O elevă își evocă mentorul: ELENA OPREA DESPRE NICOLAE SIMACHE

5 noiembrie 1905 – 16 ianuarie 1972: aproape 67 de ani de viață i-au fot hărăziți impetuos-modest-fabulosului ctitor al muzeelor de istorie, arheologie, artă și cultură de pe întinsul județului Prahova și jumătate din județul Dâmbovița, pe când acestea fuseseră contopite în regiunea Ploiești! Două coloane și jumătate de biobibliografie i-au fost dedicate în Dicționarul de PERSONALITĂȚI PRAHOVENE, apărut în 2002, elaborat de Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Mihai Apostol și Maria Necula. Profesor de Istorie, Profesor Emerit, directorul Muzeului regional de Istorie și Arheologie din 1953, Nicolae Simache pune în circuitul educativ public 25 de muzee în Prahova și câteva în Dâmbovița, cel mai de seamă, și azi valoros, Muzeul Tiparului din Târgoviște. Povestea acestui autentic intelectual român, care și-a dedicat viața exclusiv Istoriei și științelor ei, ignorând trecătoarele ispite ale existenței, ne-o restituie doamna profesoară de limba Română Elena Oprea, din Câmpina, fostă elevă a marelui istoric Nicolae Simache, în paginile a două volume minunat scrise și elocvent ilustrate: primul – N. I. SIMACHE, STEA CĂLĂUZITOARE, Amanda Edit, 2019; al doilea – N. I. SIMACHE, COMOARĂ SACRĂ A ISTORIEI, Ghepardul, 2020.

Cu un an înainte de a comemora jumătatea de veac de la trecerea în neființă a ilustrului învățat născut la Cosminele, cărțile doamnei scriitoare Elena Oprea deschid, în premieră absolută, perspectiva evocării neasemuitei personalități simachiene. Vi le prezint cronologic, date fiind distanța la care ele au apărut – pe măsura scrierii și tipăririi lor – felicitând-o pentru această restituire – în premieră națională – a vieții și operei eminentului Nicolae Simache!

Prima carte: STEA CĂLĂUZITOARE
În ajunul Crăciunului 2019, joi, 5 decembrie, salonul aproape regal al Muzeului Ceasului din Ploiești a primit un public numeros – elevi, studenți, scriitori și scriitoare, jurnaliști și preoți, un plen animat de apropierea zilei Sfântului Nicolae, dovadă – impozantul brad decorat fastuos, strălucind, dincolo de jocul policrom al luminilor, lângă manechinul unui meșter ceasornicar de pe vremuri, aplecat asupra lucrului său migălos. Gustul artistic și maniera primirii și confortului la superlativ oferit le-am datorat doamnelor Tatiana Ristea, șefa Muzeului și Carmen Banu, conservatoare, iar bucuria revigoratoare a Apropierii zilei Nașterii Pruncului Iisus, corului și colindătorilor elevi ai claselor VI și VII ale Școlii „Nicolae Simache”.

Personalități
Printre invitați s-au aflat istoricul și graficianul Octavian Onea cu soția, scriitorul Emanoil Toma, poetul și eseistul Nicolae Dorel Trifu, publicistul Constantin Tudorache, istoricul și scriitorul Traian Lazăr și eseistul și criticul literar Christian Crăciun. De la Societatea Scriitorilor Târgovișteni au luat parte la eveniment George Toma Veseliu, Ion Iancu-Vale, Ion Canache, o veritabilă sărbătoare a spiritului, în ambianța de palat a faimoasei case muzeale.

