Am văzut și eu Cravata galbenă! Un film excepțional, un moment în istoria (nu numai culturală) a României. Dar nu este aici locul și timpul de a vorbi despre el. Voi încerca să desprind doar una (sau două) din lecțiile lui.
Aprilie 1945. Berlin. Ultimele zile ale războiului, în orașul distrus practic de bombardamente are loc ultimul concert al Filarmonicii. Peste o lună, 26 mai 1945, are loc primul concert postbelic al Filarmonicii. Ruinele fumegau. Orchestra de cameră a orașului susținuse un concert încă și mai devreme, la 13 mai. Vi se pare neverosimil? Entuziasmul participării publice a fost enorm. Muzica simfonică era, iată, văzută ca un element de bază al reconstrucției Germaniei, începutul ei chiar. Datele le am din cartea pasionantă a lui Stejerel Olaru. Aceasta este Lecția, cu majusculă. „Noi nu sîntem nemți”, se spune în folclorul nostru recent. Să ne întrebăm: oare cum mai arătau în 1945 economia, starea morală a oamenilor, aprovizionarea cu cele elementare ale vieții, orașele, infrastructura Germaniei etc. etc.? Lecția este că reconstrucția unei țări după un cataclism începe cu armătura spirituală. Pe ea se construiește restul. Acesta este tocmai elementul pe care l-au ignorat cu perseverență toți decidenții noștri după anii apocaliptici ai comunismului. Mereu cultura a fost percepută ca un lux, ceva ce „o să facem” cînd ne vom redresa economic. Cînd? Așa se face că primele reduceri bugetare se fac totdeauna „de la cultură”, că au dispărut cu totul bibliotecile sătești, librăriile, că activitatea editorială este o rușine națională, că Muzeul național de istorie este închis pentru reparații de decenii (într-o țară care face atîta caz de istorie), că se anunță desființarea Institutului Național al Patrimoniului, că nu mai există practic chioșcuri de presă (inclusiv culturală), că televiziunile își păstrează titlul obținut de cea unică încă de pe vremea scorniceșteană de tembeleziuni, lipsind din ele orice atom de cultură, că învățămîntul este o gaură neagră din care nu răzbate nicio lumină, că arhivele se risipesc, că dispar produse de patrimoniu, că nu există o politică de afirmare a culturii noastre în străinătate, cel puțin din 2012 încoace (prietenii știu de ce), că bibliotecile județene nu mai au bani de achiziții și personal insuficient… lista s-ar putea lungi mult. Guvernul Bolojan nu a făcut decît să continue această veche și funestă politică.
Nu deficitul bugetar ne va ucide, nici prețul la energie din iarnă, nici măcar corupția endemică, sînt chestii absolut pasagere, se vor putea redresa în cîțiva ani cu o conducere hotărîtă. Ceea ce ne va duce la dispariția ca popor va fi atrofierea completă a coloanei vertebrale (caz unic în biologia metafizică) culturale. Înlocuită cu un erzaț de lozinci „identitare”și patriotism de bodegă. Cîtă vreme avem profesori de literatură care cer scoaterea din programe a bieților Creangă sau Slavici, cîtă vreme istoria și geografia și literatura devin obiectele de la care „se taie”, merităm din plin să dispărem ca națiune. Nu fanfarele militare și marșurile de la 1 decembrie ne dau identitatea, ci monumentele de cultură: scrisă, plastică, muzicală, teatrală, șamd. Monumentele, nu șușele cu manele de ziua orașului pe care se duce întreg bugetul. Asta ar fi prima lecție a filmului amintit. Germanii au putut renaște din cenușă după război pentru că nu puteau trăi fără Filarmonică. Restul sunt ingrediente. Dar mai există și o a doua lecție. Există în lumea elitelor noastre culturale o mare mîndrie privitoare la așa-zisa noua școală de film românească, bine răsplătită cu premii internaționale faimoase. Am fost și rămîn mefient față de această „linie jude” a cinematografiei românești. Adică o linie rafinată tehnic și estetic, dar cariată ideologic, exacerbînd numai urîtul, mizeria, derizoriul, negativul. Adică o propagandă pe invers celei triumfaliste din filmele comuniste. Dar tot propagandă. Nu am ajuns la gradul de maturitate culturală ca să discutăm pe față această problemă.
Ei bine, Cravata galbenă este primul film cu statut de capodoperă care ne arată o altă față a României. Cea care a fost și care ar mai putea să fie. Cea dinspre cultura înaltă, excelență, rigoare morală, normalitate, biruință a frumosului. Cea a educației și rafinamentului. Pare o cauză pierdută, nu-i așa? Oare nu era mai greu de imaginat să aduni o orchestră care să interpreteze Patetica practic printre tancuri, în fața unui public extaziat? Decidenții noștri ar trebui să gîndească din această perspectivă bugetul. Nu numai bugetul de bani, ci și bugetul nostru de suflet colectiv și de viitor.
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Felicitări pentru editorial! De o franchețe dezarmantă ați pus punctul pe ” I”! Comuniștii iar mai apoi 95% dintre politicieni au avut doar un scop bine definit: distrugerea culturală și transformarea latentă, dar sigură, a romănilor într- o masă amorfă, lipsită de coloană vertebrală și dependentă de rețelele de socializare.Din păcate , mai ales pentru copiii și nepoții noștri, au reușit!😪
Pardon!Dar muzica populară,care se revarsă abundent,din ecrane,în casele romanilor,unde este?Lipseste din tabloul sumbru ! Iia”impunatorului”Simion,atarnand peste blugii americani,sau cantecul familiei Georgescu,acompaniat de Anca Alexandrescu pe faldurile mandrului tricolor,de pe deasupra multimilor înfierbăntate de lozincile patriotarde ale agitatorilor,plasati precum securistii la Congresul ceausist,nu sunt si acestea” elemente” culturale??Într-o lume ultratehnologizată,în care”prostul satului”are cuvantul pe”ulita mare” si ,in care ,cartile se scriu,pe bandă rulantă,pentru marirea pensiilor suplimentare oferite ca recompensa de U.S.,la ce să ne asteptăm !??La concert de muzică de Bach?În nici un caz!?!
P.S. Se pare că propaganda si-a facut efectul,de vreme ce Bolojan,care vrea sa ne scoată din gaura pierzaniei ciordiste,a devenit inamicul public numarul unu,dand sadic cu coasa si în”lanul”de cultură!!!
Ma tem, de fapt sint sigura ca nu aveti competenta sa va pronuntati nici cu privire la „caria ideologica” a filmelor lui Jude, nici la statutul de „capodopera” a filmului despre Celibidache. Cine a decis asta? Cel mult, puteti sa va dati cu parerea si atit. Ca nu pareti a fi critic de film, chiar daca criticati in dreapta si in stinga la gramadă. Mai mult la stinga, decit la dreapta, in soapta fie spus. Cu ce e mai putin propagandistic un film care eroizeaza caracterele (asa cum e „cravata galbena”) decit unul care le critica? Daca vi s-ar cere punctual sa demonstrati inadvertentele, falsurile sau exagerarile din oricare dintre filmele lui Jude, sint sigura ca in afara de sentinte propagandistice, alte argumente nu aveti. Dar stiu ca un dialog cu dv e imposibil. E bun si corect numai ceea ce decretati dv. Filmul pe care-l laudati aici n-are nici o legatura cu vreo „alta fata” a Romaniei. Asta e o lozinca fara valoare de critica de specialitate.