Aproape zilnic ajung la noi în redacţie tot felul de sesizări de la oameni care au probleme în diverse domenii. Fie că este vorba de neînţelegeri cu vecinii, cu administraţia locală, cu Poliţia, justiţia, sistemul de sănătate ori de învăţământ, majoritatea acestor sesizări au un numitor comun şi anume faptul că petenţii nu vor să îşi asume responsabilitatea reclamaţiilor pe care le fac, preferând, în cele mai multe cazuri, să rămână anonimi, cu problemele nerezolvate, de frica eventualelor repercusiuni. I-am întrebat, pe fiecare la rândul lui, cum îşi va găsi dreptatea, din moment ce atunci când o caută se ascunde după cireş. Răspunsul a fost cam de fiecare dată acelaşi: „Păi de-asta am venit la dumneavoastră, să ne ajutaţi!”
Aşadar, românii aşteaptă ca altcineva să le rezolve problemele ori să scoată castanele din foc cu mâna altuia, ceea ce, din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai evidente forme ale laşităţii. De fiecare dată când am am avut de a face cu astfel de oameni i-am trimis elegant la plimbare şi aşa voi proceda şi de acum înainte. Iată câteva argumente în sprijinul acestei atitudini:
Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare din noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, au născut monştri care ne-au dat motive să fim satisfăcuţi de a duce o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm.
Laşitatea la români
(Citeşte continuarea pe www.cuvantulcareinteapa.blogspot.com)