Autoarea
Doamna Elena Oprea, născută în plin Război Mondial, pe 18 iulie 1944, în casa părintească din Cosminele, deschide cartea „stelei călăuzitoare” cu sincere fulgurații despre urcușul copilei care a fost, către lume, școală și știința de carte, având în ilustrul Domn Profesor modelul existenței sale. Obârșia începe în localitatea patriarhală Cosminele – colț de rai pentru copilăria domniei sale. Descris cu vădită afecțiune pentru locul unde s-a născut și a devenit o jună aspirantă de Carte, doamna Elena Oprea povestește simplu viața dânsei și a familiei, la țară, în decorul rustic și sănătos, impregnat de prestanța în rândul comunității îndeosebi a preotului și a învățătorului / profesorului – reale instituții modelatoare, educative și demne de urmat. Familie cu șase copii, tatăl – muncitor la „Mărgineanca”, fabrica de armament și pluguri de la Plopeni, mama – casnică, cu iglița, sapa, gospodăria și acul de cusut, primește sprijinul prin prea-cucernicul părinte paroh Nilă Predescu, a cărui soție, Aurelia, este sora „Domnului Profesor” Simache. Preparative, studiu, nopți albe, meditații, drumuri istovitoare, încurajări, dar și lucida prevedere că izbânda nu vine odată cu primul examen. Ambiția și dorința nu lipsită de teama de a rămâne la cratiță și prizoniera măritișului, cu corvezile lui copleșitoare, i-au deschis porțile școlilor zi și noapte râvnite. Întâi, Liceul nr. 2, Școala Medie nr. 2 ”A. Toma” din Ploiești. Ingineria, variantă a tatălui său, a rămas o tentantă iluzie. Umanistă prin vocație, Elena, cu „Capacitatea” muncită și astfel asigurată, primește un post de învățătoare la Aluniș. Susținută moral, prin cunoștințe și profesie, de „Domnul Neculăiță” Simache, Elena (în studenție are norocul să cunoască două mari figuri ale Artelor: pictorița Margareta Sterian și universitarul folclorist Bucur Chiriac) absolvă în 1969 Filologia la Universitatea din București. Profesoara de Română la gimnazii din Cosminele și Aluniș, la catedre liceale din Câmpina, se căsătorește, locuiește în Câmpina și îl venerează pe „Marele Om” Simache, vizitându-l cu recunoștință și religiozitate la Muzeul județean de Istorie și Arheologie, precum și la Castelul Juliei Hasdeu, în anii de ctitorire a acestuia. Socotind-o copilă a Sa, fiindcă nu a fost însurat, deci nu a avut urmași, Profesorul Simache i-a dat, profund altruist, întreaga Lui ajutorare. Până în ultima clipă – 16 ianuarie 1972!

In memoriam
Durerea despărțirii implacabile de Mentorul său, născut pe 5 noiembrie 1905 la Cosminele, rămâne în veșnică aducere-aminte precum și în poeziile pe care le închină memoriei aceluia care i-a îndrumat și luminat drumurile vieții, viața! Îndoliată, în ianuarie 1972, Elena Oprea scria: „O, de-aș putea /Aș întoarce timpul/ Ca pe un ceasornic/ Al inimii./ Aș străbate/ Fiecare clipă/ Cu regret și cu ură./ Aș fi vrut azi/ Să fi fost ieri,/ Când inima Lui mai bătea/ pentru toți, pentru noi./ De-aș fi fost pasăre/Aș fi ciripit la ureche/ Și-aș fi spus:/ „Nu pleca! Rămâi aici lângă noi!/ C-avem nevoie de Tine/ Așa cum călătorul/ În arșița verii/ Are nevoie de apă”./ El n-auzea nimic/ Din trista cugetare./ Aveam în față chipul/ Ce-i zăvora destinul/ La poarta nemuririi/ La dorul singuratic”.

