Regina-mamă Elena: mariajul şi despărţirea de Carol al II-lea

Cea de a cincea ediţie a Conferinţelor Culturale Lemet, care va avea loc vineri, 2 noiembrie, de la ora 18.00, la Casa de Cultură din Câmpina, o are drept invitată pe Simona Preda. Dar cine este Simona Preda? S-a născut la 4 decembrie 1978 la Piatra-Neamţ şi este  istoric, publicist, eseist. Licenţiată a Facultăţii de Filosofie (Universitatea din Bucureşti, 2003) şi a Facultăţii de Istorie (Universitatea din Bucureşti, 2007), absolventă a Masterului de Istoria Ideilor şi Mentalităţilor (Universitatea din Bucureşti, 2006), Doctor în Istorie cu teza „Literatura istorică pentru copii în România comunistă. Paradigma omului nou” (Şcoala  Doctorală a Universităţii din Bucureşti, 2011, coordonator ştiinţific prof. univ. dr. Lucian Boia). Volume de autor: „Patrie română, ţară de eroi” (prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Curtea Veche Publishing, 2014), „Tot înainte!” Amintiri din copilărie (co-autor, alături de Valeriu Antonovici, Prefaţă de Adrian Cioroianu, Curtea Veche Publishing, 2016), „Regina-mamă Elena, mariajul şi despărţirea de Carol al II-lea”, Editura Corint, 2018. Numeroase articole în studii de specialitate. În prezent jurnalist cultural, colaborator al revistelor România Literară, Orizont, LaPunkt. Am profitat de acest prilej pentru a-i adresa câteva întrebări despre interesanta tematică a noului său volum.

– Cum ţi-a venit ideea de a edita această carte care se depărtează oarecum de câmpul tău predilect care se axează mai degrabă pe explorarea memoriei din regimul comunist?

– E adevărat că foarte mulţi ani m-am ocupat cu memorialistica din comunism, însă deşi am schimbat perioada, cumva instrumentele de cercetare, sursele şi abordarea acestui gen sunt aceleaşi. Pe lângă clasicele documente de arhivă, tot cu jurnale, mărturii, corespondenţe, cupaje din ziare am lucrat.  Iar ce m-a atras la această perioadă interbelică şi mai ales la acest subiect -regina-mamă Elena a fost tocmai absenţa informaţiilor, faptul că a reprezentat o treabă de pionierat de a recompune portretul acesteia, pentru că era, în fond, foarte puţin cunoscută. Dacă despre predecesoarele sale – regina Elisabeta şi regina Maria – se ştiau foarte multe lucruri, sau măcar erau identificabile în fotografii – cea de-a treia regină a României, Elena – strălucea printr-o mare absenţă. Viaţa sa personală în aceşti primi ani româneşti – dincolo de rangul şi obligaţiile impuse de normele vremii, de instabilitatea vieţii politice europene şi româneşti – poate nu a fost încă suficient de bine pusă în valoare şi ar fi cu siguranţă mai multe de scris despre această discretă regină.

– În urma acestei cercetări ai ajuns, sunt sigur, s-o cunoşti pe regina-mamă Elena, o personalitate puţin apreciată în România după 1990 (nu mai spun de gradul redus de cunoaştere) fiind total eclipsată de regina Maria. Cum ai defini personalitatea ei pe scurt?

– Într-un fel era şi firesc dintr-o anumită perspectivă ca regina Maria să ocupe rolul principal şi să fie în lumina reflectorului în toată această perioadă, pentru că era regină, fusese implicată în război, în tot ceea ce a însemnat Unire, avusese loc o fabuloasă încoronare în timp ce Elena nu era decât principesă moştenitoare. Rolul ei ţinea, dacă putem spune aşa, mai degrabă de viitor, ea se pregătea ca într-o zi să devină regină. Odată cu sosirea în România şi mai ales odată începută aventura lui Carol cu doamna Lupescu, Sittei i s-a pretins să treacă peste propriile sentimente şi să pună mai presus de fericirea proprie demnitatea monarhiei. Pe de altă parte, principesa nu a avut tenacitatea şi nici nu a fost interesată în a-şi crea o reţea de relaţii abil construită cu marile figuri politice din jurul ei. Exceptându-i pe Brătianu, pe Argetoianu şi pe Iuliu Maniu, care i-au arătat un grad deosebit de înţelegere, Elena nu a jucat nicio carte politică a puterii. A rămas mai degrabă o izolată, o retrasă într-un con de umbră şi dominată de personalitatea reginei Maria şi a preferat să se înconjoare de propria familie grecească. Nu se impune niciodată ca factor decisiv, ba mai mult, nu poate schimba cursul unor evenimente care la un moment dat par că o copleşesc. Nici cu personalităţile culturale nu avem mărturii că ar fi interacţionat altfel decât tangenţial, la serate muzicale şi dineuri. Deşi nu era o fire melomană în esenţa ei, mergea la concerte şi o vedem adesea la Ateneu sau ascultând-o, împreună cu soacra ei, pe Cella Delavrancea. Comparativ cu celelalte două regine care au precedat-o, Elena nu a fost o literată şi nici sursele nu vorbesc despre un interes aparte al ei faţă de întreaga efervescenţă creatoare a timpului. Cele câteva schimburi de scrisori dintre doamna sa de onoare, Colette Plagino, şi Martha Bibescu relevă o relaţie mai degrabă înclinată către comisioane pariziene care ţin de modă şi mai puţin de producţiile literare ale scriitoarei sau de noile apariţii publicistice ale momentului. Şi, tot prin comparaţie cu alte prezenţe contemporane, este evident că Elena a fost supusă analizei foarte rar ca personaj de sine-stătător, în complexitatea ei de femeie şi principesă a anilor 1920-1930. Ea apare doar în strictă corelaţie cu statutul de soţie, mamă, fiică sau noră. Nu este o spirituală a saloanelor bucureştene, şi nici nu avea cum, întrucât cei câţiva ani de fericire petrecuţi alături de Carol nu i-au permis să strălucească. Organiza însă ceaiuri şi reuniuni unde ea însăşi – împreună cu sora mai mică, Irene – era o dansatoare desăvârşită, pentru că, dincolo de dramele personale, ne aflăm în plină atmosferă glamour a anilor interbelici şi acordurile de charleston pătrunseseră chiar şi în palatele bucureştene. Anii tinereţii ei sunt anii 1920-1930, ea nu mai este o prinţesă din La Belle Époque, ci mai degrabă o femeie sedusă – ca mai toate contemporanele ei – de ţinutele cu imprimeuri florale marca Lanvin, de rochiile negre introduse de Chanel, de somptuoase haine de blană semnate de casa Patou, de părul purtat scurt, cu ceafa liberă, de onduleurile uşoare şi şiragurile lungi de mărgele peste croiuri cu tentă pariziană, puţin deasupra genunchilor. O regăsim în fotografii în rochia flapper, cu talia coborâtă, piesa iconică a anilor 1920, asortată cu pălării chic şi pantofi eleganţi cu baretă subţire. Adoră bijuteriile, dar le poartă fără ostentaţie, are o slăbiciune pentru perle, iubeşte caii şi călăreşte ore întregi cu pasiune. A rămas însă în amintirea tuturor – chiar şi regina Maria o menţionează adesea în memoriile sale – ca fiind o talentată decoratoare şi restauratoare. A dovedit mult bun-gust atunci când a împodobit Palatul Kiseleff, Palatul de la Mamaia, Vila Sparta (în care va locui o bună parte din viaţă) şi, mai târziu, Castelul de la Săvârşin (restaurat şi refăcut de curând de Casa Regală a României după detalii din jurnalul Elenei). Are un simţ al umorului dezvoltat (moştenit, se pare, de la bunica sa, Olga) şi un optimism care o va ajuta în viitor să treacă peste multe dintre situaţiile pe care i le va rezerva destinul. În România anilor 1920 este printre primele femei care nasc cu analgezic; fumează, îşi conduce singură automobilul, apare la ceremonii purtând ochelari de vedere sau o regăsim preocupându-se de buna desfăşurare a ritualului ortodox în bisericile în care mergea. Va traversa cu demnitate şi momentul divorţului. Şi deşi soarta i-a rezervat o perspectivă ceva mai complicată – cu exiluri, plecări, reîntoarceri, aşteptări – în tăvălugul tuturor acestor schimbări o regăsim asumându-şi cu mult curaj destinul.

– A fost regina Elena o victimă a lui Carol al II-lea?

– Referitor la situaţia mariajului dintre Carol şi Elena, este greu de speculat în ce măsură eşecul acestuia a fost cauzat exclusiv de comportamentul lui Carol. Fireşte, da, putem spune că a fost o victimă. Carol a persecutat-o, i-a cenzurat corespondenţa şi până la urmă a determinat-o să se retragă din România în exil.  Nimeni nu a contestat firea libertină şi apetitul său pentru aventură, însă dincolo de etică şi de conduita sa familială, situaţia mariajului s-a suprapus unui context care nu a făcut decât să amplifice diferenţele dintre cei doi protagonişti. O serie de factori au înclinat balanţa în aşa manieră, încât situaţia nu putea fi decât sortită dramei: o soţie discretă şi rafinată care a petrecut mult timp dincolo de graniţe şi care a sosit înconjurată de multe rude educate într-un cu totul alt sistem de valori, un soţ care a gustat dintotdeauna aventura şi care a avut o preferinţă pentru femeile care îl adorau până la devoţiune, un climat politic în care orgoliile şi lupta pentru putere au fost exacerbate, o regină care nu a încercat să îl implice mai mult în culisele decizionale atunci când el era doar principe moştenitor şi nu în ultimul rând o femeie ambiţioasă şi fără scrupule care şi-a jucat jocul până la capăt şi a devenit consoarta omului pe care l-a iubit. Tot speculaţii şi ipoteze post-factum ar fi şi cele referitoare la o eventuală împăcare a lui Carol cu Elena în vara anului 1930, în ipostaza în care Elena Lupescu nu şi-ar fi făcut apariţia în România. Este greu de presupus că protagoniştii ar fi reluat legăturile – la rugăminţile lui Maniu, ale lui Miron Cristea şi chiar ale reginei Maria – şi că în septembrie ar fi urmat acea mult-aşteptată încoronare. La fel cum este dificil de analizat în ce măsură Elena Lupescu a fost doar o cauză (deşi principele nu renunţa pentru prima dată la toate prerogativele sale pentru o femeie), un ferment care a acutizat o situaţie (în mod special politică, de care Carol se lamentează în scrisorile expediate ulterior) sau chiar un sprijin (aşa cum menţionează principele în jurnalul său). În tot acest film al mariajului, atât Carol, cât şi Sitta au propriul discurs, compus din scrisori, pagini de jurnal, declaraţii de presă şi mărturii ale contemporanilor, iar căutarea unui vinovat anume nu reprezintă o premisă care poate avea ca efect acum reparaţii istorice. În această dispută a orgoliilor, a existat şi momentul în care principesa Elena pare a fi perdantă – în 1932 este obligată să accepte exilul şi să se despartă de fiul ei. A fost, cu siguranţă, cea mai dureroasă lovitură din partea fostului soţ. Din păcate, drama nu l-a ocolit nici pe fiul lor, viitorul rege Mihai al României, care a fost nevoit să înţeleagă de timpuriu că deciziile puterii sunt mai presus de sentimente şi preferinţe, iar asumarea unui anumit statut implică uneori şi o considerabilă doză de suferinţă.

– Vă mulţumim pentru amablitate şi, înainte de a-i invita pe câmpinenii iubitori de cultură să ia parte la cea de a cincea Conferinţă Culturală Lemet, trebuie să menţionăm faptul că volumul a fost lansat prima dată la data de 9 octombrie, la Librăria Două Bufniţe din Timişoara, fiind prezentată de Marcel Tolcea, Mircea Mihăieş şi Robert Şerban.

Codruţ CONSTANTINESCU