Au trecut aproape doi ani de la lansarea volumului „Pacienţii politici” semnat de jurnalistul Florin Frăţilă şi încă există foarte multe solicitări venite la adresa autorului, prin care cititorii îşi exprimă dorinţa de a achiziţiona cartea. Având în vedere că tirajul a fost epuizat încă de la lansarea ce a avut loc în anul 2015 şi că orizontul în care ar putea fi reeditată lucrarea este destul de îndepărtat, unul din motive fiind acela că acum este în pregătire al doilea volum, am decis să-l publicăm integral, în serial.
În „Nota asupra ediţiei”, scriitorul Florin Dochia face o prezentare prin intermediul căreia familiarizează cititorul cu felul în care este structurată cartea: „Volumul „Pacienţii politici” (…) are la bază impresiile şi cugetările politice notate de autor într-o perioadă destul de tulbure a societăţii româneşti. Cronologic, însemnările lui Florin Frăţilă sunt datate între anii 2011 şi 2015 şi sunt structurate sub forma unor scurte povestiri de genul real-fiction dublate, în mare parte, de texte gazetăreşti (citate din articole, reportaje, comunicate de presă) în care personajele apar cu nume fictive sau reale, într-o dublă ipostază, cu jocuri politice de culise şi viaţă publică la vedere. (…) Nucleul central al volumului e reprezentat de însemnările din anul 2012, prin intermediul cărora autorul scoate la lumină, cu precădere, aspecte importante din partea nevăzută a politicii şi anume jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi impostura, care, ni se spune, „inevitabil vor duce la prăbuşirea eşafodajului”. Că aşa s-a întâmplat o demonstrează şi însemnările din anii următori (2013, 2014, 2015) în care impresiile politicianului scot în evidenţă trădările, migraţia, corupţia, arestările masive din politică, oarecum prevăzute în cronologia anterioară a faptelor”.
„Argument”-ul din debutul cărţii, semnat de autor, vine să motiveze apariţia volumului, în contextul în care, spune acesta, „românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise”.
Iată ce scrie Florin Frăţilă în continuare: „Volumul «Pacienţii politici» îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului. El vine ca o continuare firească a volumului de publicistică „Rămân să disper printre ai mei” (debutul meu editorial), în care gazetarul de atunci, cel ce îşi asuma rolul şi răspunderea de a critica, argumentat şi fără menajamente, tarele societăţii contemporane şi puterea politico-administrativă, îi pregătea o schelă şubredă politicianului de mai târziu, semnatarul jurnalului politic de faţă.
Dincolo de povestea prostului glorios, care se regăseşte la tot pasul în „Pacienţii politici”, scriitura este şi o mărturie a unei prăbuşiri interioare, în care lucidul cedează în faţa iluzoriului din „admirabila” mizerie politică.
Dacă îmi reproşez ceva în toţi aceşti ani de activitate politică, este conformismul, starea latentă în care am ales să stau, fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. M-am supus evenimentelor conştient fiind că nu le pot înfrânge şi nu mi-a convenit să candidez la eroism. Poate că am greşit permiţând să devin o victimă şi participând la erorile altora, dar cum bine spunea Petre Țuţea, „orice sistem social rămâne până la urmă un joc deschis, neterminat. Încă nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă niciun rest”.
19 decembrie 2011. Blestemata chestiune insolubilă.
2011 se retrage discret. N-am să-i duc dorul! Un an greu, dominat de atrocități fanatice, criză economico – financiară, măsuri guvernamentale draconice, austeritate forțată, incompetență politică. Lumea stă pe un butoi de pulbere sub privirile impasibile ale conducătorilor săi, care nu dau semne că au înțeles greșelile trecutului. Îşi urmăresc propriile interese globaliste (economice, militare) fără să ţină seama de problemele/ năzuințele individului încătușat în sistem. Cetățenii, indiferent de orânduire socială, rasă, religie, cultură, protestează (peste tot în lume) arătând, din ce în ce mai clar, că s-au săturat să trăiască sub presiunea îndatoririlor aberante impuse de o societate manipulată de cei care deţin controlul finanțelor mondiale. Un studiu recent arată că 80% din populația pământului trăiește de pe o lună pe alta, cu venituri modeste și chiar la limita sărăciei. Restul capitalului se concentrează în mâna unei minorități care deține controlul și influențează politicul, puterea. Nu cred în dreptatea socială obţinută prin violenţă, dar nici în NIMICUL PUTERII, exercitat de cerberii mondiali!
Rețin din scriitura lui Marin Preda raportul otrăvitor dintre NIMIC şi PUTERE sau „blestemata chestiune insolubilă”: „Există în limba rusă două cuvinte care au capătat, după mine, semnificații noi: nicevo (nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor și în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Stepanovici ar fi ajuns la putere și Stavroghin (prințul), stăpânul Rusiei. Nihilism! Toți oamenii se nasc cu puțin nihilism în e : este partea de revoltă irațională a ființei umane împotriva puterii condițiilor care o înlănțuie încă din fașă şi nu o eliberează decât în moarte. La ce bun atunci totul? Privește chipul unui prunc înfășat şi o să vezi cum apare pe el suferința că i se paralizează mișcările lui libere, trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă şi neputință. Si el încă nu știe nimic, dar mai târziu va fi silit să afle, începând din școală, trecând prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existență, că totul îl înlănțuie, ierarhia socială, nedreptățile oricărei orânduiri, imperfecte de la natură, legile dezvoltării economice, condițiile de existență ale țării sale în relația cu alte țări, care adesea dau naștere la războaie, unde este trimis, el sau copiii lui, să lupte și să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte şi revoluții, când vrea să nimicească toate acestea. Caracteristica sufletului uman este aspirația spre libertate, dar sensul vieții tot nu-i apare cu limpezime: da, libertatea totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruși au numit asta «blestemata chestiune insolubilă». Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Și atunci se supune și, ca să-și ascundă înfrângerea, îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alții și, dacă s-ar putea, întreaga lume.”
20 decembrie 2011. Ședintă la proțap.
Mandatul 2008 – 2012 se apropie de final și primarul Laurian a hotărât să țină ultima şedinţă de Consiliu Local din acest an la o vilă de pe Valea Doftanei. Sindrofie de recompensă pentru aleșii locali şi angajaţii loiali din Primărie. Şi, ce să vezi, porcul la proţap şi vinul ghiurghiuliu au ajuns pe mese, plocon, de la doi afacerişti, abonaţi la lucrări publice (H. şi M.), care au pierdut un pariu cu edilii, în sensul că au depăşit cu mult termenul de finalizare a unor lucrări plătite cu miliarde din bugetul public. Adică „boierii” au organizat un chiolhan, în loc să aplice sancțiuni pentru nerespectarea contractului.
Tăcere suspectă în cazul neregulilor sesizate de autorităţile statului la proiectul de modernizare Calea Dacia. Aflu, pe surse, că sancţiunea de 10 miliarde de lei vechi pe care trebuie să o plătească administraţia locală a rămas în vigoare şi trebuie onorată obligatoriu. Să vedem din ce bani şi cine se face vinovat de subcontractarea ilegală a unor lucrări (iluminat public, căci despre asta este vorba)! Mai mult de atât, „gura târgului” vorbeşte că alt control, impus autoritaților române de Comisia Europeană, ar fi găsit multe „fisuri” pe la picioarele silfide de pod construite de firmele lui Serghei, deputat portocaliu şi om de afaceri crescut la ţâţa Romtelecom-ului în timpul ţărăniştilor. Deranj mare!
3 ianuarie 2012. Anul șarpelui orb – De unde venim. Sărbătorile de iarnă îmi oferă răgaz de lectură. Citesc, în paralel, două cărți foarte importante, mărturii ale trecutului, care îmi arată de unde venim, unde suntem și ce trebuie să facem pentru viitor: memoriile lui Neagu Djuvara și jurnalul lui Constantin Trandafir. În fiecare dintre cele două volume recunosc cu ușurință sursa răului de azi (pasaje întregi, descrieri clare ce nu lasă loc de interpretare): fostul nomenclaturist ori politrucul mărunt rămas agățat la gâtul societății câmpinene/ românești.
Rețin din volumul „Un secol cu Neagu Djuvara”: „(…) La un moment dat, va trebui să ieşim din acest rahat. Iertaţi-mă, dar nu ştiu cum să-l numesc altfel! Atâta vreme cât suntem conduşi de fiii celor care au fost nomenclaturişti şi cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securităţii lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină şi ei sunt cei care au pus mâna pe industrii şi pe comerţ. Probabil că ei continuă să ţină prin şantaj o mare parte din clasa politică şi să ne impună diverse chestii şi în ziua de azi. (…) Dacă cumva se va ajunge la un «proces Iliescu», mai întâi el trebuie chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. În momentul acela, Ion Iliescu i-ar da pe toţi de gol pentru că este un fricos. Pe toţi aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoşească ţara. (…) Ne trebuie două generaţii pentru a scăpa de păienjenii de care vă vorbesc şi pe urmă România se va întrema. Suntem deştepţi şi ne vom lua locul în Europa unită. Să ştiţi că politicienii noştri vor ajunge preşedinţi în Europa unită. Asta cu condiţia de a trece de hopul acesta, pentru că suntem încă ciumaţi. (…) Cei care nu sunteţi siliţi de meseria voastră să staţi în străinătate, încercaţi să veniţi în România, chiar înghiţind câteva hapuri. Trebuie să ridicăm ţara cu cunoştinţele pe care le avem. Mai întâi, trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aş dori ca viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii sau primul ministru să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor. Aşa cum se cere un jurământ pentru medici, ar trebui să fie acum un jurământ al învăţătorilor. Ei trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care, de când au 7 ani şi până la maturitate, vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere, fură. Or, nu poţi să faci progrese în asemenea condiţii”.
Într-o altă abordare, C. Trandafir scoate în evidență aceeași poveste în volumul „1990. Anul şarpelui orb – File de jurnal”: „Vineri, 22 decembrie 1989. […] La Casa Tineretului, miting mare, staţii de amplificare, cu mai multe difuzoare, puse în funcţiune de Marcel Popescu. Reculegere în genunchi pentru victimele din ţară. Nu mai ştim ce e cu noi. Sunt ţeapăn de emoţie. Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct. Pe jos, portrete ale «eroilor», cărţi ale lor (?), rupte cu mâinile, călcate în picioare. La balcon, recunosc doar pe Palade, soţul Drinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă (George Severin – n.m.). Din păcate, între vorbitori sunt şi chipuri dubioase, de arivişti notorii. Începe să miroase şi a «gaze» puturoase […].
Sâmbătă, 23 decembrie 1989. […] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare… La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit.
Duminică, 24 decembrie 1989. Mergem la Casa Tineretului, unde e o agitaţie năucă. Totul e răsturnat ca într-o revoluţie bezmetică, scăpată de sub orice control. Într-o cameră, mulţi inşi aţâţaţi urlă, îşi proclamă priorităţi. Niţă ţipă că el a prevăzut primul căderea regimului, mă ia de martor şi mă pupă bălos. Alţii tună împotriva lui Dan Teodorescu că s-a instalat în fruntea Casei Tineretului. […] Merg, apoi, la «şambra» gherasâniană să vedem ce au scris el, Bebe. Aici se află Adina, încă o jună foarte înaltă, Sandrino, Ghiţă (beat turtă). El, Ghiţă, vociferează cu scrâşneli: «Şi cine o să vă conducă acum? Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Biţă?»
Luni, 25 decembrie 1989. […] La şcoală, ora 9, aveam întrunire pentru alegerea unui Consiliu de conducere. Animaţie, «libertatea» face ravagii şi în rândul oamenilor cu carte, fie ea, cartea, în unele cazuri, extrem de puţină. […] Dl. Bălu spune că este «indicaţia» să fie alese persoanele din vechea conducere, care au experienţă… Trebuie alese şapte persoane. În faţă, Biţă ne explică ce fac «ei» la Conducerea oraşului, ca să fie bine. Deviază, apoi, pe tema pericolului terorist. Când vede că s-a ajuns la nr. 7 pentru Consiliu şi el nu e încă propus (eu am refuzat, la fel Lungu, Dabija, Dascălu, Nichifor, Cobrea), Biţă se înalţă şi se autopropune. Dar fiindcă nu-i corect, Dabija îl propune el. Votat! Încep să înţeleg pericolul care urmează.”
Ştim bine ce a urmat, până în zilele noastre, când, după mai bine de douăzeci de ani, suntem tot în rahat, pentru că nu vrem (sau poate că nu suntem în stare) să facem curățenie. Am intrat în politică şi mă omoară gândul că n-am sa reuşesc să schimb lucrurile atât cât îmi doresc.
(va urma)
