Dacă nu vorbim azi despre noul/ viitorul guvern… poate mai scăpăm de 1 mg de isterie. Alături de amnezie, isteria este boală națională. Cum țările au drapel național, imn sau animal emblematic, așa au, poate, și boli naționale. Cele numite de mine sînt, fără îndoială, extreme ale unui flagel specific. Lipsa de memorie și nevroza obsesională ne-au construit politica de trei decenii și jumătate încoace. Cu origini, desigur, îndepărtate. De aceea nu vreau să vorbesc despre posibilul guvern, nici despre numele vehiculate deja ca posibili prim miniștri. Singurul gest care l-ar fi impus pe Nicușor Dan ca autentic președinte ar fi fost de a-l numi tot pe Bolojan. La naiba cu PSD… și cu asta închei pentru azi subiectul.
Titlul meu, vor fi ghicit deja unii cititori, face referire la dialogul dintre Gabriel Liiceanu și Dragoș Pătraru. Atenție, țin să subliniez: cuvîntul saltimbanc nu are aici nimic peiorativ. Este doar denominația unui om (nu contează numele) care trăiește din a se da în spectacol. Trăiește, adică, hrănindu-se și hrănind ceea ce se numește societatea sau civilizația spectacolului (Guy Debord, Mario Vargas Llosa). Adică o societate a sclipiciului superficial și zgomotului (media) asurzitor, fără adîncime. După cum nici filozof nu face aici referire la o anume persoană, ocupație sau domeniu de gîndire, ci doar la un anume fel de a te apropia de realitate. De a o înțelege. Să băgăm de seamă că tocmai instituțiile care în democrația tradițională ofereau reflecția asupra realității: școala, presa sînt cele care o distorsionează azi. Mi se cere, culmea, mie, cititorului să discern adevărul știrii, ceea ce ar trebui să fie strict obligația instituției care o difuzează. Și asta explică isteria de care vorbeam, nu sîntem în stare, de aceea e nevoie de filozof, nu de saltimbanc.
Ministrul UDMR al Culturii tocmai și-a dat demisia (la cererea partidului, nu a prim ministrului!) pentru o înjurătură la adresa „interesului național”. De fapt, nu pentru injurie, ci pentru greșeala de a se fi lăsat înregistrat. Iată clovnul care nu avea ce căuta în acest post, a făcut multe nefăcute pe unde l-a pus partidul. Alt caraghios, un neica nimeni, fost fotbalist derbedeu și imbecil, o acuză de ministra mediului (o regret enorm) de chestii inavuabile. L-aș da în judecată și i-aș cere ipochimenului despăgubiri care să-l destabilizeze financiar pe viață. Să învățăm să nu mai purtăm vorbe cu: am auzit că…
La TVR Cultural a fost o dezbatere despre oamenii de cultură și managerii culturali. Foarte interesantă. Dar parcă nu s-a apăsat îndestul pe ideea că nu orice foarte bun artist sau profesor sau om de cultură în genere, excelent în domeniul său de actvitate, poate fi și un bun manager. Mai rar cele două tipuri de competențe se întîlnesc. Deci nu neapărat un manager cultural trebuie să fie un om de cultură. Dar neapărat trebuie să fie un om cult. Mi se pare condiția minimă pentru oricine ocupă o asemenea funcție. Un editor povestea că s-a dus la o bibliotecă județeană (!) cu oferta de carte, printre care și un volum de Petre Țuțea. I-a propus directorului să organizeze chiar o lansare, la care acesta, entuziast: sigur că da, vine și autorul? Asta vreau să spun.
Purtătorul de cuvânt al Poliției Române a avut o reacție (oficială) față de niște jurnaliști deloc specifică statelor unde poliția este în slujba cetățeanului, nu invers, precum în post-comunismul nostru. E un miracol cum ăștia nu s-au schimbat deloc, au o rezistență de ființe subacvatice! La fel și Ministrul Educației e supărat pe ziariștii care nu văd marile progrese din domeniul păstorit de domnia sa de cîteva luni. Fără niciun folos, de altfel.
Cristian Mungiu a cîștigat din nou la Cannes! Mare încurcătură printre saltimbanci! Nu am văzut, firește, filmul deci nu despre el mă pronunț. Doar constat oscilația celor care îi acuzau cu zece ani în urmă pe apărătorii familiei Bodnariu de orientări abominabile, de „întoarcere la evul mediu” șamd. Li se părea că astfel sînt europeni pînă în măduva oaselor. Interogația lui Mungiu este, se pare, mult mai subtilă și mai aproape de filozof decît de clovn.
Și, pentru că tot sîntem în domeniul acesta al (im)posturii culturale, mai amintesc și cazul cu sculptura Cap de copil a lui Brâncuși, „victima” unui clip de „promovare” filmat la Iași, pe care nimeni nu și-l asumă, pentru care nimeni nu a dat aprobările utilizării acestui obiect de patrimoniu în scopuri artistic discutabile. Ne furăm singuri toate coifurile culturale.
Și, în sfîrșit, amintesc o dezbatere fără sorți de lămurire prea rapidă, pentru că efectiv este greu de găsit cumpăna de echilibru: cea cu dezvăluirea surselor de finanțare a ONG-urilor. Chestie care nu interesează „publicul larg”. Dar este extrem de importantă în profunzime. Cine va cîștiga: scălîmbatul public cu gîdilarea pe burtă a influencerilor? Sau gîndirea critică autentică, de neînlocuit de către IA?
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Dar ce ne facem atunci când filosoful devine clovn?
Aroganța sclipicoasă a lui Liiceanu, voluptatea scabroasă cu care își apostrofează el interlocutorii, ironizându-i că nu posedă „lecturile necesare”, (pe care, de bună seamă, numai el le stăpânește, fiind custodele neînfrânt al intelighenției autohtone), îl așează mai aproape de postura unui saltimbanc decât al unui filosof. Firește că e măreț să-ți clamezi victoria în compania unui „gânditor” galactic precum Pătraru. Când vine vorba însă de lucruri mai serioase, ne amintim că și el, Liiceanul cel infailibil a clacat destul de ignobil: de pildă când s-a lansat în elucubrații despre „mitologia Creștinismului sau despre „omul” Isus, s-a putut vedea că până și iluminatului filosof îi lipseau niște lecturi elementare de patristică și teologie înaltă, fiind aspru urecheat în acest sens de către chiar fostul său cirac Neamțu. Că despre cum s-a făcut de rușine în circul programat de el la Atheneu, încercând să-i livreze Hertei Müller o conferință/lecție despre morală și „rezistență prin cultură”, nu ar mai fi nimic de adăugat. Așadar e mult mai simplu să fii uriaș în baltă mică decât filosof în agora atheniană.
Aveți dreptate în ceea ce privește încurcătura iscată de filmul lui Mungiu. Și unii și alții îl vor adjudeca în funcție de ce vor pricepe din film, de aceea nu am nicio îndoială că mulți din care în criticau cu ani în urmă, mizând pe amnezia noastră poporanistă, îl vor ridica în slăvi de data aceasta, ca pe un apărător al dreptului părinților de a-și bate copiii. Apropos, dacă mă număr printre cei care cred că violența nu (mai) trebuie să facă parte din recuzita educațională, nu înseamnă nicidecum că mă consider un „european până în măduva oaselor”, ci, mult mai simplu: un om. Desigur, nu contest dreptul „conservatorilor” să mă ironizeze pentru această poziție. În numele umorului de calitate, nu de alta.
P.S. Știți de ce e nevoie (și) de saltimbanci într-o societate normală? Fiindcă aduc un pic de umor, fie el și discutabil, în oceanul de țâfnoșenie intelectualist-ideologică și elitism promovat de către înverșunații dădăcitori ai nației, care țin cu tot dinadinsul să ne amintească cât de proști suntem noi și ce de lecturi avură dumnealor.