Știri

Geo Bogza, de la „Meridiane sovietice” la „Ca să fii om întreg”

Una din cărţile lui Geo Bogza mai puţin cunoscute, chiar complet uitate şi
care, de regulă, nu este adusă prea mult în discuţia specialiştilor este „Meridiane
sovietice”,
ce aparţine perioadei sale de angajament propagandistic
comunist (după unii ar fi vorba de un angajament circumstanţial, asumat din
dorinţa de a-şi scapă fratele mai mare din ghearele NKVD-ului), volum tipărit
la Editura de stat pentru literatură şi artă (celebra în epocă ESLA) în anul
1953 şi în care Bogza îşi descrie experienţa sa de călătorie aranjată în raiul
comunist. „Ceea ce e interesant în cazul lui Geo Bogza este transformarea
poetului de avangardă, non-conformist şi provocator, târât prin tribunale şi băgat
prin puşcării pentru îndrăznelile sale de viziune şi limbaj, la interval de
numai un deceniu, într-unul din cei mai jenanţi cântăreţi ai vremurilor noi.
Sigur, putem presupune că înclinaţiile sale de gazetar de stânga l-au condus în
această direcţie. Sau oportunismul, răspândit la scriitorul român mult mai
generos chiar decât talentul, că doar românul e foarte talentat, ba încă şi născut
poet
.”
(Liviu Antonesei, “Cu Geo Bogza prin Măreaţa Uniune Sovietică”)

6 februarie 1908 – 14.09.1993
Întregul conţinut al cărţii este cât se poate de indigest şi ilizibil acum,
dar merită reprodus un pasaj.
„Dacă ar veni cineva de pe altă planetă şi ar întreba:
– Cine e Lenin? Iar noi am vrea să-l facem să priceapă totul, dintr-o dată,
cred că i-am putea răspunde: – Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de
oameni. (…) Pe Lenin oamenii îl iubesc cu inima lui Lenin, întorcându-i, toţi
împreună, dragostea cu care el i-a iubit. Un om a apărut dintre oameni, atât de
mare şi de generos, încât i-a putut iubi pe toţi, luptând întreaga viaţă, cu
toată forţa geniului său, pentru binele lor, iar astăzi milioane de oameni
descoperă ceea ce e mai bun şi mai adânc în fiinţa lor, în dragostea cu care îl
iubesc pe Lenin”
.1


După ce a vizitat Moscova, Leningradul, dupa ce a fost dus să vadă Caucazul (de unde se trăgea atât Stalin,
cât şi Beria sau Mikoian, şi care scăpase relativ neatins de distrugerile
Marelui Război pentru Apărarea Patriei, după cum numeau sovieticii cel de al
Doilea Război Mondial), Bogza a ajuns, cu avionul, în celălalt capăt al Uniunii
Sovietice, tocmai la Vladivostok, sejur facilitat de extinderea serviciilor
aeriene civile din URSS. Putem spune fără să greşim că Bogza a fost unul din puţinii
români care au ajuns tocmai în portul extrem asiatic al Rusiei sau Uniunii
Sovietice. Oricum Bogza părea fascinat de avioanele sovietice. „Cel dintâi
stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele
alunecă asemeni unor bolizi, creînd o altă imagine a lumii, plină de grandoare.
Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii plutesc avioane”.
Spre cinstea lui Geo Bogza, el a depăşit perioada sa de angajament bolşevic
în timp ce alţii se apucau să o rafineze sau urmau protocronismul ceauşist,
acea îmbinare toxică de naţionalism cultural şi comunism. Fascinant în volumul alcătuit
din diverse fragmente, publicate iniţial în presă (în revista Contemporanul),
cu un nume foarte curajos pentru perioada în care a fost publicată cartea („Ca
să fii om întreg”
– aparută la Editura Cartea Românească în 1984) este
nostalgia care răzbate din mai multe pagini faţă de Câmpina şi, mai ales, Buştenarii
adolescenţei şi tinereţii sale.


În volumul apărut în plin delir propagandistic ceauşist nu se regăseşte
nici măcar un pasaj greţos, pro-comunist iar cartea, în mod deloc suprinzător,
poate fi citită şi acum. Un fragment este dedicat Teşilei, dar în el autorul se
referă mai mult la Câmpina sau Buştenari decât la Teşila: „Pe când în prima
mea tinereţe, trăiam la Buştenari, acea fantastică localitate din Prahova, judeţul
a cărui înfăţişare se schimbase vertiginos, în precedenta jumătate de secol,
datorită petrolului”.
Geo Bogza a venit mai întâi la Câmpina: „Acum o săptămână,
aflându-mă la Câmpina, într-un şir de zile care restaurau -în sfârşit –
splendoarea toamnei, mi-am adus aminte că se împlinesc cincizeci de ani – o jumătate
de veac! – de când, într-o tipografie din acel oraş, am tipărit afişul care
anunţa apariţia revistei Urmuz, afiş ce poate fi considerat, după atâţia ani, când
privim înapoi, drept rampa de lansare în literatură a unui tânar care purtase
nu de mult haina de marinar şi nu ştia prea multă literatură”.
 
Din Câmpina a urcat şi coborât pantele spre Buştenari, „care de mult, de
când i-au secat zăcămintele, nu mai este ceea ce a fost odinioară (…) acolo
unde, în vremurile lui de glorie, se înălţau orgolioase păduri de sonde, acolo
unde era un vuiet necontenit de motoare şi un necontenit du-te-vino de oameni,
sosiţi din toate colţurile ţării şi din alte ţări, acolo unde, timp de câteva
zeci de ani, petrolul a curs gârlă, acolo unde, în urma unei erupţii, nu puţini
au devenit peste noapte milionari”.
Într-un alt fragment Geo Bogza plasează acţiunea unui cutremurător
pasaj  în Câmpina, chiar dacă nu numeşte
localitate cu exactitate: „Bombardamentul din acea după-amiază de duminică,
primul de la începutul războiului
(din august 1943 – n.m), ţintise
centrul industrial şi nodul de cale ferată care era capitala judeţului
(Ploieşti
– n.m), dar până acolo, trecând peste o mică urbe, unul dintre avioane, din
cine ştie ce motive sau poate fără nici un motiv, a lăsat să cadă o bombă”

care a nimerit o casă aflată la periferia oraşului, provocând o tragedie, una
din milioanele celui de al Doilea Război Mondial. O femeie fusese dezbrăcată de
suflul exploziei care îi spintecase şi stomacul, „care lăsa să i se vadă măruntaiele,
singurele roşii – ca şapca unui şef de gară – în toată prăfăria aceea”.

Scena atroce este finalizată de Geo Bogza sadic (greu de spus dacă a inventat-o
sau ea chiar a avut loc şi el a păstrat-o în memorie, redând-o după trei-patru
decenii): un porc se repede spre stăpâna care agoniza şi, mort de foame, îşi înfige
râtul în rana proaspată şi mortală, începând să înfulece mulţumit.
Războiul şi-a pus amprenta asupra lui (interesant ar fi de a ştiut motivul
pentru care nu a fost înrolat în Armata Regală). În volum regăsim şi textul „Legamântul”,
în care Bogza încearcă să găsească un sens supravieţurii sale după cutremurul
din 4 martie 1977: „Nici catastrofalul bombardament din 4 aprilie (1944
al aviaţiei americane – n.m) care m-a prins în Gara de Nord, când o sută de
minute în şir mi-am văzut moartea cu ochii, nu a adus nici o schimbare în felul
meu de a fi, împingându-mă la un legământ”.
Însă după cutremurul care a
curmat atât de multe vieţi, Bogza şi-a promis: „legământul meu a fost să nu
fac niciodată nimic, şi să nu consimt vreodată la ceva, de care, la o dreaptă şi
severă judecată a conştiinţei, aş putea să mă ruşinez”.
Pentru a încheia articolul într-o notă mai optimistă, merită menţionat
fragmentul „Ca să vedeţi”. Tânăr fiind, Geo Bogza a străbătut („forfecam”)
Dobrogea „dintr-o zare în alta, atras de aspra ei frumuseţe, de câmpiile
arse de soare şi pline de mărăcini”.
La un moment dat, cuprins de oboseală,
a observat unul din miile de monumente funerare dedicate eroilor români căzuţi
pe fronturile Primului Război Mondial, ridicat în cinstea ţăranilor din satul
Mamaia. Bogza citeşte înşiruirea normală care începea cu un anume Manole
Dumitru – Sergent şi se termina cu, ultimul dar nu cel din urmă, Riza Ali –
Turc. Comentariul său este delicios: „Iată, mi-am spus, căzut într-o imensă
reverie istorică, ce se poate petrece, dacă ai răbdare să stai şi să vezi, pe pământul
acesta. Timp de cinci sute de ani, turcul ne-a tăiat cu iataganul. Ca, în cele
din urmă, înspăimântătorul lui nume să ajungă grad în armata româna”.
 
Ca să fii om întreg merită recitit, pentru a-l redescoperi pe Geo Bogza. Nu
în ultimul rând ar fi necesar un studiu despre locul şi rolul Câmpinei şi Buştenariului
în opera sa.
Codruţ CONSTANTINESCU
1 Am disecat volumul pe larg, in „Mirajul
utopiei. Călătoriile în URSS între control şi propagandă”
, Editura Vremea,
Bucureşti, 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare