Editorial

Editorial. CU METROUL PRIN MUNȚII CARPAȚI

Cu siguranță lucrul cel mai grav dintre cele întîmplate săptămîna trecută a fost actul terorist de ocupare și închidere a metroului de gruparea liderului sindical Rădoi. Gest fără nicio legătură cu interesele celor care muncesc acolo. Am văzut o analiză detaliată: acest sindicat anexă a PSD-ului a organizat de-a lungul timpului cele mai multe proteste. Nu discut afacerile cu magazinele, pentru că nu sînt jurnalist de investigații. Mă interesează două fenomene naționale perfect devoalate de acest eveniment: I. structurarea sindicatelor ca organizații mafiote, strîns legate de PSD (vezi și protestele unor sindicate ale polițiștilor) și II. noua dovadă despre slăbiciunea organizatorică a statului, incapabil să gestioneze rapid și eficient o situație de criză. Metroul nu este o chestiune care-i privește doar pe bucureșteni. El supraviețuiește doar prin masive subvenții de la buget. Cu alte cuvinte, pentru el plătesc prin impozite și oameni din restul țării, care nu vor merge poate niciodată cu trenul subteran. Cel puțin pînă ce acesta nu va începe să circule prin tunelurile zamolxiene săpate de bubulii Securimii pe sub Bucegi. Ce vină au românii să cotizeze la dl. Rădoi? Ministrul Transporturilor, Cătălin Drulă, a făcut o declarație corectă: „A fost o epocă în trecut, când un lider de sindicat, ca un şef de cartel, ordona miniștrilor, ordona premierilor, președinților… s-a încheiat. De azi înainte domneşte legalitatea în acest domeniu, ceea ce înseamnă că şi consecințele încălcării legii vor fi foarte, foarte ferme”. S-o vedem și pe-asta! Singura observație este timpul viitor folosit, ar fi trebuit ca reacția fermă să fie la prezent. Și primul ministru a făcut niște declarații radicale după vreo două zile, rămîne de văzut dacă faptele vor fi pe măsura vorbelor. Căci ministrul de interne, Lucian Bode, a fost mult mai „diplomat” cu declarații despre dialog. Cert este că nu s-a intervenit, și o zi întreagă metroul nu a circulat.
Țara luată în arendă de grupuri de interese, asta au reușit 30 de ani de guvernare așa-zicînd socialistă. Orice încercare de a destructura aceste grupuri de interese (acum de la metrou, a fost în sănătate, justiție, învățămînt, silvicultură, poliție etc.) stîrnește imediat proteste. Avem, ca alt exemplu, cazul unei doamne rector la o universitate de stat, implicată în mai multe dosare de plagiat și care face un scandal monstru neputînd fi încă sancționată. Statul s-a arătat foarte sever cu studenții plagiatori de la Drept, dar același stat tolerează ca doi condamnați penal să fie profesori la aceeași facultate. Trebuie spus cu repetiție: un stat, pentru a deveni cu adevărat democratic trebuie să fie un stat puternic. Pentru a-și putea apăra cetățenii. Și invers: pentru ca toți cetățenii să se poată apăra de el. Or, avem nenumărate exemple în care statul nostru nu și-a știut apăra cetățenii: de la Colectiv la cazul Caracal, de la pandemie la criza de Euthyrox, de la televiziunile care fac propagandă abundent împotriva măsurilor sanitare de protecție – și cărora li se dau subvenții grase ca să saboteze politica guvernului – la jafurile din păduri și din tramvaie în fața cărora poliția ridică din umeri. În schimb, a știut să-i gazeze pe cetățeni la 10 august. Această ambiguitate mi se pare că măsoară perfect distanța pînă la o democrație funcțională. Nu una originală, cum visa în anii 90 capul tuturor incompatibilităților de azi, dl. Iliescu. Cel care întrupează vina originară a disfuncționalităților din statul român.
Pe fondul unei stări mondiale tensionate, după un an de harababură pandemică, cînd criza globală a democrației este mai acută decît oricînd, România este un caz marginal. Dar tocmai prin asta exemplar. Un fapt divers cum este această „occupy subway” dezvăluie fără rest carențele sistemului social, ale organizării organelor legale ale statului, ale educației chiar. Unul dintre ocupanții tunelului, chestionat la radio, se declara speriat că instituția va fi ocupată de „multinaționale și corporații”. Formidabil cum regăsim limbajul de la începutul anilor 90. Dovadă foarte grăitoare de cum ideologia pesedistă ține oamenii blocați, îi împiedică să gîndească, să evolueze, țintuindu-i ca pe gîndacii din insectar într-un stadiu pre-modern. Apropo de educație: ca adversar jurat al televiziunilor noastre, habar nu am ce mișcă în acest spațiu. Îmi căzură ochii pe o scenă: pe holul Parlamentului, reporterul îi întreba pe aleșii neamului cine a fost Dinu Lipatti și cine a scris „Enigma Otiliei”. Cezar Petrescu, evident. La nivelul următor și o întrebare mai dificilă: ce este un triunghi isoscel. Cînd asemenea oameni ne fac legile, cum să funcționeze bine statul? Citesc acum o carte de mărturii ale unor români simpli, plecați din țară din diferite pricini. Numitorul comun: nu au mai putut suporta exact această luare în arendă abuzivă a țării de către anumite grupări mafiote, fie că sînt partide, fie organizații de tot felul legate de ele. Avem de cîștigat o nouă independență.

Prof. dr. Christian CRĂCIUN

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare