Cultură

EUROPA ABSOARBE ROMÂNIA!

Motto: „România în lume, prin oamenii ei răspândiți în Italia, Spania, Franța, Portugalia, Canada și Germania”

Țări existente pe pământul Europei – continentul străbătut și bătut de vijeliile politice, militare și economice ale secolului XX, condensate în nimicitoarele războaie din 1916-1918 și 1939-1944. Undeva, lângă ele, România, care, iradiată de căderea Zidului Berlinului, a fost și este prăduită de tornada „privatizărilor” și a „tunurilor financiare”, și – din februarie 2019 –, de ciuma covidică! Țări către care milioane de români au ales să plece, disperați de stagnările economice, sociale și morale, după 30 de ani de sterilă libertate!
Editura clujeană TRIBUNA a publicat sub titlul generic “Biografii Exilate”, volumele Tablouri în lucru, respectiv Țara de la capătul drumului – două cărți în care scriitoarea Ani Bradea – prezență strălucită în poezia românească actuală și între slujitorii Pegasului câmpinean – a adunat, în două serii, 31 de interviuri acordate domniei sale de români și românce plecate peste granițele țării lor, în căutarea Eldorado-urilor dorite și posibile numai „peste mări și țări” și, desigur, pentru unii împlinite, pentru alții încă nu, ori aproape. Disperați că numai politicienii progresează, pentru ei înșiși, ajunșii în sapă de lemn „și-au luat hamul și praștia” și au plecat care pe unde au simțit că pot trăi demni și-n siguranță.

Ani Bradea

Distinsa autoare ne dovedește a fi, pe lângă vocația poetică deja consacrată în volumele Poeme în zid (editura Brumar, 2016) și Poemi del muro (editura Tribuna, 2017), o publicistă cu vie vocație sociologică și talentul decriptării, pe de o parte, a mobilurilor „luării lumii în cap”, precum și a panoramării existențelor în descrieri umanizante, pe de alta, însumând – într-un impresionant paralelogram al destinelor – forța morală a acestor caractere care, asemenea ardelenilor plecați peste Ocean, în cumpăna veacurilor XIX cu XX, nu regretă sau poartă cu dânșii România natală. Trăsături reflectate în diversitatea polisemantică a primei cărți, selectiv:

Tablouri în lucru

  • „În mijlocul sărăciei (inclusiv cea morală), libertatea e imposibilă”! – Claudia Albu; Tenerife, Spania
  • „Mama ne-a țesut la război prosoape de bucătărie și cearceafuri cu tricolorul României”! – Reghina, Munchen, Germania.
  • „Nu se poate înăbuși regretul de a nu fi fost lângă oameni dragi, la plecarea lor pe ultimul drum, sau de a nu-i putea vedea suficient de des pe cei care mi-au rămas”! – Nicoleta Laura Dobrescu, Setubal, Portugalia.
  • „Ce îmi lipsește în România? Nu știu cu ce să încep, deoarece totul este impregnat de afecțiune și de dor. Nu am mai cântat colinde de 30 de ani”! – Octavia Zaharia, Chatillon, Franța.
  • „În primul rând eu am intuit, încă de timpuriu, degradarea spirituală, morală și materială care azi a atins o stare acută în România, și văzând cu luciditatea această tristă realitate, în dinamica ei nefastă, am refuzat de a mă mai face părtaș la ea!” – Victor Hagea, artist plastic, din 1985 stabilit în Munchen.
  • „Contextul social sănătos și armonios, fundamentat pe o conștiință individuală cultivată și spiritualizată, este singurul organ al societății umane compatibil spre a asigura supraviețuirea omenirii” – Sorin Enăchescu, pianist, profesor universitar pensionat, Berlin, Germania.

