Avanpremieră la o mult-așteptată reeditare
S-a scurs, iată, aproape un veac de la apariția primei sinteze despre
istoria orașului nostru. Celebrarea centenarului Războiului de Întregire
Națională (1916-1919) prilejuiește în mod fericit reeditarea lucrării profesorului Stoica Teodorescu, personalitate marcantă din elita intelectuală a
Câmpinei, care a lăsat istoriografiei locale, în 1924, o lucrare fundamentală: „Monografia orașului Câmpina. Istoric și
documente. Cu mai multe planșe și 3 hărți” (Tipografia „Gutenberg” Mihail
S. Gheorghiu, Câmpina).
istoria orașului nostru. Celebrarea centenarului Războiului de Întregire
Națională (1916-1919) prilejuiește în mod fericit reeditarea lucrării profesorului Stoica Teodorescu, personalitate marcantă din elita intelectuală a
Câmpinei, care a lăsat istoriografiei locale, în 1924, o lucrare fundamentală: „Monografia orașului Câmpina. Istoric și
documente. Cu mai multe planșe și 3 hărți” (Tipografia „Gutenberg” Mihail
S. Gheorghiu, Câmpina).
Despre Stoica Teodorescu au mai scris cercetători prahoveni (mai
documentați fiind Mihai Apostol și Constantin Dobrescu), așa că vom puncta aici
doar aspectele biografiei sale de până în anii ’20, completate cu mici
investigații proprii. Originar dintr-un sat de pe valea Teleajenului, el era
fiu de preot, astfel că a primit o bună educație umanistă. Născut în 1887, a
urmat la Ploiești – chiar în anii reformelor școlare ale marelui Spiru Haret –
cel mai prestigios liceu al județului, Sfinții Petru și Pavel (al cărui
director avea să ajungă la apogeul carierei). Luându-și bacalaureatul la vârsta
de 21 ani, și-a făcut apoi studiile superioare la Universitatea din București
(Facultatea de Litere și Filosofie). Între timp a devenit sublocotenent –
absolvind probabil și Școala Militară de Infanterie. În vara anului 1914, când
lumea intrase în Marele Război, proaspătul licențiat în istorie și geografie se
angajează ca arhivist-paleograf la Arhivele Statului din București, conduse pe
atunci de Dimitrie Onciul. După declanșarea Războiului de Întregire va lupta,
ca ofițer în rezervă, în Batalionul II din Regimentul 47 Infanterie Prahova.
Participă la Bătălia Sibiului (septembrie 1916) și la luptele de pe valea
Oltului (octombrie), de multe ori în linia întâi, căzând prizonier în lupta de
pe muntele Rigla (lângă Robești-Vâlcea) pe 28 Octombrie 1916. După doi ani de
prizonierat în vestul extrem al Germaniei (în lagărul de la Crefeld, pe Rin),
revine acasă odată cu victoria Antantei și intră în învățământ, unde va face
carieră. În primul an a fost suplinitor la liceul din Giurgiu, iar în octombrie
1919 avea să ajungă prin transfer la proaspăt-înființatul gimnaziu (ulterior
liceu) de băieți din Câmpina – unde a predat inițial limba română, apoi
geografia și istoria.
documentați fiind Mihai Apostol și Constantin Dobrescu), așa că vom puncta aici
doar aspectele biografiei sale de până în anii ’20, completate cu mici
investigații proprii. Originar dintr-un sat de pe valea Teleajenului, el era
fiu de preot, astfel că a primit o bună educație umanistă. Născut în 1887, a
urmat la Ploiești – chiar în anii reformelor școlare ale marelui Spiru Haret –
cel mai prestigios liceu al județului, Sfinții Petru și Pavel (al cărui
director avea să ajungă la apogeul carierei). Luându-și bacalaureatul la vârsta
de 21 ani, și-a făcut apoi studiile superioare la Universitatea din București
(Facultatea de Litere și Filosofie). Între timp a devenit sublocotenent –
absolvind probabil și Școala Militară de Infanterie. În vara anului 1914, când
lumea intrase în Marele Război, proaspătul licențiat în istorie și geografie se
angajează ca arhivist-paleograf la Arhivele Statului din București, conduse pe
atunci de Dimitrie Onciul. După declanșarea Războiului de Întregire va lupta,
ca ofițer în rezervă, în Batalionul II din Regimentul 47 Infanterie Prahova.
Participă la Bătălia Sibiului (septembrie 1916) și la luptele de pe valea
Oltului (octombrie), de multe ori în linia întâi, căzând prizonier în lupta de
pe muntele Rigla (lângă Robești-Vâlcea) pe 28 Octombrie 1916. După doi ani de
prizonierat în vestul extrem al Germaniei (în lagărul de la Crefeld, pe Rin),
revine acasă odată cu victoria Antantei și intră în învățământ, unde va face
carieră. În primul an a fost suplinitor la liceul din Giurgiu, iar în octombrie
1919 avea să ajungă prin transfer la proaspăt-înființatul gimnaziu (ulterior
liceu) de băieți din Câmpina – unde a predat inițial limba română, apoi
geografia și istoria.
Reeditarea Monografiei sub formă de ediţie anastatică, la iniţiativa Comisiei de cultură a Consiliului Local,
are loc, așadar, la un secol de la venirea tânărului profesor în orașul nostru,
celebrând astfel și un veac de existență a instituției școlare; liceul Dimitrie
Știrbey este cel care l-a ținut la Câmpina, pentru aproape opt ani de zile, pe
acest intelectual de excepție.
are loc, așadar, la un secol de la venirea tânărului profesor în orașul nostru,
celebrând astfel și un veac de existență a instituției școlare; liceul Dimitrie
Știrbey este cel care l-a ținut la Câmpina, pentru aproape opt ani de zile, pe
acest intelectual de excepție.
Când a venit la Câmpina, profesorul avea
așadar 32 ani, trecuse prin
experiența războiului și își întemeiase deja o familie: soția Maria (de numai
20 ani), și primul fiu, Ștefan –recent născut. După primul an școlar în
pionieratul tânărului gimnaziu (locuia chiar în curtea școlii, ca și alți
profesori), avea să i se nască aici la Câmpina și al doilea copil, Lucian.
experiența războiului și își întemeiase deja o familie: soția Maria (de numai
20 ani), și primul fiu, Ștefan –recent născut. După primul an școlar în
pionieratul tânărului gimnaziu (locuia chiar în curtea școlii, ca și alți
profesori), avea să i se nască aici la Câmpina și al doilea copil, Lucian.
Cu postul obținut definitiv, având stabilitate materială și sufletească,
se putea dedica de-acum cercetării surselor istorice (marea sa pasiune din anii
de arhivist), împletind-o cu activitatea profesională. În anii 1920-1923 s-a familiarizat
cu orașul și locuitorii săi, adunând treptat documentația pentru lucrarea care
l-a consacrat. Era o perioadă de vârf a societății românești, care ieșise
biruitoare din încleștarea mondială, împlinindu-și visul secular; suferințele
colective prin care trecuseră românii i-au unit mai mult ca niciodată, și
fericirea lor descătușată se suprapunea cu o puternică dorință de înnoire, cu
mult elan constructiv în toate domeniile. N-a făcut rabat nici corpul
profesoral, chemat la apostolia unei opere complexe: unificarea spirituală a
neamului. Astfel, s-a generalizat moda activităților pe teren, a excursiilor
care ajutau elevii să-și cunoască noua patrie mărită – și primii care
însuflețeau astfel de inițiative erau profesorii de geografie și cei de
istorie. Stoica Teodorescu le preda însă pe ambele, așa că era ghidul ideal: au
ajuns până la noi câteva frumoase mărturii ale experiențelor trăite cu elevii
săi pe drumurile patriei.
se putea dedica de-acum cercetării surselor istorice (marea sa pasiune din anii
de arhivist), împletind-o cu activitatea profesională. În anii 1920-1923 s-a familiarizat
cu orașul și locuitorii săi, adunând treptat documentația pentru lucrarea care
l-a consacrat. Era o perioadă de vârf a societății românești, care ieșise
biruitoare din încleștarea mondială, împlinindu-și visul secular; suferințele
colective prin care trecuseră românii i-au unit mai mult ca niciodată, și
fericirea lor descătușată se suprapunea cu o puternică dorință de înnoire, cu
mult elan constructiv în toate domeniile. N-a făcut rabat nici corpul
profesoral, chemat la apostolia unei opere complexe: unificarea spirituală a
neamului. Astfel, s-a generalizat moda activităților pe teren, a excursiilor
care ajutau elevii să-și cunoască noua patrie mărită – și primii care
însuflețeau astfel de inițiative erau profesorii de geografie și cei de
istorie. Stoica Teodorescu le preda însă pe ambele, așa că era ghidul ideal: au
ajuns până la noi câteva frumoase mărturii ale experiențelor trăite cu elevii
săi pe drumurile patriei.
Însă profesorul nostru era prin excelență omul arhivelor, al documentelor
și cercetării, astfel că s-a plimbat mai mult în …timp decât în spațiu, aplecându-se
asupra istoriei orașului său adoptiv. Fotografia alăturată (aflată în colecția
familiei) îl surprinde chiar în acei ani.
și cercetării, astfel că s-a plimbat mai mult în …timp decât în spațiu, aplecându-se
asupra istoriei orașului său adoptiv. Fotografia alăturată (aflată în colecția
familiei) îl surprinde chiar în acei ani.
![]() |
Stoica Teodorescu (1887 – 1973) |
Epoca era dominată de personalitatea marelui istoric Nicolae Iorga, care
avea o imensă popularitate, mai ales după rolul primordial avut în călăuzirea
morală a românilor prin clipele grele ale războiului [1]. Istoriografia
românească luase avânt, de ceva vreme, prin Iorga și generația sa; până atunci
se remarcaseră și alți iluștri precursori, în special în contextul avântului
cultural din La Belle Époque. Dar în
domeniul istoriografiei locale, nu exista un fenomen generalizat; abia Marea
Unire a adus condițiile necesare pentru studierea sistematică a istoriei
locale. Totuși, lucrări serioase se mai publicaseră, atât în Vechiul Regat, cât
și în teritoriile înstrăinate (în special în Transilvania, unde era o puternică
tradiție istoriografică maghiară și germană, la care se adăugase în ultimul veac
cea românească generată de Școala Ardeleană). Evident, istoriile marilor orașe
au fost cele care au beneficiat de atenție. La noi, Bucureștii au avut primele
istorii scrise încă dinaintea domniei lui Carol I (precum studiul lui Dimitrie
Berindei, 1861). Pionierul istoriografiei locale urbane rămâne însă C.D.
Aricescu, cu a sa istorie în două volume asupra Câmpulungului (1855-1856). După
Independență, lucrările s-au înmulțit, deși multă vreme tot capitala a reținut
atenția istoricilor: de la lucrările pasionatului ofițer Dimitrie Papazoglu s-a
ajuns în 1899 la monumentala operă a lui Ionescu-Gion, Istoria Bucureșcilor. Nu putem însă compara Câmpina, pentru a fi
obiectivi, decât cu orașele de seama ei din Vechiul Regat; astfel, constatăm că
în secolul al XIX-lea se publicaseră istorii pentru Turnu-Severin (1883), Caracal
(1891), Ploiești (1895) sau Târgu-Jiu (1899) – evident, lucrări de pionierat,
cu abordări specifice epocii. Apoi, în preajma războiului, au mai apărut
lucrări similare pentru orașe precum Turnu-Măgurele (1911) sau Giurgiu (1912);
acestea două au fost și primele pentru care s-a folosit termenul de
„monografie”. Erau defapt niște monografii istorice (oricel mult
istorico-geografice, așa cum avea să fie și lucrarea lui Stoica Teodorescu).
avea o imensă popularitate, mai ales după rolul primordial avut în călăuzirea
morală a românilor prin clipele grele ale războiului [1]. Istoriografia
românească luase avânt, de ceva vreme, prin Iorga și generația sa; până atunci
se remarcaseră și alți iluștri precursori, în special în contextul avântului
cultural din La Belle Époque. Dar în
domeniul istoriografiei locale, nu exista un fenomen generalizat; abia Marea
Unire a adus condițiile necesare pentru studierea sistematică a istoriei
locale. Totuși, lucrări serioase se mai publicaseră, atât în Vechiul Regat, cât
și în teritoriile înstrăinate (în special în Transilvania, unde era o puternică
tradiție istoriografică maghiară și germană, la care se adăugase în ultimul veac
cea românească generată de Școala Ardeleană). Evident, istoriile marilor orașe
au fost cele care au beneficiat de atenție. La noi, Bucureștii au avut primele
istorii scrise încă dinaintea domniei lui Carol I (precum studiul lui Dimitrie
Berindei, 1861). Pionierul istoriografiei locale urbane rămâne însă C.D.
Aricescu, cu a sa istorie în două volume asupra Câmpulungului (1855-1856). După
Independență, lucrările s-au înmulțit, deși multă vreme tot capitala a reținut
atenția istoricilor: de la lucrările pasionatului ofițer Dimitrie Papazoglu s-a
ajuns în 1899 la monumentala operă a lui Ionescu-Gion, Istoria Bucureșcilor. Nu putem însă compara Câmpina, pentru a fi
obiectivi, decât cu orașele de seama ei din Vechiul Regat; astfel, constatăm că
în secolul al XIX-lea se publicaseră istorii pentru Turnu-Severin (1883), Caracal
(1891), Ploiești (1895) sau Târgu-Jiu (1899) – evident, lucrări de pionierat,
cu abordări specifice epocii. Apoi, în preajma războiului, au mai apărut
lucrări similare pentru orașe precum Turnu-Măgurele (1911) sau Giurgiu (1912);
acestea două au fost și primele pentru care s-a folosit termenul de
„monografie”. Erau defapt niște monografii istorice (oricel mult
istorico-geografice, așa cum avea să fie și lucrarea lui Stoica Teodorescu).
Adevăratele monografii, care să trateze descriptiv un palier mai larg de
aspecte ale comunității locale, și nu doar să-i scrie istoria, încep să apară
abia odată cu războiul în spațiul românesc; este sugestivă în această direcție
monografia comunei Rășinari din Mărginimea Sibiului (autor Victor Păcală, 1915)
– o bornă de hotar în domeniu, premiată și dată ca exemplu de Academia Română.
Dar, deși încă din 1903 primarilor, preoților și învățătorilor din Vechiul
Regat li se dăduse de la nivel guvernamental „Programul monografiei unei comune
rurale” (spre a impulsiona activitatea de cercetare monografică tocmai în acel
spirit descriptiv pluridisciplinar), totuși pe alocuri s-a mai folosit termenul
pretențios de „monografie” pentru a numi o sinteză de istorie locală, chiar și
după Marea Unire. Deși mult mai rar pentru așezările urbane, a fost totuși cazul
Reșiței, Dejului, și – iată – al Câmpinei. Dacă lucrarea profesorului
Teodorescu nu a fost o monografie în adevăratul sens al cuvântului, nu mai
puțin adevărat este că, pentru Câmpina, el n-a rămas singurul care să publice o
carte de sinteză istorică numind-o „monografie”, deși nici până astăzi nu s-a
scris una autentică [2].
aspecte ale comunității locale, și nu doar să-i scrie istoria, încep să apară
abia odată cu războiul în spațiul românesc; este sugestivă în această direcție
monografia comunei Rășinari din Mărginimea Sibiului (autor Victor Păcală, 1915)
– o bornă de hotar în domeniu, premiată și dată ca exemplu de Academia Română.
Dar, deși încă din 1903 primarilor, preoților și învățătorilor din Vechiul
Regat li se dăduse de la nivel guvernamental „Programul monografiei unei comune
rurale” (spre a impulsiona activitatea de cercetare monografică tocmai în acel
spirit descriptiv pluridisciplinar), totuși pe alocuri s-a mai folosit termenul
pretențios de „monografie” pentru a numi o sinteză de istorie locală, chiar și
după Marea Unire. Deși mult mai rar pentru așezările urbane, a fost totuși cazul
Reșiței, Dejului, și – iată – al Câmpinei. Dacă lucrarea profesorului
Teodorescu nu a fost o monografie în adevăratul sens al cuvântului, nu mai
puțin adevărat este că, pentru Câmpina, el n-a rămas singurul care să publice o
carte de sinteză istorică numind-o „monografie”, deși nici până astăzi nu s-a
scris una autentică [2].
Scrierea unei monografiiîn adevăratul sens al cuvântului este de altfel un
lucru extrem de laborios și complex, având un caracter interdisciplinar și
multimetodologic. Ea necesită așadar un colectiv întreg de specialiști în
diverse domenii, dacă e să ne luăm după criteriile ce aveau să fie consacrate
odată cu apariția Școlii Sociologice de la București a lui Dimitrie Gusti, care
a impulsionat o mișcare monografică autentică. Pentru a exemplifica mai concret
nu trebuie să privim prea departe, având chiar în județ un model: lucrarea
complexă apărută în 1937 pentru Ploiești, sub bagheta lui Mihail Sevastos.
Câmpina, deși așezare cu tradiții mai vechi decât Ploieștii, va trebui să mai
aștepte ocazia unei monografii sistematice de nivelul cărții lui Sevastos;
deocamdată, capitala județului tocmai a făcut în ultimul deceniu un nou pas,
prin „Marea carte a Ploieștilor” – operă colectivă monumentală, din care au
apărut până azi două volume.Chiar și în ceea ce privește sintezele istorice, cea
mai completă abordare se poate face după metoda recompunerii unui „puzzle” din
microistoriile locale. Or, nici până azi vechile localități ce au compus orașul
Câmpina [3] nu
au măcar câte un articol publicat despre istoria și evoluția lor. Paradoxal
însă, se poate și mai „rău”, dac-ar fi să ne gândim că până la cartea lui
Stoica Teodorescu, orașe similare Câmpinei dar cu o istorie mai bogată
(Argeșul, Vălenii) nu aveau încă sinteze istorice publicate.
lucru extrem de laborios și complex, având un caracter interdisciplinar și
multimetodologic. Ea necesită așadar un colectiv întreg de specialiști în
diverse domenii, dacă e să ne luăm după criteriile ce aveau să fie consacrate
odată cu apariția Școlii Sociologice de la București a lui Dimitrie Gusti, care
a impulsionat o mișcare monografică autentică. Pentru a exemplifica mai concret
nu trebuie să privim prea departe, având chiar în județ un model: lucrarea
complexă apărută în 1937 pentru Ploiești, sub bagheta lui Mihail Sevastos.
Câmpina, deși așezare cu tradiții mai vechi decât Ploieștii, va trebui să mai
aștepte ocazia unei monografii sistematice de nivelul cărții lui Sevastos;
deocamdată, capitala județului tocmai a făcut în ultimul deceniu un nou pas,
prin „Marea carte a Ploieștilor” – operă colectivă monumentală, din care au
apărut până azi două volume.Chiar și în ceea ce privește sintezele istorice, cea
mai completă abordare se poate face după metoda recompunerii unui „puzzle” din
microistoriile locale. Or, nici până azi vechile localități ce au compus orașul
Câmpina [3] nu
au măcar câte un articol publicat despre istoria și evoluția lor. Paradoxal
însă, se poate și mai „rău”, dac-ar fi să ne gândim că până la cartea lui
Stoica Teodorescu, orașe similare Câmpinei dar cu o istorie mai bogată
(Argeșul, Vălenii) nu aveau încă sinteze istorice publicate.
Pe de altă parte, față de orașele menționate, orașul Câmpina, deși
relativ tânăr, avea cu totul alte condiții intelectuale, în special de când
pășise în veacul al XX-lea. Datorită efervescenței social-economice aduse de
exploatarea și prelucrarea petrolului, Câmpina ajunsese la începutul secolului
poate cea mai dinamică localitate a Vechiului Regat, un loc mai cosmopolit
decât oricare altul, și prinsese rapid o faimă internațională. Aflat pe drumul
cel mai frecventat de elita României (între Capitală și Occident, via Sinaia
regală), orășelul a făcut un salt imens în dezvoltare, practic dublându-și
populația într-un singur deceniu. S-a lărgit astfel și pătura intelectualilor
locali, activând aici adevărați apostoli ai educației și culturii, de la
institutorul Anastasie Scripcă până la savantul Constantin Istrati. Câmpina a
avut un ateneu popular încă din 1909 (se pare, primul din țară), dar probabil
că n-avea destui cărturari cu profil umanist, atrăgând prin industria samai
degrabă corifeii tehnicii, ai științelor exacte.Poate așa se explică faptul că
omul providențial care să scrie o istorie a așezării s-a lăsat cam mult
așteptat. Dac-am fi avut un Stoica Teodorescu pe la 1900, istoriografia locală
ar fi fost mult mai câștigată, pentru că epoca Marelui Război a rupt multe legături
cu trecutul patriarhal și așezat al apogeului domniei lui Carol I, și astfel
s-au pierdut multe mărturii și informații. Am ajuns la aceste concluzii
analizând „monografia” și simțind – ca și alți cititori ai ei – un anumit gol
informațional pentru epoca antebelică, la care nu te-ai fi așteptat de la o
carte scrisă imediat după ea. Cercetările în arhive mi-au adus unele lămuriri,
sursa cea mai potrivită pentru informații (arhiva primăriei) fiind azi foarte
săracă în ce privește acea epocă; nu la fel stătuseră lucrurile, însă, până la
război [4].
relativ tânăr, avea cu totul alte condiții intelectuale, în special de când
pășise în veacul al XX-lea. Datorită efervescenței social-economice aduse de
exploatarea și prelucrarea petrolului, Câmpina ajunsese la începutul secolului
poate cea mai dinamică localitate a Vechiului Regat, un loc mai cosmopolit
decât oricare altul, și prinsese rapid o faimă internațională. Aflat pe drumul
cel mai frecventat de elita României (între Capitală și Occident, via Sinaia
regală), orășelul a făcut un salt imens în dezvoltare, practic dublându-și
populația într-un singur deceniu. S-a lărgit astfel și pătura intelectualilor
locali, activând aici adevărați apostoli ai educației și culturii, de la
institutorul Anastasie Scripcă până la savantul Constantin Istrati. Câmpina a
avut un ateneu popular încă din 1909 (se pare, primul din țară), dar probabil
că n-avea destui cărturari cu profil umanist, atrăgând prin industria samai
degrabă corifeii tehnicii, ai științelor exacte.Poate așa se explică faptul că
omul providențial care să scrie o istorie a așezării s-a lăsat cam mult
așteptat. Dac-am fi avut un Stoica Teodorescu pe la 1900, istoriografia locală
ar fi fost mult mai câștigată, pentru că epoca Marelui Război a rupt multe legături
cu trecutul patriarhal și așezat al apogeului domniei lui Carol I, și astfel
s-au pierdut multe mărturii și informații. Am ajuns la aceste concluzii
analizând „monografia” și simțind – ca și alți cititori ai ei – un anumit gol
informațional pentru epoca antebelică, la care nu te-ai fi așteptat de la o
carte scrisă imediat după ea. Cercetările în arhive mi-au adus unele lămuriri,
sursa cea mai potrivită pentru informații (arhiva primăriei) fiind azi foarte
săracă în ce privește acea epocă; nu la fel stătuseră lucrurile, însă, până la
război [4].
Dacă, deci, s-ar fi putut scrie istoria Câmpinei înainte de război, cu
aceeași acribie ca a lui Stoica Teodorescu, nivelul calitativ al lucrării
rezultate ar fi fost,în opinia mea, mult superior, și azi am fi știut mult mai
multe. Sursele documentare pe care le-a avut la dispoziție profesorul au fost
în cea mai mare parte acte ale moșiei Câmpina, păstrate din generație în generație
de către toți proprietarii ei de viță nobilă, din veacul al XVII-lea până la
ultimul mare moșier, prințul Dimitrie Știrbey (care murise la castelul Voila cu
puțin timp înaintea războiului). Practic, pe acest corpus de 43 documente (în
cea mai mare parte inedite până la el) și-a bazat profesorul Teodorescu decizia
de a scrie istoria localității. Lor le-a mai adăugat apoi, prin eforturi
proprii și bunăvoința unor vechi familii locale, alte 10 documente istorice, neuitând
să transcrie, în stilul specific al școlii iorghiste, și inscripțiile din
bisericile orașului (atât cele epigrafice cât și adnotările de pe cărțile
vechi). Toate acestea au fost publicate separat în anexele lucrării,
constituind practic o treime din volumul ei și partea cea mai valoroasă, căci a
însemnat introducerea în circuitul științific a unor noi izvoare istorice.
Cercetările autorului în Arhivele Statului și la Academie (vezi prefața)nu au
putut fi însă foarte amănunțite, din cauză că ele ar fi cerut (atunci ca și
astăzi) timp îndelungat dedicat studiului și o prezență constantă în capitală
(ba chiar și în alte orașe precum Ploiești, Brașov sau chiar peste hotare,
oriunde s-ar mai fi aflat surse documentare). Azi suntem în măsură să constatăm
că în epoci anterioare s-au știut mai multe despre istoria Câmpinei, pentru că
erau disponibile multe documente la care Stoica Teodorescu n-a mai avut acces.
Și iată de ce, pe scurt:
aceeași acribie ca a lui Stoica Teodorescu, nivelul calitativ al lucrării
rezultate ar fi fost,în opinia mea, mult superior, și azi am fi știut mult mai
multe. Sursele documentare pe care le-a avut la dispoziție profesorul au fost
în cea mai mare parte acte ale moșiei Câmpina, păstrate din generație în generație
de către toți proprietarii ei de viță nobilă, din veacul al XVII-lea până la
ultimul mare moșier, prințul Dimitrie Știrbey (care murise la castelul Voila cu
puțin timp înaintea războiului). Practic, pe acest corpus de 43 documente (în
cea mai mare parte inedite până la el) și-a bazat profesorul Teodorescu decizia
de a scrie istoria localității. Lor le-a mai adăugat apoi, prin eforturi
proprii și bunăvoința unor vechi familii locale, alte 10 documente istorice, neuitând
să transcrie, în stilul specific al școlii iorghiste, și inscripțiile din
bisericile orașului (atât cele epigrafice cât și adnotările de pe cărțile
vechi). Toate acestea au fost publicate separat în anexele lucrării,
constituind practic o treime din volumul ei și partea cea mai valoroasă, căci a
însemnat introducerea în circuitul științific a unor noi izvoare istorice.
Cercetările autorului în Arhivele Statului și la Academie (vezi prefața)nu au
putut fi însă foarte amănunțite, din cauză că ele ar fi cerut (atunci ca și
astăzi) timp îndelungat dedicat studiului și o prezență constantă în capitală
(ba chiar și în alte orașe precum Ploiești, Brașov sau chiar peste hotare,
oriunde s-ar mai fi aflat surse documentare). Azi suntem în măsură să constatăm
că în epoci anterioare s-au știut mai multe despre istoria Câmpinei, pentru că
erau disponibile multe documente la care Stoica Teodorescu n-a mai avut acces.
Și iată de ce, pe scurt:
La pagina 109 a cărții sale, Stoica Teodorescu scrie despre un proces din
1863 între proprietarul moșiei, Ștefan Burki, și mai mulți locuitori, publicând
apoi în anexe (între actele din arhiva familiei Știrbey) sentința respectivă de
tribunal. Ei bine, în ianuarie 2017 subsemnatul a găsit la Arhivele Naționale
Centrale din București (în fondul Mânăstirii Mărgineni, pe care niciun
cercetător al istoriei Câmpinei nu cred să-l fi studiat vreodată) o sentință de
tribunal cu puțin anterioară celei publicate în 1924. Fiind însă cu mult mai
amplă, ea se referea la limitele moșiei Câmpina și la hotărnicia făcută în 1860
de inginerul Scarlat Popovici (al cărui plan a fost publicat de Stoica
Teodorescu la finalul cărții, pe o coală pliată, fără să furnizeze sursa exactă [5]).
În sentință sunt redate liste cu 51 de acte ale moșiei, pe care le-a folosit în
1860 inginerul hotarnic, și care se cunoșteau foarte bine în 1862 – când au
fost redactate listele, într-o ședință a Tribunalului Prahova. Comparând aceste
liste cu lista documentelor publicate în anexă de Stoica Teodorescu, observăm
următoarele:
1863 între proprietarul moșiei, Ștefan Burki, și mai mulți locuitori, publicând
apoi în anexe (între actele din arhiva familiei Știrbey) sentința respectivă de
tribunal. Ei bine, în ianuarie 2017 subsemnatul a găsit la Arhivele Naționale
Centrale din București (în fondul Mânăstirii Mărgineni, pe care niciun
cercetător al istoriei Câmpinei nu cred să-l fi studiat vreodată) o sentință de
tribunal cu puțin anterioară celei publicate în 1924. Fiind însă cu mult mai
amplă, ea se referea la limitele moșiei Câmpina și la hotărnicia făcută în 1860
de inginerul Scarlat Popovici (al cărui plan a fost publicat de Stoica
Teodorescu la finalul cărții, pe o coală pliată, fără să furnizeze sursa exactă [5]).
În sentință sunt redate liste cu 51 de acte ale moșiei, pe care le-a folosit în
1860 inginerul hotarnic, și care se cunoșteau foarte bine în 1862 – când au
fost redactate listele, într-o ședință a Tribunalului Prahova. Comparând aceste
liste cu lista documentelor publicate în anexă de Stoica Teodorescu, observăm
următoarele:
– 13 dintre documente au ajuns până la Stoica Teodorescu, fiind publicate
în anexă (doc. nr. 10, 11, 12, 13, 14, 16, 21, 23, 28, 31, 36, 37 și 38);
în anexă (doc. nr. 10, 11, 12, 13, 14, 16, 21, 23, 28, 31, 36, 37 și 38);
– 7 documente, de care n-a știut profesorul Teodorescu, au apărut între
timp: unul a fost publicat ulterior într-o culegere de documente din 1973, două
într-o condică brâncovenească editată în 2009, iar pe celelalte patru, nepublicate,
le-am identificat într-o colecție de la Arhivele Naționale Prahova;
timp: unul a fost publicat ulterior într-o culegere de documente din 1973, două
într-o condică brâncovenească editată în 2009, iar pe celelalte patru, nepublicate,
le-am identificat într-o colecție de la Arhivele Naționale Prahova;
– 31 documente (emise între anii 1646 și 1860) n-au fost niciodată
publicate nicăieri; nu le-am putut identifica până azi prin arhive, și sunt
șanse slabe să mai apară vreodată. În orice caz, cel mai probabil ele nu se
aflau în arhiva familiei Știrbey la 1920-23, căci altfel profesorul le-ar fi
studiat/publicat și pe ele [6].
publicate nicăieri; nu le-am putut identifica până azi prin arhive, și sunt
șanse slabe să mai apară vreodată. În orice caz, cel mai probabil ele nu se
aflau în arhiva familiei Știrbey la 1920-23, căci altfel profesorul le-ar fi
studiat/publicat și pe ele [6].
Iată deci, cât de puține surse dintre cele existente la 1862 a mai putut
studia Stoica Teodorescu după 1919 ! Și asta doar în ceea ce privește actele
moșiei Câmpina.
studia Stoica Teodorescu după 1919 ! Și asta doar în ceea ce privește actele
moșiei Câmpina.
În orice caz, va trebui să-i fim veșnic recunoscători, pentru că a salvat
totuși pentru posteritate niște documente prețioase, care altfel ar fi fost
pierdute poate pentru totdeauna. Edificator e faptul că, în marile colecții de
documente istorice editate sistematic și cronologic de Academie după război
(care au ajuns până în prezent abia pe la mijlocul veacului al XVII-lea), apar
și cele mai vechi 3-4 documente publicate de Stoica Teodorescu, iar ca sursă
este trecută chiar „monografia” din 1924 (spre deosebire de majoritatea
documentelor publicate în acele colecții, la care se indică locul exact unde se
află actul autentic, de regulă în arhive).
totuși pentru posteritate niște documente prețioase, care altfel ar fi fost
pierdute poate pentru totdeauna. Edificator e faptul că, în marile colecții de
documente istorice editate sistematic și cronologic de Academie după război
(care au ajuns până în prezent abia pe la mijlocul veacului al XVII-lea), apar
și cele mai vechi 3-4 documente publicate de Stoica Teodorescu, iar ca sursă
este trecută chiar „monografia” din 1924 (spre deosebire de majoritatea
documentelor publicate în acele colecții, la care se indică locul exact unde se
află actul autentic, de regulă în arhive).
Trebuie să menționăm faptul că două instituții l-au sprijinit foarte mult
pe profesorul Teodorescu pentru a scrie istoria orașului: Gimnaziul de băieți,
condus cu mână forte de profesorul de matematică-fizică Ștefan Popescu, dar mai
ales Primăria comunei urbane Câmpina (în acei ani orașul a fost condus de
primarii Iancu Dumitrescu [7] și
Ștefan Dobrescu [8]).
Chiar în prefață, autorul recunoaște că cercetările „preliminare” făcute la
București au fost susținute financiar de Primărie cu suma de 15.000 lei
(documente de arhivă găsite de subsemnatul atestă și ele sume de bani încasate
de la primărie de profesor, pentru cartea sa).
pe profesorul Teodorescu pentru a scrie istoria orașului: Gimnaziul de băieți,
condus cu mână forte de profesorul de matematică-fizică Ștefan Popescu, dar mai
ales Primăria comunei urbane Câmpina (în acei ani orașul a fost condus de
primarii Iancu Dumitrescu [7] și
Ștefan Dobrescu [8]).
Chiar în prefață, autorul recunoaște că cercetările „preliminare” făcute la
București au fost susținute financiar de Primărie cu suma de 15.000 lei
(documente de arhivă găsite de subsemnatul atestă și ele sume de bani încasate
de la primărie de profesor, pentru cartea sa).
Dar cea mai grea și valoroasă muncă a profesorului a fost cea de
paleograf – specialitate de care se va folosi și mai târziu, în anii ’30-’40,
când va transcrie sute de file de cronici din arhivă, din grafia chirilică–
operă colosală, rămasă în manuscris, despre care foarte puțini cercetători au
cunoștință azi. Astfel, aproape toate condicile bisericești de stare civilă,
create în perioada 1832-1865 de preoții parohi din Ploiești și Câmpina [9],
au fost transliterate în grafie latină, cu o incredibilă răbdare. Stoica
Teodorescu a avut grijă să lase Arhivelor Naționale aceste transcrieri, chiar
în Colecția de Condici și Registre de Stare Civilă care se păstrează până azi [10].
Astfel că genealogiștii, dar și publicul larg care vrea să-și caute strămoșii
ce au trăit în cele două orașe până în vremea lui Cuza, au la dispoziție azi o
nesperată comoară, ușor accesibilă tuturor. Dacă ne gândim că după 1864, actele
de stare civilă erau întocmite deja în grafie latină, rezultă că orice familie
veche din cele două mari orașe prahovene își poate urmări singură strămoșii, cu
până la 6-7 generații în urmă. Acest lucru este probabil unic, cel puțin în
județul nostru. În ce privește Câmpina, nimeni nu a mai valorificat ulterior arhivele
atât de serios precum a făcut-o profesorul Stoica Teodorescu, deși a trecut un
secol întreg [11].
paleograf – specialitate de care se va folosi și mai târziu, în anii ’30-’40,
când va transcrie sute de file de cronici din arhivă, din grafia chirilică–
operă colosală, rămasă în manuscris, despre care foarte puțini cercetători au
cunoștință azi. Astfel, aproape toate condicile bisericești de stare civilă,
create în perioada 1832-1865 de preoții parohi din Ploiești și Câmpina [9],
au fost transliterate în grafie latină, cu o incredibilă răbdare. Stoica
Teodorescu a avut grijă să lase Arhivelor Naționale aceste transcrieri, chiar
în Colecția de Condici și Registre de Stare Civilă care se păstrează până azi [10].
Astfel că genealogiștii, dar și publicul larg care vrea să-și caute strămoșii
ce au trăit în cele două orașe până în vremea lui Cuza, au la dispoziție azi o
nesperată comoară, ușor accesibilă tuturor. Dacă ne gândim că după 1864, actele
de stare civilă erau întocmite deja în grafie latină, rezultă că orice familie
veche din cele două mari orașe prahovene își poate urmări singură strămoșii, cu
până la 6-7 generații în urmă. Acest lucru este probabil unic, cel puțin în
județul nostru. În ce privește Câmpina, nimeni nu a mai valorificat ulterior arhivele
atât de serios precum a făcut-o profesorul Stoica Teodorescu, deși a trecut un
secol întreg [11].
Revenind la cartea de față, chiar de pe copertă observăm că autorul era
conștient cumva de ceea ce înseamnă cu adevărat o monografie, ținând să adauge
subtitlul „Istoric și documente” care este mai la obiect. Apoi, o idee care-i
era dragă este punerea în balanță – chiar din primul paragraf al prefeței – a
celor două elemente care constituie împreună identitatea locală, care au creat
și dezvoltat Câmpina: petrolul („bogățiile subsolului” în exprimarea originală)
și comerțul vamal. Ca istoric și iubitor al trecutului, Stoica Teodorescu nu
putea să nu scoată în evidență faptul că așezarea fusese în trecut „vama –
schelacea mai de seamă a principatului Țării Românești”. Pe echilibrul acestor
două elemente particulare ale devenirii Câmpinei își croiește autorul de fapt
întreaga demonstrație din istoricul propriu-zis, cuprins în capitolele IV-V,
care constituie cea mai mare parte a cărții.
conștient cumva de ceea ce înseamnă cu adevărat o monografie, ținând să adauge
subtitlul „Istoric și documente” care este mai la obiect. Apoi, o idee care-i
era dragă este punerea în balanță – chiar din primul paragraf al prefeței – a
celor două elemente care constituie împreună identitatea locală, care au creat
și dezvoltat Câmpina: petrolul („bogățiile subsolului” în exprimarea originală)
și comerțul vamal. Ca istoric și iubitor al trecutului, Stoica Teodorescu nu
putea să nu scoată în evidență faptul că așezarea fusese în trecut „vama –
schelacea mai de seamă a principatului Țării Românești”. Pe echilibrul acestor
două elemente particulare ale devenirii Câmpinei își croiește autorul de fapt
întreaga demonstrație din istoricul propriu-zis, cuprins în capitolele IV-V,
care constituie cea mai mare parte a cărții.
Dar mai întâi, atragem atenția cititorilor asupra primelor trei capitole,
unde se poate ușor recunoaște formația de geograf și deopotrivă de literat a
profesorului. Ba chiar influențele filosofice ale școlii geografice a vremii,
cu autoritate condusă de Simion Mehedinți, care i-a fost profesor în facultate.
Mai ales primul capitol, introductiv, ne arată un Stoica Teodorescu
teoretician, care folosește din plin concepțiile pe care le dezvoltase mentorul
său (dintre care răzbate ușor metoda pedagogică introdusă de Mehedinți, ce
pornea de la noțiunile generale despre Pământ pentru a ajunge în final la
geografia locală). Discursul poate fi recunoscut și în primele două cărți
scoase de Stoica Teodorescu la Câmpina [12],
care pun mare accent pe rolul esențial jucat de mediul geografic în evoluția
oricărei comunități – de la națiuni la localități. Un punct forte al cărții
este capitolul II, ce conține comparația documentată, istorico-geografică, a
Câmpinei față de celelalte așezări din vechiul plai al Prahovei (subunitate
administrativă echivalentă cu bazinul superior al Prahovei și cele adiacente
ale Doftanei și Proviței – practic zona de influență tradițională a târgului). Aici
autorul a folosit din plin informațiile extrase personal din catagrafii de
epocă aflate la Biblioteca Academiei [13].
După încadrarea localității în ansamblul național și cel județean, capitolul
III mută lupa cititorului asupra Câmpinei însăși, încheind partea geografică a
lucrării, destul de ușor de urmărit. Limbajul ales folosit trădează evidente
influențe din modul de exprimare al celuilalt mentor al autorului – istoricul
Nicolae Iorga, care de altfel este citat destul de des în notele de subsol.
unde se poate ușor recunoaște formația de geograf și deopotrivă de literat a
profesorului. Ba chiar influențele filosofice ale școlii geografice a vremii,
cu autoritate condusă de Simion Mehedinți, care i-a fost profesor în facultate.
Mai ales primul capitol, introductiv, ne arată un Stoica Teodorescu
teoretician, care folosește din plin concepțiile pe care le dezvoltase mentorul
său (dintre care răzbate ușor metoda pedagogică introdusă de Mehedinți, ce
pornea de la noțiunile generale despre Pământ pentru a ajunge în final la
geografia locală). Discursul poate fi recunoscut și în primele două cărți
scoase de Stoica Teodorescu la Câmpina [12],
care pun mare accent pe rolul esențial jucat de mediul geografic în evoluția
oricărei comunități – de la națiuni la localități. Un punct forte al cărții
este capitolul II, ce conține comparația documentată, istorico-geografică, a
Câmpinei față de celelalte așezări din vechiul plai al Prahovei (subunitate
administrativă echivalentă cu bazinul superior al Prahovei și cele adiacente
ale Doftanei și Proviței – practic zona de influență tradițională a târgului). Aici
autorul a folosit din plin informațiile extrase personal din catagrafii de
epocă aflate la Biblioteca Academiei [13].
După încadrarea localității în ansamblul național și cel județean, capitolul
III mută lupa cititorului asupra Câmpinei însăși, încheind partea geografică a
lucrării, destul de ușor de urmărit. Limbajul ales folosit trădează evidente
influențe din modul de exprimare al celuilalt mentor al autorului – istoricul
Nicolae Iorga, care de altfel este citat destul de des în notele de subsol.
Despre istoricul propriu-zis al localității, unde Stoica Teodorescu își
arată aptitudinile excelente de interpretare a documentelor istorice și de
sinteză, nu vom face decât câteva observații punctuale. În primul rând,
paragraful de debut al capitolului IV „Primele începuturi ale Câmpinii…”
trebuie citit în mod critic astăzi, când se cunoaște mai precis actul și data
primei atestări documentare a localității (8 ianuarie 1503), prin eforturile
ing. Silviu-Dan Cratochvil din anii ’80. De altfel, multe borne importante din
istoria timpurie a Câmpinei, i-au scăpat din păcate profesorului Teodorescu, pentru
că sursele documentare încă nu erau publicate sistematic. Astfel, prima
atestare documentară a vămii Prahovei este în realitate la 1422 (documentul
avea să fie publicat în 1966 de Academie), și nu la 1593 cum scrie autorul
(p.33); apoi, și satulCuriaculare de fapt prima atestare documentară la 1624
(documentul a fost publicat în 1954 de Academie) și nu la 1643, cum reiese din
carte (p.151); prima menționare a unui vameș la Câmpina (1661) avea să fie
amintită de un alt cercetător în 1942 (în buletinul Școlii de Arhivistică),
documentul nefiind văzut de Stoica Teodorescu și rămânând nepublicat până azi;
prima mențiune a satului Slobozia nu este la 1729, cum scrie autorul (p. 23),
ci în anul 1711 [14];
iar cea mai veche biserică pomenită (la 1747 – vezi p.78) apăruse mai întâi într-un
document din 1698 [15];
prima atestare a Plaiului Câmpinei/Prahovei este la anul 1775 în carte (p.58),
dar plaiul apare la 1774 în catagrafia rusească [16];
în fine,cea mai veche hotărnicie cunoscută a moșiei Câmpinae cea din anul 1700 [17]
(și nu cea din 1729 – prezentată în carte lap.50-53). În schimb, alte premiere
importante sunt descoperite prin meritul profesoruluiTeodorescu și rămân
valabile până azi: primele atestări de preoți, dregători și boieri (1640 – vezi
p.35-36), atestarea documentară a târgului (1663 – p.38), a păcurii din subsolul
localității (1697 – p.42) sau înființarea oborului de vite (1799 – p.66).
arată aptitudinile excelente de interpretare a documentelor istorice și de
sinteză, nu vom face decât câteva observații punctuale. În primul rând,
paragraful de debut al capitolului IV „Primele începuturi ale Câmpinii…”
trebuie citit în mod critic astăzi, când se cunoaște mai precis actul și data
primei atestări documentare a localității (8 ianuarie 1503), prin eforturile
ing. Silviu-Dan Cratochvil din anii ’80. De altfel, multe borne importante din
istoria timpurie a Câmpinei, i-au scăpat din păcate profesorului Teodorescu, pentru
că sursele documentare încă nu erau publicate sistematic. Astfel, prima
atestare documentară a vămii Prahovei este în realitate la 1422 (documentul
avea să fie publicat în 1966 de Academie), și nu la 1593 cum scrie autorul
(p.33); apoi, și satulCuriaculare de fapt prima atestare documentară la 1624
(documentul a fost publicat în 1954 de Academie) și nu la 1643, cum reiese din
carte (p.151); prima menționare a unui vameș la Câmpina (1661) avea să fie
amintită de un alt cercetător în 1942 (în buletinul Școlii de Arhivistică),
documentul nefiind văzut de Stoica Teodorescu și rămânând nepublicat până azi;
prima mențiune a satului Slobozia nu este la 1729, cum scrie autorul (p. 23),
ci în anul 1711 [14];
iar cea mai veche biserică pomenită (la 1747 – vezi p.78) apăruse mai întâi într-un
document din 1698 [15];
prima atestare a Plaiului Câmpinei/Prahovei este la anul 1775 în carte (p.58),
dar plaiul apare la 1774 în catagrafia rusească [16];
în fine,cea mai veche hotărnicie cunoscută a moșiei Câmpinae cea din anul 1700 [17]
(și nu cea din 1729 – prezentată în carte lap.50-53). În schimb, alte premiere
importante sunt descoperite prin meritul profesoruluiTeodorescu și rămân
valabile până azi: primele atestări de preoți, dregători și boieri (1640 – vezi
p.35-36), atestarea documentară a târgului (1663 – p.38), a păcurii din subsolul
localității (1697 – p.42) sau înființarea oborului de vite (1799 – p.66).
În ce privește interpretările date diferitelor documente, autorul
intuiește foarte bine fenomenul general, surprinde evenimentele esențiale și
face conexiuni care rămân în picioare până azi. Doar pe alocuri, unele aspecte
pot avea și alte interpretări – așa cum
este cazul moșiei vecine Curiacul: localizarea ei, la o studiere mai atentă a
hotărniciei din 1729, ar fi de fapt între firul Prahovei și muchia terasei [18]. Sau,
la pagina 106, analizând limitele vetrei târgului la 1848, Teodorescu identifică
– greșit, credem noi – cele două drumuri numite în document „pe marginea
locurilor, pe malu deasupra” și „despre Prahova” (vezi p.179) drept strada
principală a orașului și respectiv Bulevardul de pe muchia terasei. În
realitate, mai plauzibile sunt alte două ipoteze de identificare: a). primul
drum pomenit să fi fost actualul Bulevard (numit inițial „Pe mal”), iar cel
de-al doilea un drum de căruțe ce mergea prin lunca Prahovei (pe unde în
secolul XX s-a croit actualul traseu al D.N.1); b). primul drum să fi făcut
referire la muchia terasei dinspre Doftana, iar cel de-al doilea la muchia
„despre Prahova” (actualul Bulevard).
intuiește foarte bine fenomenul general, surprinde evenimentele esențiale și
face conexiuni care rămân în picioare până azi. Doar pe alocuri, unele aspecte
pot avea și alte interpretări – așa cum
este cazul moșiei vecine Curiacul: localizarea ei, la o studiere mai atentă a
hotărniciei din 1729, ar fi de fapt între firul Prahovei și muchia terasei [18]. Sau,
la pagina 106, analizând limitele vetrei târgului la 1848, Teodorescu identifică
– greșit, credem noi – cele două drumuri numite în document „pe marginea
locurilor, pe malu deasupra” și „despre Prahova” (vezi p.179) drept strada
principală a orașului și respectiv Bulevardul de pe muchia terasei. În
realitate, mai plauzibile sunt alte două ipoteze de identificare: a). primul
drum pomenit să fi fost actualul Bulevard (numit inițial „Pe mal”), iar cel
de-al doilea un drum de căruțe ce mergea prin lunca Prahovei (pe unde în
secolul XX s-a croit actualul traseu al D.N.1); b). primul drum să fi făcut
referire la muchia terasei dinspre Doftana, iar cel de-al doilea la muchia
„despre Prahova” (actualul Bulevard).
Imbatabilă este însă demonstrația de identificare a lăcașelor de cult
câmpinene (paginile 75-81), o excelentă corelare a documentelor istorice și
inscripțiilor de la biserici, unde Stoica Teodorescu luminează – prin apelul la
logică – un subiect complicat, cu reconstruiri, hramuri diferite și ctitori cu
roluri întrepătrunse [19].
câmpinene (paginile 75-81), o excelentă corelare a documentelor istorice și
inscripțiilor de la biserici, unde Stoica Teodorescu luminează – prin apelul la
logică – un subiect complicat, cu reconstruiri, hramuri diferite și ctitori cu
roluri întrepătrunse [19].
Un merit aparte al cărții este perpetuarea memoriei locale și punerea în
lumină a vechilor familii de boiernași locali, cu istorie de peste un secol (p.85-87)
– cei care au contribuit și la completarea documentelor istorice din anexe. Mai
ales cazul strămoșilor negustorului Iancu Dumitrescu este unul aparte, pentru
că acesta a avut și un descendent care a valorificat apoi amintirile de familie,
începând cu epoca interbelică [20].
Profesorul a folosit de altfel ca surse și informații orale ale localnicilor
venerabili – precum avocatul Alexandru Carcalechi, descendent al unei familii
importante nu doar pentru istoria locală, ci și națională.
lumină a vechilor familii de boiernași locali, cu istorie de peste un secol (p.85-87)
– cei care au contribuit și la completarea documentelor istorice din anexe. Mai
ales cazul strămoșilor negustorului Iancu Dumitrescu este unul aparte, pentru
că acesta a avut și un descendent care a valorificat apoi amintirile de familie,
începând cu epoca interbelică [20].
Profesorul a folosit de altfel ca surse și informații orale ale localnicilor
venerabili – precum avocatul Alexandru Carcalechi, descendent al unei familii
importante nu doar pentru istoria locală, ci și națională.
Două pasaje importante sunt cele în care profesorul valorifică date
statistice. Primul este foarte relevant pentru fresca evoluției economice a
Câmpinei (paginile 87-103); astfel, el argumentează cu cifre afirmația că în
epoca sa de apogeu, vama de la Câmpina era cea mai importantă dintre toate
vămile Țării Românești. Nu omite să se aplece și asupra finanțelor locale. Al
doilea pasaj cu tabele și informații statistice este subcapitolul „Desființarea
vămii și epoca de stagnare a orașului Câmpina” (p.111-127), unde Teodorescu
zugrăvește starea socio-economică a proaspetei așezări urbane, în special la
mijlocul veacului al XIX-lea. Cum am mai arătat, epoca respectivă a rămas până
azi foarte săracă în surse istorice, iar acest lucru se resimte și în paginile
cărții; profesorul mai salvează din situație cu aceste statistici (care nu
vorbesc însă de evenimente) și cu o dare de seamă izolată, făcută de primarul
din 1880 (nici măcar pe aceasta n-a găsit-o în arhive, ci a intrat în posesia
ei pe alte căi).
statistice. Primul este foarte relevant pentru fresca evoluției economice a
Câmpinei (paginile 87-103); astfel, el argumentează cu cifre afirmația că în
epoca sa de apogeu, vama de la Câmpina era cea mai importantă dintre toate
vămile Țării Românești. Nu omite să se aplece și asupra finanțelor locale. Al
doilea pasaj cu tabele și informații statistice este subcapitolul „Desființarea
vămii și epoca de stagnare a orașului Câmpina” (p.111-127), unde Teodorescu
zugrăvește starea socio-economică a proaspetei așezări urbane, în special la
mijlocul veacului al XIX-lea. Cum am mai arătat, epoca respectivă a rămas până
azi foarte săracă în surse istorice, iar acest lucru se resimte și în paginile
cărții; profesorul mai salvează din situație cu aceste statistici (care nu
vorbesc însă de evenimente) și cu o dare de seamă izolată, făcută de primarul
din 1880 (nici măcar pe aceasta n-a găsit-o în arhive, ci a intrat în posesia
ei pe alte căi).
Capitolul „Câmpina, mare schelă petroliferă” nu este nici el prea întins
(practic are 7 pagini), dar acest subiect va fi oricum dezvoltat și întors pe
toate fețele în secolul ce va urma. Stoica Teodorescu dovedește însă o mare
putere de sinteză aici, nu uită datele statistice și inserează chiar câteva
paragrafe filosofice cu tentă patriotică, reflectând asupra schimbărilor și
rolului localnicilor în noile realități moderne. Capitolul se încheie cu alte 5
pagini despre realitățile actuale (de la 1924). Surprinde neplăcut lipsa informațiilor
despre rolul Câmpinei în Războiul de Întregire și despre jertfa locuitorilor
săi pentru realizarea Marii Uniri. Probabil că autorul a dorit să evite„rănile”
recente, din dorința de a aștepta decantarea evenimentelor, pentru
obiectivitate.Însă ne-a privat astfel de informații avizate asupra unui episod
important despre care nu prea avem azi multe surse; acesta e, fără doar și
poate, punctul slab al cărții.
(practic are 7 pagini), dar acest subiect va fi oricum dezvoltat și întors pe
toate fețele în secolul ce va urma. Stoica Teodorescu dovedește însă o mare
putere de sinteză aici, nu uită datele statistice și inserează chiar câteva
paragrafe filosofice cu tentă patriotică, reflectând asupra schimbărilor și
rolului localnicilor în noile realități moderne. Capitolul se încheie cu alte 5
pagini despre realitățile actuale (de la 1924). Surprinde neplăcut lipsa informațiilor
despre rolul Câmpinei în Războiul de Întregire și despre jertfa locuitorilor
săi pentru realizarea Marii Uniri. Probabil că autorul a dorit să evite„rănile”
recente, din dorința de a aștepta decantarea evenimentelor, pentru
obiectivitate.Însă ne-a privat astfel de informații avizate asupra unui episod
important despre care nu prea avem azi multe surse; acesta e, fără doar și
poate, punctul slab al cărții.
În final, ultimul capitol, scris cu sufletul, este dedicat „oamenilor
iluștri ai neamului nostru” care au trăit la Câmpina. Observăm că autorul,
foarte obiectiv, îi pomenește pe toți patru, în timp ce
posteritatea locală, ingrată, l-a cam eliminat din careul personalităților pe
părintele literaturii române, Ion Heliade Rădulescu [21].
Autorul nu uită și de pitorescul castel al familiei Știrbey – Blome, vitregit
și el de soartă: distrus și reconstruit în 1978-79, este încă și azi
inaccesibil publicului, spre deosebire de epoca în care a fost scrisă cartea
(când se pare că era vizitabil, chiar fiind proprietate privată).
iluștri ai neamului nostru” care au trăit la Câmpina. Observăm că autorul,
foarte obiectiv, îi pomenește pe toți patru, în timp ce
posteritatea locală, ingrată, l-a cam eliminat din careul personalităților pe
părintele literaturii române, Ion Heliade Rădulescu [21].
Autorul nu uită și de pitorescul castel al familiei Știrbey – Blome, vitregit
și el de soartă: distrus și reconstruit în 1978-79, este încă și azi
inaccesibil publicului, spre deosebire de epoca în care a fost scrisă cartea
(când se pare că era vizitabil, chiar fiind proprietate privată).
Nu putem încheia fără să remarcăm valoarea materialului vizual (cele trei
hărți plus fotografiile, dintre care unele reprezintă imagini rare care până
azi nu mai pot fi văzute decât în această carte – printre ele, trei reproduceri
după tablouri de Grigorescu ce ilustrează realități locale). Așadar, o lucrare
ce-și păstrează valoarea peste vremuri, și pe care generații de câmpineni au
sorbit-o cu nesaț, deși în deceniile comuniste era tot mai greu de procurat și
se citea uneori cu senzația unui act subversiv; era vocea unei alte lumi, care
ne transmitea valori precum universalitate, armonie, cultură și meritocrație,
în total dezacord cu criteriile societății ce voia să creeze „omul nou”.
Reeditarea acestei cărți, un adevărat cadou de Centenar, era cu atât mai
necesară cu cât azi este o raritate bibliofilă, deși ar merita să fie cunoscută
de orice câmpinean – și nu numai.
hărți plus fotografiile, dintre care unele reprezintă imagini rare care până
azi nu mai pot fi văzute decât în această carte – printre ele, trei reproduceri
după tablouri de Grigorescu ce ilustrează realități locale). Așadar, o lucrare
ce-și păstrează valoarea peste vremuri, și pe care generații de câmpineni au
sorbit-o cu nesaț, deși în deceniile comuniste era tot mai greu de procurat și
se citea uneori cu senzația unui act subversiv; era vocea unei alte lumi, care
ne transmitea valori precum universalitate, armonie, cultură și meritocrație,
în total dezacord cu criteriile societății ce voia să creeze „omul nou”.
Reeditarea acestei cărți, un adevărat cadou de Centenar, era cu atât mai
necesară cu cât azi este o raritate bibliofilă, deși ar merita să fie cunoscută
de orice câmpinean – și nu numai.
Mădălin-Cristian
FOCȘA
FOCȘA
[1] De
altfel, Iorga avea să-i facă o scurtă dar onorantă recenzie cărții lui Stoica
Teodorescu, în Revista Istorică, la
un an de la apariție, în care apreciază lucrarea ca „foarte bine făcută”,
„scrisă literar” sau „pe îndelete, cu iubire” și remarcă detaliile geografice
„cu totul noi și foarte folositoare”. Acestea din urmă, cuprinse în primele
trei capitole, sunt cele care conferă cărții un caracter mai complex, ducând-o
spre o monografie istorico-geografică.
altfel, Iorga avea să-i facă o scurtă dar onorantă recenzie cărții lui Stoica
Teodorescu, în Revista Istorică, la
un an de la apariție, în care apreciază lucrarea ca „foarte bine făcută”,
„scrisă literar” sau „pe îndelete, cu iubire” și remarcă detaliile geografice
„cu totul noi și foarte folositoare”. Acestea din urmă, cuprinse în primele
trei capitole, sunt cele care conferă cărții un caracter mai complex, ducând-o
spre o monografie istorico-geografică.
[2] Cea
din 1990/ 2002 a ing. Silviu-Dan Cratochvil a reușit, totuși, să mai facă un pas
în direcția unei monografii adevărate, printr-o oarecare diversificare a
domeniilor abordate, însă a rămas tributară structurii și temeilucrării lui Stoica
Teodorescu (din care își revendică dealtfel rădăcinile), fiind mai mult o
completare prin aducere la zi, necesară după efervescența interbelică și
transformările epocii comuniste. De amintit, în acest context, o lucrare
intermediară – din nefericire cenzurată și distrusă – făcută în același scop
prin anii ’40 de către o directoare de școală primară, Elena Pârvulescu (vezi ziarul
Oglinda Câmpinei din 5 nov. 2002).
din 1990/ 2002 a ing. Silviu-Dan Cratochvil a reușit, totuși, să mai facă un pas
în direcția unei monografii adevărate, printr-o oarecare diversificare a
domeniilor abordate, însă a rămas tributară structurii și temeilucrării lui Stoica
Teodorescu (din care își revendică dealtfel rădăcinile), fiind mai mult o
completare prin aducere la zi, necesară după efervescența interbelică și
transformările epocii comuniste. De amintit, în acest context, o lucrare
intermediară – din nefericire cenzurată și distrusă – făcută în același scop
prin anii ’40 de către o directoare de școală primară, Elena Pârvulescu (vezi ziarul
Oglinda Câmpinei din 5 nov. 2002).
[3] În
afară de târgul propriu-zis, mă refer la satele Slobozia, Broaște și Păcuri,
care au fost înglobate destul de târziu – primul e și azi bine individualizat,
având o istorie proprie bogată, fiind împărțit pe două moșii / comune.
afară de târgul propriu-zis, mă refer la satele Slobozia, Broaște și Păcuri,
care au fost înglobate destul de târziu – primul e și azi bine individualizat,
având o istorie proprie bogată, fiind împărțit pe două moșii / comune.
[4] Pentru
edificare, a se vedea studiul subsemnatului „Arhiva veche a Primăriei Câmpina –
șansa pierdută a istoriografiei locale”, în Anuarul
S.Ș.I.R. Câmpina, 2017; investigații ulterioare mi-au consolidat concluzia că o
treime din arhiva istorică a Primăriei (peste o mie de dosare, ce tratau toate
domeniile de activitate și fuseseră create în majoritate între anii 1865-1890)
a dispărut în epoca războiului, lipsindu-l astfel pe Stoica Teodorescu de posibilitatea
unei documentări serioase în ce privește istoria Câmpinei ca oraș.
edificare, a se vedea studiul subsemnatului „Arhiva veche a Primăriei Câmpina –
șansa pierdută a istoriografiei locale”, în Anuarul
S.Ș.I.R. Câmpina, 2017; investigații ulterioare mi-au consolidat concluzia că o
treime din arhiva istorică a Primăriei (peste o mie de dosare, ce tratau toate
domeniile de activitate și fuseseră create în majoritate între anii 1865-1890)
a dispărut în epoca războiului, lipsindu-l astfel pe Stoica Teodorescu de posibilitatea
unei documentări serioase în ce privește istoria Câmpinei ca oraș.
[5] Rămâne
până azi un mister unde se găsește originalul din 1860, căci ce a publicat Stoica
Teodorescu este diferit de planul aflat în Arhivele Naționale (adevărată operă
de artă, redactat însă pe la 1868) -plan de tip sul care acoperăîntreaga moșie,
deci o suprafață de teren de trei ori mai mare. Ceea ce apare în carte este
doar treimea sudică a moșiei, unde se afla și orașul. Oricum în carte nu este o
reproducere fidelă;profesorulva fi desenat singur (doar era geograf !) partea cu
orașul, după planul originar din 1860, azi pierdut.
până azi un mister unde se găsește originalul din 1860, căci ce a publicat Stoica
Teodorescu este diferit de planul aflat în Arhivele Naționale (adevărată operă
de artă, redactat însă pe la 1868) -plan de tip sul care acoperăîntreaga moșie,
deci o suprafață de teren de trei ori mai mare. Ceea ce apare în carte este
doar treimea sudică a moșiei, unde se afla și orașul. Oricum în carte nu este o
reproducere fidelă;profesorulva fi desenat singur (doar era geograf !) partea cu
orașul, după planul originar din 1860, azi pierdut.
[6] Datorită
modului nu foarte riguros de publicare (autorul dă indicii că a publicat pe
alocuri doar fragmente, plus că – în afară de cele două documente de la Iancu
Dumitrescu – nu mai pune nicăieri vreun act facsimilat), nu putem fi siguri
100% că profesorul a publicat întocmai tot ce a studiat (oricum pentru
documentele în grafie chirilică, a pus în carte direct transliterările sale).
Nu suntem siguri nici că a avut acces la toate documentele din arhiva familiei,
pentru că ele i-au fost puse la dispoziție, așa cum mărturisește în prefață, de
avocatul familiei Blome (moștenitorii lui Știrbey). Cu toate încercările mele
din ultimii ani de a merge pe urmele acelei arhive familiale sau a personajelor
implicate, nu am aflat până în prezent ce s-a întâmplat cu documentele
originale după ce Stoica Teodorescu le-a studiat. Se pare că familia Blome a
părăsit intempestiv castelul Voila în al doilea război mondial, lăsându-și bunurile
în voia sorții și a localnicilor, care le-au risipit. Cât despre avocatul Rațiu
(ce locuise 15 ani la Câmpina și era nimeni altul decât nepotul de soră al lui
Ciprian Porumbescu), sunt șanse infime să fi lăsat posterității vreun indiciu.
modului nu foarte riguros de publicare (autorul dă indicii că a publicat pe
alocuri doar fragmente, plus că – în afară de cele două documente de la Iancu
Dumitrescu – nu mai pune nicăieri vreun act facsimilat), nu putem fi siguri
100% că profesorul a publicat întocmai tot ce a studiat (oricum pentru
documentele în grafie chirilică, a pus în carte direct transliterările sale).
Nu suntem siguri nici că a avut acces la toate documentele din arhiva familiei,
pentru că ele i-au fost puse la dispoziție, așa cum mărturisește în prefață, de
avocatul familiei Blome (moștenitorii lui Știrbey). Cu toate încercările mele
din ultimii ani de a merge pe urmele acelei arhive familiale sau a personajelor
implicate, nu am aflat până în prezent ce s-a întâmplat cu documentele
originale după ce Stoica Teodorescu le-a studiat. Se pare că familia Blome a
părăsit intempestiv castelul Voila în al doilea război mondial, lăsându-și bunurile
în voia sorții și a localnicilor, care le-au risipit. Cât despre avocatul Rațiu
(ce locuise 15 ani la Câmpina și era nimeni altul decât nepotul de soră al lui
Ciprian Porumbescu), sunt șanse infime să fi lăsat posterității vreun indiciu.
[7] Acesta
făcea parte dintre vechile familii ale Câmpinei (cu ascendență boierească în
veacul al XVIII-lea), era un comerciant respectat, decorat de rege pentru
activitatea sa, și totodată păstrătorul unor importante documente istorice
(două fiind publicate de Stoica Teodorescu la finalul cărții).
făcea parte dintre vechile familii ale Câmpinei (cu ascendență boierească în
veacul al XVIII-lea), era un comerciant respectat, decorat de rege pentru
activitatea sa, și totodată păstrătorul unor importante documente istorice
(două fiind publicate de Stoica Teodorescu la finalul cărții).
[8]
Primarul Ștefan Dobrescu era membru, ca și Stoica Teodorescu, în comitetul
școlar al gimnaziului, și îi cunoștea bine munca. El este primarul Marii Uniri
la Câmpina, cel care a lăsat orașului importante lucrări edilitare: cumpărarea
locului pentru piața orașului, deschiderea străzii Judecătoriei (Eminescu de
azi), etajarea sediului primăriei de atunci, construirea sau înființarea mai
multor unități de învățământ (Școala Profesională de Fete, Gimnaziul și Liceul
de Băieți, Școala de Meserii, școala primară din Broaște) sau militare
(unitatea de pompieri), precum și ridicarea primelor sculpturi de for public
(Monumentul Eroilor și bustul lui Grigorescu).
Primarul Ștefan Dobrescu era membru, ca și Stoica Teodorescu, în comitetul
școlar al gimnaziului, și îi cunoștea bine munca. El este primarul Marii Uniri
la Câmpina, cel care a lăsat orașului importante lucrări edilitare: cumpărarea
locului pentru piața orașului, deschiderea străzii Judecătoriei (Eminescu de
azi), etajarea sediului primăriei de atunci, construirea sau înființarea mai
multor unități de învățământ (Școala Profesională de Fete, Gimnaziul și Liceul
de Băieți, Școala de Meserii, școala primară din Broaște) sau militare
(unitatea de pompieri), precum și ridicarea primelor sculpturi de for public
(Monumentul Eroilor și bustul lui Grigorescu).
[9] În
perioada menționată, fiecare preot paroh avea obligația (stipulată de
Regulamentul Organic) de a ține condici în care să înregistreze, pe pagini
tipizate, fiece botez, cununie și înmormântare oficiată – atribuție care avea
să fie preluată,după înființarea comunelor, de către primari sau ofițeri de
stare civilă.
perioada menționată, fiecare preot paroh avea obligația (stipulată de
Regulamentul Organic) de a ține condici în care să înregistreze, pe pagini
tipizate, fiece botez, cununie și înmormântare oficiată – atribuție care avea
să fie preluată,după înființarea comunelor, de către primari sau ofițeri de
stare civilă.
[10] Pentru
Câmpina este vorba de cca 2300 acte de stare civilă (practic aproape toate
actele de botez, cununie și înmormântare făcute de preoții celor trei parohii ale
târgului, în decurs de trei decenii). Această muncă de Sisif i-a fost plătită
profesorului în anul 1945, de către primărie,cu suma de 150.000 lei (țărănistul
Gică Tache Iliescu, ultimul primar democrat, s-a dovedit astfel un om luminat,
interesat de perpetuarea memoriei locale).
Câmpina este vorba de cca 2300 acte de stare civilă (practic aproape toate
actele de botez, cununie și înmormântare făcute de preoții celor trei parohii ale
târgului, în decurs de trei decenii). Această muncă de Sisif i-a fost plătită
profesorului în anul 1945, de către primărie,cu suma de 150.000 lei (țărănistul
Gică Tache Iliescu, ultimul primar democrat, s-a dovedit astfel un om luminat,
interesat de perpetuarea memoriei locale).
[11] Doar
bibliotecile au avut parte de o atenție similară ca minuțiozitate – din partea
regretatului avocat Ion T. Șovăială, în ultimele decenii.
bibliotecile au avut parte de o atenție similară ca minuțiozitate – din partea
regretatului avocat Ion T. Șovăială, în ultimele decenii.
[13] Pentru
catagrafia bisericească din 1810, este vorba de cea dintâi – și singura până
azi – transliterare și publicare a datelor statistice, pentru întreg Plaiul
Prahovei (chiar dacă disparat, în cuprinsul întregii cărți).
catagrafia bisericească din 1810, este vorba de cea dintâi – și singura până
azi – transliterare și publicare a datelor statistice, pentru întreg Plaiul
Prahovei (chiar dacă disparat, în cuprinsul întregii cărți).
[14]
Documentul respectiv, nepublicat, mi-a fost semnalat și transliterat recent de
către prof. Ion Dedu (Ploiești), găsindu-se într-o colecție de la Arhivele
Naționale (întărirea sa domnească a fost totuși publicată în 2009).
Documentul respectiv, nepublicat, mi-a fost semnalat și transliterat recent de
către prof. Ion Dedu (Ploiești), găsindu-se într-o colecție de la Arhivele
Naționale (întărirea sa domnească a fost totuși publicată în 2009).
[16] De
care nu știa Stoica Teodorescu, fiind descoperită abia în anii ’50 la Moscova
și microfilmată după 1989 de arhiviștii români.
care nu știa Stoica Teodorescu, fiind descoperită abia în anii ’50 la Moscova
și microfilmată după 1989 de arhiviștii români.
[18] Vezi
articolul meu „Reconstituiri geografice din negura vremurilor: a dispărut saunu satul Curiacul ?” în ziarul Oglinda de
Azi, 8 ianuarie 2019.
articolul meu „Reconstituiri geografice din negura vremurilor: a dispărut saunu satul Curiacul ?” în ziarul Oglinda de
Azi, 8 ianuarie 2019.
[19]
Demonstrația a fost dusă mai departe recent (luând în calcul ceea ce s-a mai
descoperit între timp), de către subsemnatul, în articolul „Târgul Câmpina la
începutul epocii moderne…” (revista Historia
Urbana, 2017).
Demonstrația a fost dusă mai departe recent (luând în calcul ceea ce s-a mai
descoperit între timp), de către subsemnatul, în articolul „Târgul Câmpina la
începutul epocii moderne…” (revista Historia
Urbana, 2017).
[20] A se
vedea caietele de jurnal ale nepoatei sale, Eugenia Ionescu, ce conțin și
câteva amintiri despre familie și oraș, cu fotografii; se află în prezent în
colecțiile Muzeului Țăranului Român.
vedea caietele de jurnal ale nepoatei sale, Eugenia Ionescu, ce conțin și
câteva amintiri despre familie și oraș, cu fotografii; se află în prezent în
colecțiile Muzeului Țăranului Român.
[21] Iar
dintre ceilalți trei, doctorul Istrati e marele perdant, fiindu-i distruseatât locuința,
cât și munca sa nobilă pentru înflorirea Câmpinei: biblioteca și superbul parc
dendrologic (donate orașului, dar azi dispărute).
dintre ceilalți trei, doctorul Istrati e marele perdant, fiindu-i distruseatât locuința,
cât și munca sa nobilă pentru înflorirea Câmpinei: biblioteca și superbul parc
dendrologic (donate orașului, dar azi dispărute).
Stoica Teodorescu a făcut şi prima monografie a Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, după care a urmat cea din 1989, a Liceului "I.L.Caragiale", la care am trudit şi eu.