Repere în posteritate
Alcătuită într-un stil curgător și de aceea memorabil, monografia relevă „Amintiri despre istoricul, consăteanul și profesorul Simache”, pagini despre opera savantului – părinte spiritual al autoarei, confesiuni despre inegalabila așezare a Cosminelor de Prahova, o „Genealogie a familiei Simache” și un album fotografic al vieții oamenilor din Cosminele. Momente de rară demnitate profesorală dau o culoare uneori savuroasă prin gravitatea în opoziție cu spectaculosul, chiar cu hazul unora din boroboațele inevitabile într-o școală întâmplate. O mostră: „Într-o zi aveam oră de chimie și profesoara ne-a propus să mergem cu clasa la „Combinatul Chimic de la Brazi”. În clasă a rămas eleva Georgescu Marcela, să aibă grijă de lucrurile noastre. După ora de chimie aveam oră de dirigenție cu profesorul N. I. Simache” care „ne dăduse să recapitulăm câteva lecții de istorie, că se apropia examenul de maturitate” (…) „profesoara a spus că va vorbi dânsa cu dirigintele nostru (…) îl va ruga să nu se supere că i-a luat ora de dirigenție (…)” . „Neștiind nimic, când a vrut să intre în clasă, ușa era blocată (…). Profesorul s-a înfuriat peste măsură și a zis. „Cum de și-a permis „cineva” să-mi răpească ora mea de istorie, fără să mă anunțe? (…) Deschide fereastra, că am să intru pe geam”!, a strigat întemeietorul de muzee, către eleva rămasă de serviciu în clasă. „Profesorul Simache a intrat pe fereastră, a strigat catalogul ca de obicei și a pus absențe nemotivate tuturor elevilor plecați la Brazi. (…). Isprava făcută de noi a ajuns la urechile directoarei Aspasia Vasiliu (…). La următoarea oră de istorie am fost scoși la lecție unul câte unul, ne-a spus să cumpărăm fiecare câte o carte poștală, apoi ne-a întrebat pe rând adresa, că urmează să ne trimită notele scrise părinților pe acea carte poștală inclusiv nota 9 la purtare pentru isprava comisă”.

Temeiuri: etica și valoarea
„Din iubirea față de Mentor, autoarea și-a deschis porțile inimii, păstrând asupra dânsei cheia cu care a reușit să deschidă inimile ferecate ale oamenilor. Și ca să nu o piardă sau să-i fie furată, doamna profesoară Elena Oprea a umblat cu această cheie la gât încă din copilărie, deschizându-și inima către cei din jur, pentru ca, la maturitate, să ne ofere o carte adevărată”, conchide asupra monografiei NICOLAE SIMACHE – STEA CĂLĂUZITOARE, scriitorul Emanoil Toma, prefațatorul eminentei lucrări.

Nuanțe, credință
Scriitorul Emanoil Toma prefațează și versurile poetei Elena Oprea, reunite sub titulatura IREVERSIBIL, într-o carte suplă, sugestiv copertată, culeasă cu un corp de literă plăcut ochiului, ca de altfel, toată scriitura transpusă în imagini, convingeri și suav-tragice simțiri/ viziuni, cum șade bine poeziei născute și nu făcute/ fabricate. Peremptorie fereastră în conștiința estetică a autoarei, poezia din etajul superior al paginii numărul 12 restrânge și apoi transmite un mesaj capital pentru existența ființei noastre terestră: „Să ai cultură,/ Ce-ți curge prin vene,/ E mirific, e scump./ E săgeata ce urcă/ Spre cerul aprins,/ Peste case și oameni/ Ca un demon nestins./ E o făclie ce arde/ Într-un colț nevăzut,/ E iubirea din tine/ Ce se-ntinde gemând/ Cultură să ai/ Este tot ceea ce-ți dorești,/ Pentru eul din tine / Infinit univers”.

A doua carte: COMOARĂ SACRĂ A ISTORIEI
Aprofundarea conținutului ei ne-o îngăduim pe subtitlurile inserate în cuprins, nuanțate scurt: „Privilegiul meu. Gânduri, mărturisiri despre (!) consăteanul, profesorul emerit, menorul și părintele meu spiritual, N. I. Simache”/ „Legătura muzeografului Gheorghe Oprea (soțul autoarei – n. red.) de la Muzeul B. P. Hasdeu cu istoricul N. I. Simache”/ „Știrile geografice ale lui Herodot despre ținuturile noastre”/ „Doi cântăreți greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos și Palamed”/ „Documente de pe alea Teleajenului”. Nota bene: distinsa autoare inserează pe doare 6 pagini un capitol cu o istorie adevărată inedită: „Legătura istroicului N. I. Simache cu poetul Nichita Sănescu și vestitul fotograf Petre Rădoiaș din Ploiești”!

