Poet fără egal, poezie fără egal, Universal prin geniu și stil, Nichita Stănescu – nume care include rădăcina lui, etimonul tatălui său, Hristea – revine pe bolta literaturii Terrei odată cu răsăritul zilei de 31 martie 1933. În clipa aceea pornea traiectul anilor lui pământeni, ajunși, după strălucirea aidoma unei comete, la hotarul 89 al posterității lui gravată, precum scrierile antice, în marmură, stelară spirală prin lumea în salturi planetare, ochii lui magici în orizontul eternității.
La începutul erei 90 a nemuririi lui, schițăm o modestă evocare a sa, gata de reverența în fața înaltei lui umbre, în ajunul lansării volumelor cărții scrise și editate de jurnalistul și scriitorul Ioan Groșescu, intitulată POSTERITATEA LUI NICHITA, ce va avea loc joi 31 martie ora 12.00, în sala de lectură a Bibliotecii Nicolae Iorga din centrul Ploieștiului.
1984 – Primul Festival „Nichita Stănescu”
Toamnă ca în gândurile și simțirea lui Bacovia, geroasă, cenușie. Străzile centrului Ploieștiului sunt din plumbul tristeții. Drumul spre sediul Filarmonicii Paul Constantinescu pare tivit cu sârmă ghimpată. Sala de concerte e arhiplină. De pe scenă, la un pupitru plasat în stânga, cum privesc, Gabriel Liiceanu citește, vorbește, citește nuanțat; discurs – recitativ pro Nichita Stănescu – „Zeul poeziei românești a secolului XX și-n secolele următoare!”. Primind pliantul la intrarea în clădire, chiar pe 7 decembrie, prima zi a întâiului Festival de Poezie „Nichita Stănescu”, îl răsfoiesc aproape beat de emoția care mă năpădise: atmosfera solemnă, glasul cu o dicție savantă și impunătoare a filosofului orator. Sfâșieri. Îmi venea să plâng, covârșit de acea bucurie spontană și nemaiîntâlnită. Fenomenul Nichita se materializa, simțeam, în imensul tablou imagistic-sonor, cu ropotele de aplauze la fiecare privire a vorbitorului în sală. Într-o secundă a viscolului palmelor, mă uit în pagina de gardă a pliantului: pleiada instituțiilor care girau Festivalul, alt motiv de uimire: Comitetul de Cultură și educație Socialistă, Uniunea Scriitorilor, Radio Televiziunea Română, Consiliile județene ale partidului, UTC-ului și sindicatelor, Biblioteca Județeană și Centrul județean de Îndrumare a Creației și Mișcării artistice de masă. Vibrant volum cu poeme ale lui Nichita, pliantul avea/ are valoarea de volum poetic: 28 de poeme sunt paginate între coperte. Prima Opera Magna post-mortem a „Îngerului Blond”. Cărțulia se încheie cu interviul acordat de poet lui Ion Stratan într-o sâmbătă în care Nini împlinea 50 de ani. Unul din poeme, „Acasă”: „Mă-ntorc în mijlocul naturii ca un cal/ și lepăd de pe mine călărețul mort/ și șaua plină de umbră veche de la sânge/ o scutur în pământ// Mă rog de codri și cu precădere de stejar/ ca să mă-ncalece pe mine calul lui./ – Ești de pământ, mă roibule, m-a întrebat/ – Sunt de pământ, mă arbore, i-am zis.”
Încercare de sinteză a existenței lui Nichita, prin dialogurile care deschid interviul său cu Ion Stratan, apărut în martie 1983, în cotidianul Flamura Prahovei: „ –Sunteți din nou la Ploiești, prin (acest) interviu, în această sâmbătă. – Cum zice cântecul: De la mine la Ploiești/ Nu-i departe când iubești. De altfel, Ploieștiul pentru mine înseamnă prima mea cămașă albă, pe care am purtat-o pe pielea mea nădușită. – S-au petrecut multe lucruri între timp? – Numai timpul s-a întâmplat între timp, în rest nu s-a întâmplat absolut nimic. Față de locul unde ai văzut prima dată că vezi și unde ai luat cunoștință că ești, nu poți avea o privire de arhitect. Șorțul mamei mele, mi-aduc aminte, mirosea tot a prăjituri făcute pentru mine. Așa miros pentru mine toate străzile Ploieștiului. A fost felul meu de a încerca să merg pe două picioare. – Și sufletul? – Am avut norocul să citesc cartea intitulată «Plumb» de poetul numit George Bacovia. Abia după lectura acestei cărți am înțeles cât de măreț este sufletul la români și eminesciana «Odă în metru antic», cât de măreață este la stele. De fapt, ca scriitor eu sunt fiul legitim al lui Bacovia”.