Idem, din a doua carte, „Țara de la capătul drumului“:

  • „Cred că România trebuie să-și găsească o cale proprie de evoluție în raport cu tradițiile și cu interesele ei. Ambiția de a se compara sau a ajunge din urmă state din Europa nu mi se pare pertinentă (…)” – Gheorghe Mazilu, pictor, Costa del Sol, Spania.
  • „În Germania îmi lipsește acel respect față de bunul simț, de buna creștere, de valorile tradiționale în general, respect care în Occident scade pe zi ce trece„ – Alexandru Timoschenko, inginer electronist, Koln, Germania.
  • „Suntem risipiți în toate zările, străini peste tot, inclusiv în țara de baștină…” – Geo Goidaci, sculptor și pictor, profesor de Arte plastice, Munchen, Germania.
  • „Sper din suflet ca tinerii, generația actuală și cele ce vor urma, să reușească să ducă la împlinire idealurile din 1989, chiar dacă s-au născut după acest an – sau poate tocmai de aceea – o nouă generație, o nouă societate, Europeană, profund Europeană, deoarece avem capacitatea de a fi o țară cu care să ne mândrim din ce în ce mai mult” – Cătălina Oana Curceanu, specialistă în Fizica nucleară și Fizica particulelor elementare, cercetătoare în Laboratori Nazionali di Frascati, del Instituto Nazionale di Fisica Nucleari.
  • „România este mai mare decât se crede. Se întinde peste mări și țări” – Marius Stan, cercetător științific la Argonne și profesor asociat la Universitățile din Chicago și Northweatwern – Statele Unite ale Americii.
  • „Altă Românie se află în afara României, în arhive, în muzee, în comunități, încât nu ai cum să te îndepărtezi sau să te pierzi de țară” – Simona Laiu, muzeolog, specialistă în textilele tradiționale românești, Stanford University, S.U.A.

Un destin româno-italian

În 23 august 2018, când avea 51 de ani, Cristina Zavloschi relata din Padova, Anei Bradea, povestea dramaticei sale existențe în România și-n afara ei. O preluăm, cu două mențiuni ale redacției, fără a-i altera mesajul, constrânși de economia spațiului tipografic.