Relația Ghe. Oprea – N. I. Simache
Timp de 7 ani, între 1965 și 1972, N. I. Simache îl aduce pe Ghe. Oprea la catedra de Română a școlii din Provița de Sus, apoi, cunoscut prea bine în competențele lui științifice, istorice și de literare, îl trece pe postul de muzeograf la Castelul muzeu Julia Hasdeu. Talentul și pasiunea îi îndreaptă eforturile cătrea scrie și publica poezie, proză SF și lucrări de specialitate, cu precădere despre viața și opera Juliei – diamantina „Lilica” pentru polivalentul său tată. Istoricul este încântat de aportul științific și istoric materializat în texte publicate cu o deosebită vocație scriitoricească: „Relațiile lui Hasdeu cu Caragiale, prezentare în Sesiunea muzeelor prahovene”/ „George Coșbuc la Câmpina”, sesiunea Breaza și revista VATRA”/ „Vacanțele Juliei Hasdeu”/ „Angelo de Gubernatis la Câmpina”/ Hasdeu și Ploieștii”.

Episodul Simache-Nichita-Rădoiaș
Desăvârșind documentarea, doamna Elena Oprea a cercetat și ediția revistei Formula AS nr. 1019/ 2012, de unde, sub genericul „Valiza cu fotografii”, în cele mai aprinse momente descrise, firul se deșiră. O secvență: „Acela mai mare și stimat fotograf ploieștean, Petre Rădoiaș, proprietarul și artistul studioului de faimă „Bel-Ami” – notează reporterul Formulei AS – deschis într-o casă primită în dar de tatăl lui, care era zidar, de la negustorul Radu Simion. În vara 1950 intră aici – studioul lucra din plin/ poetul Nichita Stănescu, pe atunci, elev la „Petru și Pavel”, adolescentul blond cu ochii de peruzea. Junele Hristea era însoțit de o frumoasă domnișoară, căreia el îi spunea „Scumpița”, de care era îndrăgostit. Scoate din buzunar o rolă de film și-i zice lui Rădoiaș: „Aici e o poveste de dragoste. Se poate să aflăm și noi și să ne-o aducem aminte?” Apoi a luat fata de mână și au plecat”. Continuă Petre Rădoiaș: „Fotografiile lui Nichita Stănescu și Scumpița păreau niște secvențe dintr-un film de artă. Fiecare transmitea o emoție cum rar mi-a fost dat să simt”. Petre Rădoiaș i-a făcut sute de alte fotografii lui Nichita, pe atunci de doar 17 ani, prietenia lor durând până-n 1952, când Nichita intră student la Facultatea de Filologie a Universității din București.

Nașul de nume al lui Nichita
La Liceul Petru și Pavel, N. I. Simache l-a avut elev pe Nini, trecut în catalog „Stănescu Hristea Nichita”. Mai târziu, poetul scrie câteva amintiri despre ilustru său profesor. Are loc scena: „Profesorul meu de istorie, Nicolae Simache, un strălucit savant și un mare pedagog, mi-a zis într-o zi: „– Mă, tu faci publicistică, Stănescu Hristea e un soldat mort la Mărășești, n-o să te citească nimeni. Te cheamă și Nichita, ia pune-l înainte, că se izbește aiurea de Stănescu și te ține lumea minte! Să semnezi cu „Nichita Stănescu|”, fiindcă un mare poet are nevoie de un nume cu rezonanță!!!”

Fotograful Muzeului regional
Trimis de un tovarăș în câmpul muncii, Rădoiaș apelează la Dumitru Balalia. Prim secretar al regiunii, care, printr-un telefon oprește „indicația” și – impresionat de valoarea și prestigiul artistic al fotografiilor lui, îl numește fotograful Muzeului regional, colaborator oficial al profesorului emerit N. I. Simache. Fotografiază și developează documentele pentru Muzeu, se căsătorește în 14 iunie 1968 cu o irezistibilă Mariana care, la naștere moare odată cu pruncul ei. A doua partidă sentimentală n-a mai fost posibilă, venerând-o pe Mariana. Proprietarul studioului „Foto-Baby”, după 1990, uitat și ignorat, în 2013, se stinge, lăsând în urmă o istorie a fotografiei Ploieștilor și o veritabilă Valiză cu fotografii – amintiri irefutabile despre epoca încheiat de el – Petre Rădoiaș – la 79 de ani!

Serghie Bucur