Peste alte replici: „… – De știut în poezie, ce credeți că se poate ști? – Nu știu, poete și frate, dar bănuiesc că nu mă vei considera față de dumneata precocele bătrân din bunăvoința cu care față de dumneata nu îl consider pe Rimbaud precocele adolescent. Am să-ți spun o frază care seamănă cu încărunțirea părului meu: Poezia nu este arta cuvântului, Ioane!. Cuvântul este materialul poeziei. Dacă n-ar exista poezia în om, omul și-ar pierde năzuința de a mai dori să trăiască. Piramida e măreață prin sensul ei, iar nu prin pietrăria ei. (…) – Cum vedeți poezia, acum, față de celelalte arte? – În chip amoros și îmbrățișător”.
Societatea Nonprofit și planul ei
O adresă cu nr. 94 din 1 august 1995, către Jurnalul de Prahova (săptămânal îngrijit de subsemnatul între 1992 – 1999) preciza intențiile „Societății Nonprofit Memorial «Nichita Stănescu»” (ultima fiind dorința de a sponsoriza acțiunea întreprinsă, prezidată de Mariana Stănescu, sora poetului), redate pe scurt : „1. Recuperarea casei poetului, pentru a deveni casă memorială, la inițiativa Academiei Române; 2. Amenajarea mormântului poetului; 3. Ridicarea statuii lui Nichita în parcul din centrul Ploieștiului, pentru care sculptorul Ștefan Macovei realizase macheta, iar societatea Expert Construct întocmise documentația tehnică, lucrare de 35.000.000 lei la acea dată”. Documentul era semnat de inginerii (colegi cu Nichita) Ion Mârzescu și Sergiu Utză Băicoianu, vicepreședinți și de jurnalistul Ioan Groșescu, secretar, fondatorul și șeful cotidianului Ploieștii.
Întâlnire cu Cristina Stănescu
Într-o seară de iarnă 1995, cu nămeții cât casa, anunțați dinainte mulțumită inginerului Ion Mârzescu, pătrundem în casa poetului, locuită de un securist. Accesul reușește, deși doi dulăi oribili vor să ne sfâșie. Cristina (fiică adoptată de părinții poetului, mi s-a spus) ne apără și, la un vin fiert pe soba din teracotă smălțuită verde, acceptă bucuroasă un interviu. Din perorația ei – încă înfricoșată, să nu intre peste noi „chiriașul” – rețin: „ – Cum ați ajuns în situația asta? – Casa a fost naționalizată, s-au perindat multe familii pe-aici, între care, în ‵72 a venit familia care o locuiește la ora actuală. Noi am stat timp de un an în ea. (…) Acum locuiesc numai în acea cameră (îmi arată spre sufragerie – care o desparte de „ceilalți” și, să nu fim ascultați, trebuie să închidă ușa) și aici, în bucătăria asta strâmtă. – Singură ? – Singură! Mama noastră s-a retras în București, o găzduiește Mariana, sora mea cea mare… Dacă ar ști cine și cum îi ocupă acum casa de-o viață, ar muri fulgerător! – Nu vă este frică? – Nu! „Vecinii” sunt obligați să mă ajute și să mă supravegheze, pentru că eu, nu știați,sufăr de un diabet nenorocit, cu răbufniri violente! – Să ne întoarcem la casa dumneavoastră… – Nu mai este a mea!”
De vorbă cu Mariana Stănescu
Revista Ochiul Soacrei publică în ediția sa nr. 45/ 4-10 martie 1996 un amplu interviu acordat Irinei Cordoneanu de ilustra profesoară Mariana Stănescu, pe atunci directoarea Școlii nr. 177 din București, care o îngrijea, în locuința închiriată, pe distinsa mamă a lui Nichita și a ei, cu eforturi psihice și materiale la limita sărăciei. Doamna Tatiana era grav bolnavă de inimă. De cel puțin două ori pe lună trebuia dusă la spital. Transportul, mâna de lucru ajutătoare, o costau și 40.000 de lei odată. Pensia doamnei Tatiana era de doar 70.000 de lei, Până în 1989, primea 2.000 de lei de la Uniunea Scriitorilor, moștenire de la Nini. Salvarea, neașteptată, 200.000 de la președintele României atunci, Ion Iliescu, puși la CEC, pentru inevitabila… înmormântare! Alți bani, continuu plătiți femeii care primise ruga Tatianei să aprindă zilnic candela mormântului scumpului ei fiu! Dată afară din casă de regimul roșu, Tatiana salvează biblioteca lui Nichita, iar Mariana și Nini au fost ajutați să continue lecțiile de franceză și de pian. Când Nini a ajuns printre poeții de vază ai epocii, alături de el, Mariana i-a cunoscut și auzit pe Geo Bogza, pe Tudor Arghezi și pe George Călinescu.
Piatra văzută de poet
„Totuși, eu am văzut o pasăre/ care a ouat în timp ce zbura…/ Totuși, eu am văzut un om plângând/ în timp ce râdea…/ Totuși, eu am văzut o piatră/ în timp ce era…” Versuri publicate în pliantul care anunța Programul comemorării lui Nichita în incinta Colegiului Național Caragiale, la 30 martie 1998, în prezențe de marcă ale literaturii și artei dramatice române: Eugen Simion, Adam Puslojic, Mihai Cimpoi, Dumitru Radu Popescu, Alexandru Condeescu, Mircea Tomuș, Vasile Tărâțeanu, Eusebiu Ștefănescu, Ovidiu Iuliu Moldovan.
Un ziar la temelia statuii lui Nini
Vineri, 24 septembrie 1999, Ioan Groșescu pune la vânzare, în chioșcurile de presă prahovene, ediția unică a foiței Nichita, „publicație editată de Societatea Culturală Memorial Nichita Stănescu și ziarul PLOIEȘTII, dedicată dezvelirii Monumentului Poetului Nichita Stănescu”. Patru pagini de texte și fotografii, de jubilări care de care mai mișcătoare, stări sufletești de cordială înălțime morală: titlurile se întrec între ele. Pagina a 4-a exultă: „Nichita Stănescu va fi acasă numai la Ploiești!” – Romeo Hanganu, prefectul Prahovei; „Eram datori cu această statuie!” – Victor Petrescu, președintele Consiliului Județean; „Nichita Stănescu – Blazonul Ploieștiului!” – Horia Toma, primarul Ploieștiului.
În poza în care Romeo Hanganu toarnă primul canciog de beton la temelia viitoarei statui, inginerul Octavian Viorel Porumb, șeful ineditului șantier, își vede misiunea începută cu dreptul, împreună cu echipa sa, iar Ioan Groșescu începea un fervent editorial în pagina întâia a ediției „Nichita”, sub titlul „Începutul Întregului”: „Am văzut cum brațul macaralei ridica spre cer, pentru a-l așeza pe soclul care îl aștepta, bustul monumental al Poetului român din Ploiești – NICHITA HRISTEA STĂNESCU. Ne-a luat prin surprindere un fior, o înfiorare. Preluat de computerul simțurilor, sentimentul a fost definit ca satisfacție a lucrului împlinit. Nici un dram de festivism, nici o adiere de poză trucată nu au stricat liniștea incandescentă a orgoliilor reușitei de a ajunge la țărm de pe un ocean lipsit de voința oricărei adieri, numai cu puterea vâslelor imprimate în palme.
Memoria încarcerată (sau înaripată?) în bronz a unuia dintre cei mai importanți poeți ai literelor românești și europene contemporane a fost, în sfârșit, plantată în orașul care în fapt l-a hrănit și l-a zămislit”. Ioan Groșescu încheie: „Și dacă Nichita Stănescu a văzut lumina zilei în Piața Sârbească a Ploieștilor, dacă tot aici mama sa l-a alăptat, dascălii i-au pus lumina cărții lângă suflet, prietenii au împărțit cu el maidanele și bibliotecile, diminețile și înserările, visurile zburătoare ale iubirilor adolescentine, anotimpurile și felul de a fi, este împotriva firii ca ploieștenii să nu fie cei dintâi care să-i cultive memoria ca pe aceea a celui mai apropiat… neam”!
Serghie Bucur
