După clădirea din Calea Doftanei prezentată episodul trecut, acum este rândul uneia din strada Hasdeu. E vorba despre Atelierul mecanic (de reparațiuni) al rafinăriei, singura construcție inițială care se mai păstrează de la marea extindere a fabricii din 1904-1906, în colțul de sud al rafinăriei. Acest colț fusese probabil ultima parcelă inclusă în acea extindere, fiind separat de o alee ce lega străzile Agriculturii (azi Hasdeu) și Telegii (azi Doftanei).
Planurile din anii 1907-1909, coroborate cu cele ulterioare, permit identificarea clădirii inițiale ce servea pentru reparații și montaje (având și o mică turnătorie). Aliniată la stradă, avea o prelungire îngustă spre est (foto 1), decelabilă până în prezent numai cu ajutorul planurilor interbelice și al unei poze din 1943; în această prelungire funcționa în anii ’30 o remiză de pompieri.
Clădirea era compusă din două hale lungi alăturate și a fost construită în același stil industrial „Fin de Siècle”. Între 1931 și 1936 s-a individualizat în hala de la stradă atelierul mecanic propriu-zis, iar în cea din spatele ei a apărut „Țevăria”; în ambele intra dinspre nord câte o linie îngustă pentru vagoneți.
După primul război mondial, i se alipiseră clădirii și alte corpuri (la nord, est și sud) destinate cazangeriei, strungăriei, fierăriei, sculăriei – astfel că azi acolo se află un întreg complex construit (foto 2), din care se poate încă distinge corpul inițial antebelic, cu 14 ferestre la stradă (foto 3). Prelungirea estică e azi înglobată în hala alăturată (interbelică) a atelierului de țevărie și cazangerie.
Din fericire, deși a fost grav avariată în bombardamentele din 1944, clădirea și-a păstrat zidurile aproape intacte, fiind refăcută chiar de societatea Steaua Română, cu ușoare modificări la acoperișuri. Epoca comunistă n-a alterat-o cu nimic, ultima funcțiune fiind cea de hală pentru oțeluri și lăcătușerie mecanică.
Mădălin Focșa (master în istorie – patrimoniu cultural)
Tel. 0722.560.566; E-mail: madalin.focsa@gmail.com
Episodul 12: REZERVOARELE SECȚIEI PARAFINĂ
Dacă „Casa Cazanelor”împreună cu „Uzina Electrică” erau „inima rafinariei”,Atelierul Mecanic împreună cu anexele sale,țevaria si cazangeria erau,fără teama de a exagera,”sufletul” acesteia.Aici,un colectiv,ceva mai mare de 100 de oameni,asigura mentenanta tuturor instalatiilor si masinariilor,care formau rafinaria.Spiritul calitatii germane(cei mai buni mecanici din lume) s-a transmis din generatie în generatie,oamenii avand un soi de mandrie profesionala,pe care niciodată nu o afisau ostentativ.Printre ei se afla cel mai fidel mostenitor al acestui spirit,nea Sandu Rotaru,sef de echipă,care impresiona prin firescul sau de a fi foarte ordonat si foarte precis în tot ceea ce facea.Nu cred că mai există astazi lacatusi(o meserie foarte apreciată în Germania) care sa aibe curajul sa rectifice la pilă,după ce iese din strung,arborele cotit al unei pompe verticale,cu pistoane!Spunea ca în vremea nemtilor si piulitele masive de la pompele cu abur,aduse la reparat,se fasonau la polizor.
Caldura colectivului format de acesti oameni arăta ca ei sunt urmașii unei traditii,aproape seculare,pe care si-a pus amprenta civilizatia industrială occidentală.Erau foarte inventivi,mai ales intr-ale fușeraelor(în acel mediu nu avea sens peiorativ),mesterite printre picaturi,pe care le ascundeau de sefii cei mari,care treceau,parcă stiau,foarte rar,printre ei.
Prin aceste ateliere,regimul comunist a trecut ca „valiza prin gară”,fiindcă acesta nu a adus nimic nou.Nici în privinta oamenilor si nici în tehnologia lor,nici macar o freza la strungarie,pentru,de ex.,a prelucra acel arbore cotit.Rafinaria Campina a fost o vacă mare de muls pentru dictatură,cu care „a hranit” o parte din zonele sarace ale tării.
Oricine ati fi, sa stiti ca mi-ati completat de minune acest episod, si va multumesc pentru atmosfera ce ati zugravit-o. Verificati si in urma toate episodele, poate mai gasiti locuri in care sa aduceti asemenea plus-valoare.