A.B. – Mobilul discuției noastre îl constituie experiența dvs. de emigrant, dar, până să intrăm în miezul problemei, vă invit să-mi spuneți câteva cuvinte despre dvs., răspunzându-mi la prima întrebare: Cine sunteți, unde locuiți, mai exact, în prezent, la ce vârstă ați plecat din România și de ce?
C.Z. -Mă numesc Cristina Zavloschi, locuiesc în Padova, în Italia, sunt președintă și fondatoare a Associazione interculturale „L’Alberto dei desideri” (Asociația interculturală „Copacul dorințelor”). Am plecat din România în 1990, la vârsta de 23 de ani. Îmi doream foarte mult să cunosc libertatea, ceea ce în România, atunci, încă nu era posibil. Mi-am dorit să călătoresc, să cunosc alte popoare, alte limbi, alte culturi, într-un cuvânt voiam să-mi exprim liber opiniile, fără frica de Securitate (atât de pregnantă înainte de 1990). Și îmi doream, de asemenea, o deschidere culturală în modul meu de viață, fără să-mi fie impuse de către societate reguli pe care nu le aprobam.
A.B. – Care era situația dvs în țară atunci când ați plecat și ce perspective ați fi avut dacă ați fi rămas acasă?
C.Z. – Așa cum spuneam, aveam 23 de ani, trăiam împreună cu familia mea, o mamă anafectivă (educatoare la un orfelinat) și un tată violent (contabil), o familie autoritară care nu ținea cont de talentele mele. Eu scriam poezii, la 16 ani începusem să frecventez Cenaclul Junimea, mergeam în fiecare săptămână la teatru și la Filarmonică. Tatăl meu visa ca eu să devin inginer, iar mama își dorea să fiu profesoară de engleză. Eu nu-mi doream nici una nici alta! Tot ce voiam era să scriu poezii, să cunosc dragostea și libertatea, împreună nu separate, să devin o artistă, așa cum erau prietenii pe care îi frecventam, nu doar cei de la cenaclu, dar și mulți pictori, sculptori, actori, muzicieni. Am o soră mai mare decât mine cu 11 ani, a plecat în Spania cu soțul ei și cu copilul lor de șase ani exact cu o săptămână înainte de plecarea mea. Ce perspective aș fi avut în România? Nu știu. Din păcate nu am apucat să studiez la Universitate, eram prea confuză pe vremea aceea, și nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi rămas. Eram săracă și visătoare, ingenuă, cred că aș fi scris, nu știu ce fel de muncă aș fi putut face.
A.B. – Cum a fost călătoria? Povestiți pe scurt obstacolele, sau, dimpotrivă, șansele pe care le-ați avut pe drum.
C.Z. – Am plecat pe 9 aprilie 1990. Aveam o viză de turism de o lună de zile, iar prietenul meu, Florin, avea viză pentru o lună mai târziu decât mine, deci nu putea intra în Italia odată cu mine. M-a condus cu mașina până la granița de la Trieste. Acolo m-a lăsat să fac autostopul. După câteva ore, un domn s-a oferit să mă ducă la Padova, acolo unde voiam să ajung. Căutam un medic din Târgu Frumos, care venise la Iași cu ajutoare pentru copii după Revoluție. Nu-l cunoșteam, văzusem doar numele lui într-un ziar. M-am gândit că poate ar fi vrut să m-ajute. Mă înșelam!
A.B. – Cum ați reușit să vă integrați în țara de adopție, ce probleme ați întâmpinat în acest sens? Cunoșteați limba țării în care locuiți dinainte, dacă nu, câte de greu v-a fost să v-o însușiți?
C.Z. – A fost foarte grea integrarea mea, lumea era extrem de închisă, oamenii preferau să frecventeze aceiași prieteni, nu deschideau brațele pentru o necunoscută. Nu știam dinainte limba italiană, dar am învățat-o foarte ușor, în șase luni am reușit să o învăț destul de bine. Citeam mult, asta m-a ajutat. Eu am început să lucrez a doua zi după ce am ajuns, și asta m-a ajutat enorm.
A.B. – Care erau meseriile în care se găseau repede și ușor locuri de muncă, atunci când ați ajuns dvs. în Italia? Unde ați reușit să vă angajați?
C.Z. – În anii 90 era de muncă în Italia, nu ca acum. Primul meu serviciu a fost într-o pizzerie, am lucrat ca barman, nu-mi plăcea deloc, dar aveam nevoie de bani. Am făcu multe munci pe care le-am urât până când am devenit profesoară de biodans, nu aveam încotro, eram singură și aveam o mare responsabilitate față de mine.
A.B. – Societatea în care trăiți acum v-a acceptat ușor, cât de diferită este ea de societatea românească din care ați plecat?
C.Z. – Societatea italiană este împărțită în Sud și Nord, în sud sunt foarte ospitalieri, în nord foarte reci și închiși. Eu locuiesc în nord. Prima diferență: în România cunoșteam lume mult mai cultă, italienii, mă refer la categoria medie, sunt foarte ignoranți, nu au o cultură clasică și nu au obiceiuri de tip cultural. Apoi, lucrul cel mai crunt, este egoismul și felul lor de a fi competitivi, caracteristici date de un sistem capitalist. Românii aveau un fel de a fi „cooperativ”, în perioada în care am trăit eu acolo, dacă nu se ajutau reciproc, nu reușeau să supraviețuiască. În Italia m-am simțit acceptată, la început, dar la nivel superficial. Mi-a trebuit mult timp ca s-mi fac prieteni, și tocmai când am considerat că sunt relații solide, unele de zece ani, la un moment de nevoie m-au părăsit toți.
A.B. – Ce v-a dăruit țara de adopție și n-ați fi putut obține acasă și ce anume vă lipsește din România (dacă simțiți că vă lipsește ceva)?
C.Z. – Italia mi-a dăruit posibilitatea de a cunoaște și de a călători (în Spania, Croația, Marea Britanie, India, Tunisia, Franța, Grecia, Austria și, de asemenea, în întreaga Italie). Am cunoscut biodansul și am devenit profesoară (biodansul este un dans terapeutic, care, prin muzică, mișcare și exprimarea emoțiilor, lucrează pe planul afectiv-rațional, pentru ca persoana să-și dezvolte, în mod armonios, potențialitățile de vitalitate, afectivitate, sexualitate, creativitate și transcendență). Am lucrat cu adulții, cu bătrânii, cu copiii de la grădiniță și de la școala elementară. În Italia am cunoscut și am practicat meditația Vipassana, ceea ce m-a ajutat să-mi dezvolt capacitatea de a mă asculta pe mine însămi, de a-mi calma mintea și de a lăsa ca din lăuntrul meu să izvorască noi intuiții, noi direcții, o viață mai autentică și mai frumoasă. Ce-mi lipsește din România? Ritmul lent al Iașiului, oamenii simpli și buni la suflet, viața boemă pe care o duceam în adolescența mea.
A.B. – În momentul de față, ce vă considerați mai mult: româncă sau italiancă?
C.Z. – În momentul de față mă consider italiancă de origine română, chiar dacă încă nu am cerut cetățenia italiană.
A.B. – Societatea în care trăiți acum este deschisă pentru imiragnți? Cum sunt ei priviți de către populația majoritară?
C.Z. – Italia a devenit o țară rasistă, nu era așa acum 30 de ani. Italienii sunt mai rasiști decât negrii și arabii, mai puțin cu celelalte popoare. Din păcate nu există o politică de integrare a străinilor, se fac puține proiecte interculturale în școli, și nici în cadrul muncii, străinii nu au aceleași oportunități ca italienii. Există o foarte mare exploatare a străinilor, de obicei sunt plătiți mai puțin decât italienii. Sunt, bineînțeles, și excepții. Ziarele și televiziunile dau numai știri negative în ceea ce privește străinii, și asta facilitează o mentalitate închisă față de ei. Sunt priviți ca cei care le fură munca, chiar dacă nu este așa. Străinii contribuie, anual, cu un plus la venitul național de 9 miliarde de euro, față de 3 miliarde cât costă primirea refugiaților pe an.

Conversația Ani Bradea – Cristina Zavloschi deapănă alte fațete ale vieții acesteia în Italia: dorința ei de a scrie și a trăi din scris; relațiile sale, de regulă nule, cu cei cam 8000 de imigranți de aceeași naționalitate; profesiile cătorva dintre prietene; ajutoarele sociale pentru sărăcime; ultima revenire în România; ignorarea situației politice de aici|. Dialogul se reia calm și adânc:

A.B. – Vă gândiți să vă întoarceți, la un moment dat, în țară?
C.Z. – M-am întors după 18 ani petrecuți în Italia, în perioada 2008-2009, pentru zece luni. A fost îngrozitor! Mă simțeam o italiancă în exil, mă simțeam o străină în propriul oraș natal. Pierdusem vechii prieteni (mulți erau plecați în alte țări), iar prieteni noi nu am reușit să-mi fac. Nu mai eram obișnuită să vorbesc limba română, mi-au trebuit cam trei luni ca să revin la un vocabular decent. În orice caz, continuam să scriu jurnalul meu în limba italiană. Nu cred că mă voi întoarce vreodată în România, casa mea este în Italia, sau, mai bine zis, casa mea e în lumea întreagă!

Comentariu în tonalitatea sfârșitului de interviu, răspunsul Cristinei Zavloschi curge în alte câteva, despre climatul xenofob nord-peninsular, despre rădăcinile rămase în România, despre scrisul și vorbitul în familie preponderent în italiană și, fiindcă momentul istoric impunea, despre Centenarul României Mari – în esență: „Cred că ar trebui să se celebreze diversitatea și unirea”! Și, spre a confirma năzuința de scriitoare împlinită a Cristinei Zavloschi, să luăm act de publicarea, în italiană, în 2013, a romanului autobiografic Duemila chilometri dalla libertà, iar în 2018, a volumului de poezie bilingv La bambina appesa al cuore (Fetița agățată de inimă).

Serghie Bucur

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare