Câmpina, de la sat la oraş
Pe 8 ianuarie se aniversează an de an prima atestare documentară a localităţii noastre. Data de 8 ianuarie a devenit astfel ziua când sărbătorim oraşul. Data aceasta mi se pare nepotrivită, din mai multe motive. Am găsit un document, publicat în presa anilor ‘50, în care se menţionează: “1472. Johann Geheimhardt din Braşov încheie o convenţie cu Neagu din satul Câmpina pentru a-i furniza 200 kg de ceară şi 500 kg miere de fagur, obligându-se ca la data predării mărfii să achite 180 de taleri”. Cercetătorii care se vor ocupa în viitor de istoria oraşului vor mai găsi şi alte documente anterioare anului 1503. Dl. Silviu Cratochvil în, Monografia domniei sale, dur criticată de severul publicist Ion Şovăială, a adus de la Arhivele din Braşov un extras din registrele vigesimale ale Cetăţii Braşovului în limba latină: “Item Mansul de Kympana habet ceram centenaria 4 1/4 solvit florin 1, asprii 34” datat din greşeală 8 ianuarie 1503. Domnia sa nu a precizat de unde a luat informaţia, care fusese publicată încă din 1924 de profesorul Stoica Teodorescu în “Monografia oraşului Câmpina – istoric şi documente”, în a cărui prefaţă autorul mărturiseşte: “Lucrarea de faţă am făcut-o mânat de un singur gând, anume, de a înfăţişa-cred-tuturor, şi mai ales celor din Câmpina, oglinda vie a dezvoltării istorice a acestui prea frumos oraş”.
În lucrarea această fundamentală pentru istoria câmpineană, autorul menţionează că s-a folosit de arhiva Doamnei Contese de Blome, născută Ştirbei, proprietara moşiei Câmpina-Voila, în care a găsit documente inedite. Pentru datarea primei atestări documentare însă, el a extras informaţii de la doi istorici consacraţi. De la Ionescu Gion (cel ales de Hasdeu să-i devină fiu adoptiv) extrage din “Istoria şi comerciul Braşovului” (Bucureşti, 1894) informaţia că la 1 ianuarie 1503 pleca spre Câmpina un negustor încărcat cu marfă din Braşov: “cuţite, pânză de Nuremberg, şei, hamuri, podoabe de cai, arcuri, săgeţi (…), iar câmpinenii vindeau la Braşov boi, vaci şi ceară”. În continuare, Stoica Teodorescu citează şi din Nicolae Iorga – “Istoria comerţului românesc” (vol. I, Văleni de Munte, 1915), altă mărturie: “Încă de pe la 1500 un Mansul, Şerban şi Costea, negustor din Câmpina, duceau saşilor vecini mai ales ceară”.
Dl. Cratochvil, în documentul pe care îl aduce, se referă la acest Mansul (posibil Manea), dar nu precizează cum a ajuns la data de 8 ianuarie, deoarece Iorga plasează documentul cu trei ani mai devreme. Este firesc să-i acordăm mai multă încredere lui Nicolae Iorga, care a răscolit ani de zile cele mai importante arhive din ţară.
În concluzie, autorităţile locale, oamenii de cultură, câmpinenii, ar trebui să decidă pentru o altă zi de sărbătorire a oraşului, poate şi într-un anotimp şi într-un cadru mai larg decât cel permis la începutul lui ianuarie, care vine după o grămadă de sărbători.
Informaţii despre Câmpina găsim destul de puţine. Tot Stoica Teodorescu ne spune că satul Câmpina se afla pe un drum, o cale comercială, cea mai scurtă legătură între Ţara Românească şi Braşov. El publică un document, datat 9 ianuarie 1593, al domnitorului Alexandru Voievod (Alexandru cel Rău, înaintaşul lui Mihai Viteazul), care pomeneşte de Vama de la Câmpina, care cu timpul va ajunge cea mai importantă vamă sau schelă a Ţării Româneşti, furnizând cele mai multe venituri la visterie. Pe la 1640, în Câmpina se afla reşedinţa vătafului de plai care avea misiunea să păzească drumurile spre Transilvania.
Nu trece mult şi satul devine târg, la 1660. Târgul Câmpina avea vătaf, vameş şi pe la 1663 era o aşezare puternică, cu prăvălii permanente, cu zi de târg săptămânal.
Vama de la Câmpina s-a desfiinţat în 1860, când se mută la Predeal. Boierii câmpineni care de generaţii au stăpânit moşia Câmpina şi moşia Curiacu, numită ulterior Câmpina cea mică sau Câmpiniţa, îşi vând proprietăţile din oraş lui Ştefan Burki “pământean” (localnic) pentru suma de 40.000 lei galbeni, vânzare întărită de domnitorul Al. Ioan Cuza, care a notat pe act “spre paşnică stăpânire cumpărătorului”. Peste patru ani, 1864, Ştefan Burki vinde Prinţului Ştirbei la preţ de 40.000 galbeni împărăteşti cesaro-crăeşti. Prinţul Ştirbei mai cumpără şi de la boierii Băicoianu partea lor din moşia Câmpina, Şotrile, Lunca Mare, împreună cu târgul aşezat pe ea, devenind astfel proprietar pe întreaga moşie a Câmpinei, unde îşi construieşte o reşedinţă în centrul oraşului (dărâmată fără niciun pic de respect pentru istoria locală după 1990, când pe locul ei s-a construit o sală de sport) şi un castel de vânătoare în pădurea de la Voila.
Din 1864, Câmpina este recunoscută oficial oraş.
Alte date interesante despre evoluţia urbei noastre de la sat spre oraş găsim în lucrarea “Târguri şi Oraşe” (1915) a lui G. M. Petrescu – Sava, care ne spune: “Încă de la 1674 drumul Prahovei se numea «drumul Câmpinei», «scală de neguţători». Era târg săptămânal, cu vamă încă din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Oraş în tot cursul secolului XVIII, reprezentat peste tot în hărţi deopotrivă cu Ploieşti. În 1830, Câmpina avea 174 de case. În 1860, avea 626 familii. În 1899, avea 3779 de locuitori. Azi, după eflorescenţa neaşteptată a sondelor, Câmpina are o populaţie de 14.000 locuitori”.
Informaţii preţioase găsim într-o lucrare, raritate bibliofilă, prima enciclopedie românească care apare la Sibiu în 1898, sub auspiciile “Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”. Lucrarea în trei tomuri masive îl are autor pe dr. C. Diaconovich. Tomul I din “Enciclopedia Română” cuprinde 10.401 articole cu 9 harte, planuri şi ilustraţiuni în text. Reproducem integral articolul despre Câmpina:
“Câmpina, com. urb. în România, j. Prahova, situată pe un platou între râurile Prahova, Doftana şi pereul Câmpiniţa. Staţiunea liniei ferate Predeal – Ploiesci. E însemnată ca staţiune balneară şi pentru terenurile sale petrolifere, peste care se află aproape 100 guri (puţuri) din cari se scoate petroleul. Comuna are peste 3000 locuitori. C.[âmpina] are o judecătorie de ocol, subprefectură, o mare fabrică de gaz şi parafină, o fabrică de cărămidă, patru biserici şi două şcoale; un spital al fundaţiunei «Lahovari – Arsachi». (Donaţia către oraş a boierilor Lahovari a fost demolată recent şi înlocuită cu o clădire urâtă, unde îşi are sediul Ocolul Silvic – n.r.) (…). Câmpina, staţiune balneară. Isvoarele nu sunt captate, aşa că stabilimentul dispune de puţină apă. Printr-o captare serioasă însă s-ar putea întruni un volum suficient, deoarece la o adâncime nu tocmai mare platoul Câmpina este pătruns de ape sulfuroase subterane. În comparaţie cu trecutul, Câmpina se află în decadenţă. Înainte de 1857 era aici un stabiliment de idroterapie bine usitat, condus de Hatschek, care învăţase această specialitate la Grafenberg, sub direcţiunea lui Priesnitz, fiind primul care introduce acest sistem de cură în România (de la numele lui provine substantivul prişniţă – n.r.). Oraşul era în floare pe atunci, o musică aleasă din Braşov venea în fiecare vară; bucurescenii alergau aici în număr mare, mulţi zidiseră case (între alţii şi Heliade Rădulescu). Prin situaţiunea sa şi prin apropierea de Bucuresci, C.[âmpina] ar putea să aibă un viitor sigur, căci isvoarele sunt din cele mai bune. Analiza arată o reacţie uşor alcalină, prezenţa acidelor carbonice, sulfurice şi clorhidrice cu base de calce, magesie şi potas. Clima e dulce şi mai puţin variată ca în alte localităţi muntoase. Aici îşi caută vindecarea bolnavii de reumatisme, boale de piele, afecţiuni uterine”.
Prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria veneau vara la cură la Câmpina.
Vorbind de familia boierilor Câmpineanu, găsim în această laborioasă enciclopedie şi o genealogie a acesteia. “Câmpineanu. Familie boierească română. Primul purtând acest nume este Vasile C. căpitanul, omorât în 1659 de Michnea Vodă împreună cu socrul său şi alţi boieri pentru că se împotrivise la o poruncă domnească. Drăghici C. e în 1705 capucehaia (trimisul Domnului) la Ţarigrad. Doi câmpineni figurează pe lista boierilor mari în 1718: Manta C. mare căpitan şi fiul său Pârvu. Dintr-un al doilea fiul al căpitanului, anume Pavel, s-a născut Pantazi C. Acesta se căsători cu fiica lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir. Are un rol în afacerile ţerii, având rangul de mare clucer. După cum se găsesc într-un act pe la 1764 murise lăsând doi băieţi, Scarlat şi Constantin. Stolnicul Scarlat Constantin în 1785, ispavnic de Buzău, în relaţiuni rele cu Mavrogheni (domnitorul – n.r.), acesta exilează pe soţia boierului, anume Luxandra, la inchisoarea Edicule din Constantinopol, unde rămase mai mulţi ani cu fiul ei. Constantin C., fratele lui Scarlat, om învăţat şi boier însemnat de la începutul acestui secol. Înainte şi în timpul ocupaţiei ruseşti el era mare spătar. Ion Câmpineanu – colonelul, fiul lui Scarlat, născut 1798, om politic foarte însemnat; mare orator şi aprig apărător al drepturilor naţionale, îndeosebi în Adunarea Obştească de la 1834, când prin alocuţiunea sa a sciut să îmbărbăteze pe toţi deputaţii ca să reziste presiunilor ruseşti referitoare la introducerea unor modificări în Regulamentul organic. După închiderea acestei adunări s-a refugiat în străinătate, dar n’a încetat să pledeze drepturile ţerei la Paris şi la Londra, căutând a întreţine relaţiuni cu bărbaţi politici marcanţi ca Thiers, Palmerston şi alţii. Venind a se reîntoarce în ţară a fost arestat în Lugoj şi închis la Caransebeş, apoi predat guvernului român, care l-a ţinut închis doi ani în mânăstirile Mărgineni şi Plumbuita (a rămas în folclor un cântec care începe cu versurile “Haideţi fraţi la Mărgineanu, să-l scăpăm pe Câmpineanu” – n.r.). În 1841 a fost eliberat. La 1833, după moartea fratelui său Constantin şi a ieşirii sale din armată, în care intrase cu rang de căpitan, s-a pus în capul societăţii filarmonice şi a îndemnat pe oamenii de talent să se ocupe cu literatura. Aşa şi după eliberarea sa a ştiut să adune în jurul său un număr de bărbaţi bétrâni şi tineri contribuind astfel la cimentarea societăţii. Intrarea oştirilor străine la 1848, moartea soţiei sale şi exilarea amicilor săi îl aruncă în o melancolie de care numai moartea îl scapă în 1863 (Diaconovich menţionează că a extras aceste date din discursul de recepţie la Academia Română al scriitorului Ioan Ghica – n.r.). Fiul colonelului, Ioan C., bărbat politic, născut 1841, în Bucureşti şi mort în noiembrie 1888, a ocupat între 1877 – 1886, în cabinetul «I.C. Brătianu» diferite ministere (Justiţie, Externe, Finanţe, Domenii); a fost la 1887 primar al Bucurescilor şi la 1888 guvernator al Băncii Naţionale”.
Acesta n-a mai avut nicio legătură cu oraşul, deoarece tatăl său vânduse moşiile din Câmpina încă din 1860. Într-o prezentare făcută la dezvelirea bustului lui Ion Câmpineanu la şcoala care acum îi poartă numele, realizatoarea acţiunii, prin datele biografice transmise, îl prezintă greşit ca localnic pe fiul colonelului, ignorând personalitatea mult mai importantă a tatălui său.
Şcoala care astăzi poartă numele de Ion Câmpineanu a fost înfiinţată de un mare dascăl, despre care Ion Simionescu, în lucrarea “Oraşe din România” (1925) ne spune: “Ce înseamnă vorba omul sfinţeşte locul iarăşi de aici se poate vedea. Şcoala primară de băieţi nr. 1, condusă de mulţi ani de către destoinicul institutor Anastase Scripcă, cu vremea a ajuns ceea ce ar trebui să fie multe alte şcoli primare, un centru de propagare culturală. Pe lângă şcoala primară pentru copii, aici funcţionează o şcoală primară de adulţi, o şcoală industrială de ucenici şi adulţi, o bibliotecă vie şi un muzeu industrial. Este o activitate demnă de laudă, dar mai ales demnă de văzut. Creându-se de curând gimnaziile de fete şi băieţi, însemnătatea culturală a oraşului nu poate decât să crească. Ceea ce a putut săvârşi o pereche de institutori, e drept neobosiţi şi plini de însufleţire, va servi ca temelie pentru o activitate mai largă a profesorilor de şcoli secundare”.
Poate ar fi mai drept ca şcoala să poarte numele acestui mare apostol al învăţământului câmpinean, de care nu mai aminteşte decât un mormânt neîngrijit, împodobit cu o troiţă sculptată de Nicolae Goage. Aşa cum a prezis savantul I. Simionescu, coleg la Academie cu câmpineanul C. Istrati, învăţământul câmpinean se dezvoltase. În 1941, la bacalaureat s-au prezentat 29 de elevi, admişi 22, respinşi 7. Înscrişi în clasele I – VII, 421 de elevi.
Dezvoltarea localităţii a fost frânată de faptul că în 1858, vama de la Câmpina s-a mutat mai aproape de graniţă, la Predeal şi oraşul a pierdut astfel veniturile care rămâneau aici după taxarea mărfurilor. Desfiinţarea vămii de la Câmpina s-a petrecut cam în aceeaşi perioadă în care averea colonelului Ion Câmpineanu era vândută la licitaţie şi cumpărată de Ştefan Burki, localnic, pentru suma de 40.000 galbeni, vânzare confirmată “spre stăpânire paşnică cumpărătorului” de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Totuşi, în 1864, Câmpina, unde îşi stabilise mai dinainte reşedinţa de vară în Casa Domnească Principele Barbu Ştirbei, fusese recunoscută oficial oraş. Dintr-o statistică a vremii aflăm că pe la 1863, în Câmpina existau 10 funcţionari publici, 6 profesori – învăţători, 10 preoţi, un medic, 43 de meseriaşi, 92 comercianţi, care prin activitatea lor dădeau localităţii înfăţişarea şi aspectul unei aşezări orăşeneşti.
În 1877 s-a făcut şoseaua care străbătea centrul oraşului şi primăria a cumpărat casele “defunctului C. Carcalechi, în sumă de lei 10.695, prefăcându-se în local de Primărie”. În acelaşi an s-a construit şi Şcoala de Fete, condusă de destoinica învăţătoare Fevronia Boian.
În 1878 Primăria “a proiectat facerea unei pieţe a comunei spre a da ajutor mai cu înlesnire comerciului”. De menţionat că în 1878 oraşul era luminat de 80 de felinare, care funcţionau cu petrol lampant.
Un rol important pentru dezvoltarea comerţului câmpinean l-a avut deschiderea, în 1879, a căii ferate Ploieşti – Predeal. În acelaşi an au fost pavate piaţa şi străzile care duceau la gara Câmpina, precum şi cele din zona centrală.
Pe la 1879, în oraş erau diferite prăvălii – “comerţul se exercita de 17 cârciumi, diferite prăvălii, hoteluri, cafenele, stabilimente industriale”. Câmpina avea în acest an 20 de străzi, dintre care mai importante erau Bulevardul Sănătăţii, Carol I, Griviţa, Ştirbei Vodă, Minelor etc.; avea trei biserici în care slujeau cinci preoţi; existau şi două şcoli, una de băieţi şi alta de fete. În 1897 erau înscrişi la şcoala de băieţi 144 de băieţi şi la cea de fete 118 eleve. Se mai afla în oraş o judecătorie de pace, un spital, o farmacie, o staţie telegrafo-poştală, reşedinţa unei companii de dorobanţi şi un stabiliment balnear pe proprietatea principelui Ştirbei.
În 1880 s-a expropriat terenul central din spatele Primăriei (proprietatea Anghel Marişca), pentru a se face o grădină publică, loc de recreere pentru vizitatorii care veneau la băile minerale din oraş.
Zece ani mai târziu, comuna urbană, cum era numită Câmpina, se dezvoltase şi înghiţise şi patru cătune: Broaşte, Slobozia, Păcureţii şi Câmpiniţa.
O adevărată explozie a accelerat dezvoltarea oraşului când au început exploatările marilor zăcăminte de petrol. Între 1890 – 1896, în schela Câmpina erau numeroase sonde, în mare parte proprietatea societăţii “Steaua Română”, înfiinţată în 1895, care se ocupa cu săparea, extragerea, prelucrarea ţiţeiului şi vânzarea produselor petrolifere. Înfăţişarea oraşului şi viaţa locuitorilor se modifică în funcţie de industria legată de petrol, care cunoaşte o mare dezvoltare.
În această perioadă, pentru pitorescul localităţii şi confortul oferit de civilizaţia modernă, se stabilesc în oraş oameni de seamă ai neamului nostru, precum poetul Ion Heliade Rădulescu, cărturarul B. P. Hasdeu, pictorul Nicolae Grigorescu şi mare savant dr. Constantin Istrati. Aceştia au fost atraşi de aşezarea geografică, Câmpina fiind la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Braşov şi de frumuseţea locurilor. “Câmpina văzută de departe are înfăţişarea unei cetăţi, aşezată pe un platou terasă mărginită jurîmprejur de munţi”, locul bucurându-se de o “climă dulce şi uniformă”.
Stoica Teodorescu, în Monografia sa, ne spune: “Mergi pe străzile Câmpinii, te simţi în atmosfera multicoloră şi diversă a unui adevărat oraş”. Tot acest istoric al oraşului ne mai spune: “Nu se poate pierde din vedere casa şi parcul răposatului doctor Istrati, care era un iubitor al naturii şi şi-a ales partea cea mai frumoasă din Câmpina, pe malul nordic al Prahovei. A căutat să înfrumuseţeze însuşi, creind el parcul cu plantaţii de brazi. De asemenea, cineva nu poate pierde din vedere când vine în Câmpina de a vizita Castelul Voila, proprietatea principelui Dimitrie Ştirbei, azi în stăpânirea fiicei sale, doamna Contesă de Blome. Poziţia încântătoare, plină de foşnetul lin al pădurilor înconjurătoare, de pajiştile verzi smălţuite de florile primăverii, fac din acest colţ, împreună cu castelul, un loc de vrajă ca-n poveşti”.
Câmpina devenise în prima jumătate a secolului XX unul din marile centre petrolifere de renume mondial. Apreciind potenţialul zăcămintelor româneşti, mari societăţi internaţionale care se ocupau de exploatare, prelucrare şi export şi-au ales ca sediu urbea noastră, devenită capitala industriei petrolifere. Dintre societăţile importante cu capital străin, primul loc îl ocupă “Astra Română”, care aparţinea trustului internaţional “Royal Dutch” cu capital englez şi olandez. Pe locul doi era societatea “Româno-Americană”, filială a lui Standard Oil şi pe locul trei societatea cu capital francez “Steaua Română”.
În 1924, pentru a proteja această sursă de bogăţie, guvernul declară bunuri de stat toate bogăţiile naturale, societăţile aparţinând marilor trusturi străine trecând sub controlul statului român. Până în 1939, jumătate din veniturile statului se acopereau din industria de petrol. Din păcate, din 1936, extragerea de ţiţei intră în declin. În vasta lucrare “Războiul petrolului”, autorul Anton Zischka semnala acest declin: “În jurul Câmpinii se împrăştie pe câmpuri întinse schele cu sonde negre şi aproape ruinate, colibe strâmbe de scânduri, «cimitire de petrol»”.
Pentru acest mare centru industrial şi muncitoresc s-a înfiinţat în Câmpina una din cele mai mari case de asigurări din ţară. În ziarul “Universul” ea este prezentată în felul următor: “Este una din cele mai importante Case de Asigurări Sociale din ţară. Pusă în slujba şi pentru ajutorarea muncitorilor de pe Valea Prahovei, această Casă, încă de la înfiinţarea ei, a înţeles să satisfacă pe deplin toate obligaţiunile impuse de lege, privitor la îngrijirea medicală a asiguraţilor, ajutoare băneşti de boală. Casa are 13 dispensare medicale, inclusiv Dispensarul Central care funcţionează în noul palat inaugurat de curând”.
Societatea “Astra Română” a invitat în Câmpina un important grafician german, Paul Marle, care în 1932 a publicat albumul “Astra Română”, cu portretele salariaţilor. În prefaţă, autorul apreciază primirea plăcută şi însufleţită de prietenie pe care i-au făcut-o conducătorii societăţii şi ne prezintă o foarte plastică descriere a lumii pe care cunoscut-o în oraşul nostru: “Pentru prima dată lucrez în industria petrolului, nu ştiusem până acum ce este o schelă, ce este o sondă sau o rafinărie. Am venit ca un străin în loc străin. Trebuie să recunosc însă, cu mulţumire, că pretutindeni am fost primit cu prietenie şi amabilitate, aşa că îndată m-am simţit peste tot ca la mine acasă. Când am intrat în această întreprindere am avut impresia şi convingerea că sunt într-un stat în stat în care Români, Olandezi, Englezi, Germani, Elveţieni etc. lucrează în cea mai perfectă armonie, în cea mai mare pace şi trăiesc în cea mai bună camaraderie, având o singură ţintă: muncă, muncă, şi iar muncă. Fără conferinţe politice, adunări, planuri (…) aceşti oameni, printr-o muncă harnică realizează un internaţionalism, umanism, o prietenie şi frăţie, mai mult decât printr-o mie de conferinţe politice. Aici munca mi-a făcut o deosebită plăcere. Peste tot am găsit căldură, cer senin, viaţă. Şi această viaţă vreau s-o redau în această carte” (Paul Marle, decembrie 1932).
Informaţii despre Câmpina şi sondele ei găsim şi în alţi autori. Gheorghe Ravaş pomeneşte în lucrarea “Din istoria petrolului românesc” de doi importanţi petrolişti ai locului: “Iată şi pe un oarecare Dumitru Hernea, care cumpărând numeroase terenuri petrolifere, încă de la prima sondă săpată îşi scoate în scurtă vreme întreaga sumă investită în cumpărarea pământului şi îşi asigură un venit anual de 400.000 lei. În 1895, după ce strânsese o avere considerabilă din exploatarea terenului, familia Hernea îl vinde cu 5.500.000 lei. Şi iată pe un birtaş din Câmpina, Şteflea, care îşi părăseşte birtul pentru a se ocupa cu specula de terenuri petrolifere. În scurtă vreme, fostul birtaş acaparează terenuri petrolifere extrem de bogate, pe care le vinde după câţiva ani unei întreprinderi cu capital străin”.
Ion Simionescu, profesor la Universitatea din Iaşi, ne lasă o altă descriere interesantă: “Am umblat îndeajuns prin ţară: am admirat multe colţuri mândre. Una din panoramele cele mai pline de farmec mi-a fost dat să văd la capătul tăpşanului unde se află grădina regretatului meu coleg dr. C. Istrati. Atâta frăgezime a pământului îţi lămureşte dragostea lui Grigorescu şi a zbuciumatului Hasdeu de acest colţ de ţară. Câmpinei lui Grigorescu nu de mult s-a adăugat şi Câmpina industrială. Sus domină pădurea de arbori, jos, în vale, cea a sondelor”.
Nicolae Iorga, în “Drumuri şi oraşe din România”, ne spune: “Aici e lumea lui Dumnezeu şi pe pământul nostru lumea lui Grigorescu. Undeva, o căsuţă cu două rânduri, cu ceardac deasupra pivniţii, cu coperişul de şindrilă ţuguiat, cu fereştrile mici şi cu gardul de împrejmuire dărăpănat. Acolo şade singurul nostru pictor într-adevăr mare. Strada centrală poate fi privită însă ca un dar al petrolului. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire, pe care scrie Şcoala Germană. La câţiva paşi se lucrează la o biserică a cultului catolic. Aceste vile, care vin după ale petroliştilor din străinătate şi din ţară se descoperă mai greu. A bătrânului istoric, cugetător şi poet e pe o culme. După grilajul de fier cu simboluri mistice vezi o grădiniţă cu copaci înalţi şi faţada casei de o formă neobişnuită. În jur, căsuţe mărunte, aţipite sub cuşmele sure de veche şindrilă, cu ceardacele scoase înainte, deasupra ferăstruicilor din faţă (…), clădiri care seamănă cu gospodăria unui ţăran mai cu cheag, legături de ardei şi de pătlăgele atârnă din streaşină în salbe roşii şi vinete”.
Geo Bogza, care trăia atunci la Buştenari, scrie vorbind de prietenul său câmpinean, poetul Alexandru Tudor – Miu: “Miu urcase spre miază-noapte la Câmpina, în inima de smoală şi de fum a vieţii petrolifere. Acolo, abia ieşit din copilărie, a câştigat el primii bani lucrând ca laborant în Rafinăria ce se înalţă chiar în mijlocul oraşului, aşa cum în alte oraşe se înalţă catedralele. Pe o suprafaţă de câteva hectare se aglomerau sub cerul liber uriaşele coloane metalice în care se rafina ţiţeiul. În toamna anului 1927, când locuiam la Buştenari, m-am hotărât să lansez o revistă care să se cheme «Urmuz» şi să fie de avangardă. Umblând pe trotuarele Câmpinii, oprindu-mă în faţa clădirii pe firma căreia scria «Tipografia Gheorghiu», am întrebat dacă pot tipări o revistă”.
Marele George Călinescu în Însemnări de călătorie” publicate postum în 1973, făcea o comparaţie între oraşele de la noi şi cele din Occident: “Oraşul românesc există ca o abstracţiune administrativă, nu în spirit de cetate. Cetatea e bizuită pe comunitate, adică pe un colectivism ce se cheamă spirit civic, fiecare fiind mândru întâi de cetate şi în al doilea rând de casa lui. Adevăratul cetăţean rămâne parizian, veneţian, florentin”.
Câmpina nu a fost ocrotită de ziduri, dar spiritul de cetate a existat. Aşezarea cu o mare diversitate etnică a contopit diferite tradiţii şi elemente culturale, creind un spirit civic deosebit. Fiecare locuitor a fost profund ataşat de locuinţa sa proprie, de biserica din parohie, de şcolile şi profesorii lor, de cartierul în care a copilărit şi de oraşul în care s-a împlinit ca om. A fi câmpinean este un titlu onorific, cu care se mândresc concetăţenii noştri, răspândiţi acum pe tot mapamondul. Învinşi de dor, se întorc de la mii de kilometri să vadă oraşul în care îşi au rădăcinile.
Alin CIUPALĂ
Am dezlegat recent si dilema dlui Ciupala in ce priveste data atestarii documentare. Dansul nu a mers pana la capat in investigatie, si astfel e nedumerit de unde a scos dl Cratochvil data de 8 ianuarie 1503, si ii da credit in schimb lui Nicolae Iorga cu anul 1500. Numai ca Iorga s-a exprimat cu aproximatie. Voi publica in curand intreaga demonstratie, unde voi arata ca data de 8 ianuarie e reala, si fusese publicata cu un secol inainte de dl Cratochvil 😉