parafina?Ce tehnică de îmbinare a segmentilor,a componentelor din tablă groasa,masivă,a acestor rezervoare,se folosea? Cu nituri??Sudura cu arc electric sau cu gaz abia aparuse? In imagini nu se vede,fiindcă, probabil ,sunt îmbracate cu tablă galvanizată(peste vata de sticla),dar cel mai probabil cu nituri forjate la cald sau comprimate la rece,în raport si de marimea niturilor si implicit a rezervoarelor.Rezervorul de 400 de vagoane a însemnat atunci,posibil,una dintre cele mai mari lucrari din otel de pe Terra.Si asta se intampla la Campina.Astăzi, ce se mai întamplă? Fiindca,cei mai multi dintre noi,tarati de comunism(rafinaria,nefiind opera lui,în epocă,a intrat într-un anonimat crunt) nu ne dam seama ce a fost cu adevarat Rafinaria Campina.Nu întamplator i s-a spus „Steaua Romană”!
Apropo de tehnologia stingerii incendiilor(foarte importanta pentru o „gradină” de rezervoare).Prin anii ’80,la atelierul sculariei de la Atelierul Mecanic,venea un inginer,seful de sectie de la DVA(coloana de rafinare),pentru a confectiona,personal,la menghină,cu ciocanul si bomfaierul(denumirea germană a firastraului de tăiat metale) si apoi la sudor,un dispozitiv de prevenire a incendiilor,inventie proprie.Desi ,era sef,era un om jovial.Nu se mai stie dacă a brevetat sau nu acel mecanism,fiindcă de regulă acestea erau „insusite” de sefii cei mari.Sau, erau „sufocate”de însăsi natura regimului,care nu -ti permitea sa te afirmi în acest fel si sa obtii venituri de pe urma inventiilor,fiind considerate surse de capitalizare,adevarate atacuri la temelia sistemului comunist,mai bine zis stalinist.Oricum,gestul acestui inginer a impresionat,fiindcă sefii pe atunci,cu studii superioare,nu prea se murdareau pe maini,la propriu.De remarcat ca, acesta nu cerea ajutorul nimanui!!Am impresia că apucase ceva ani si din epoca precedentă.
Excelente completarile, multumiri. Este vorba intr-adevar si despre rezervoare cu nituri – unele s-au putut observa chiar si asta-vara la zilele portilor deschise. Daca ati lucrat in rafinarie chiar va rog sa ma contactati pe una dintre caile afisate sub semnatura.
Cat despre rezervorul de 400 vagoane, nu e singurul: chiar in apropiere mai e unul la fel de mare, in timp ce peste calea ferata sunt vreo 5-6 si mai mari decat ele. Insa cel care cu adevarat era imparatul rezervoarelor campinene, a fost cel de 1000 vagoane (numit „Braunschweig”) care s-a aflat departe de rafinarie, pe un mic platou intermediar in versantul prahovean al terasei Campina, in partea de sud a orasului. Locul sau se cunoaste si azi.