Cuvântul care înţeapă. ÎNAINTE DE TOATE

Înainte de toate, la începutul fiecărui an avem un timp al introspecţiei, al gândului asupra a ceea ce avem de făcut în continuare. Ne stabilim reperele şi poate alte direcţii în care să ne îndreptăm viaţa. Mai mult decât orice este important să recunoaştem ce este cu adevărat în sufletul nostru şi apoi să ne continuăm drumul.

Publicistic vorbind, am intrat în 2015, săptămâna trecută, cu o scriitură prin care vă spuneam că şi în prezent am rămas cu aceleaşi nemulţumiri ale trecutului faţă de ceea ce se întâmplă în mediul politico-administrativ din jurul meu. Nu mi-am schimbat principiile şi cred în aceleaşi valori, într-o perioadă în care se întâmplă lucruri halucinante. Drept urmare, sunt în continuare un neînghiţit de către cei în mijlocul cărora am ajuns. Am ales această cale aridă şi mai mult de atât insist să merg pe ea până la capăt. De ce? Pentru că nu vreau să mă schimb de dragul unor vremelnice funcţii politico-administrative în care nu mă regăsesc. Din păcate, mi-am pierdut şi răbdarea, ceea ce inevitabil mă duce spre atitudini radicale şi implicit spre alte axiome de viaţă ce sunt exact aşa: nu mai am răbdare pentru anumite lucruri, nu pentru că am devenit arogant, ci pur şi simplu pentru că am ajuns intr-un punct al vieţii mele in care nu mai vreau să irosesc timp cu ceea ce imi displace sau imi face rău. Nu mai am răbdare pentru cinism, critica si cereri exagerate de orice natura. Mi-am pierdut dorinţa de a le face pe plac celor care nu mă plac, să-i iubesc pe cei care nu mă iubesc şi să le zâmbesc celor care nu vor să-mi zâmbească. Nu mai pierd un singur minut cu cei care mint sau manipulează. Am decis să nu mai coexist cu pretinsul, ipocrizia, falsitatea şi cu laudele ieftine.Urăsc conflictul si comparaţiile. Cred intr-o lume a contrariilor şi de aceea ii evit pe oamenii cu personalităţi rigide. Imi displac lipsa de loialitate şi trădarile între prieteni. Nu mă impac cu cei care nu ştiu să spună un cuvant de incurajare. Si peste toate acestea nu mai am răbdare pentru oricine nu-mi merită răbdarea. 

Scriitura nu imi apartine. Cu toate astea o consider oglinda sufletului meu.

Şi pentru că săptămâna trecută fragmentele din volumul-jurnal real-fiction în pregătire “Pacienţii politici” au fost bine primite de cititori, astăzi continui cu altele, descriptive, din culisele politicii locale.

17 ianuarie 2012. Unul dintre tinerii care a lansat pe Facebook ideea protestelor antibăsiste a fost ridicat de autorităţi şi luat la întrebări. Între timp, zvonul că vor exista mişcări de stradă şi în Câmpina a făcut înconjurul oraşului. La prânz, în zona pieţei (acolo unde se pune ţara la cale), se discuta intens despre manifestaţie. Seara, la ora 18.30, s-a adunat lume multă în piaţeta de la Ceas. După mine, aproximativ 300 de cetăţeni. Foarte mulţi tineri, destul de mulţi oameni activi şi puţini pensionari. Dotaţi cu tot felul de mesaje scrise, oamenii au început să strige împotriva regimului, înconjuraţi de forţele de ordine prezente într-un număr impresionant. Peste 100 de jandarmi, poliţişti şi pompieri, toţi acompaniaţi de şefii lor.

Prezenţa acestei adevărate armate a avut un impact emoţional destul de mare asupra unora dintre protestatari, care, din spirit de frondă, au început să se agite mai mult decât era cazul. În jurul orei 19.00, protestatarii s-au deplasat încolonaţi pe trotuar către sediul partidului portocaliu, flancaţi din toate părţile de jandarmi. Maşinile de poliţie mişunau în toate direcţiile, iar politrucii vizaţi, bine ascunşi pe după colţuri, transmiteau în direct prin telefon şefilor tot ceea ce se întâmplă, cu lux de amănunte. Ajunsă în faţa sediului pedelist, coloana protestatarilor a strigat lozinci anti-Băsescu şi de mai multe ori refrenul de acum preferat al românilor «Ieşi afară, javră ordinară». Nimeni nu era absolut sigur în ce măsura invitaţia era adresată preşedintelui ori generic locatarilor stabilimentului politic. După 15 minute, coloana pestriţă şi-a fixat drept ţintă sediul Primăriei şi filmul a fost aproape identic. Manifestaţia s-a încheiat în jurul orei 20.30 cu un mic incident. Unul dintre protestatari a dat foc unei hârtiuţe (format A4) cu chipul lui Băsescu, iar şeful de dispozitiv al Jandarmeriei, un maior căruia nu-i reţin numele, a avut momentul său de glorie, ameninţându-l pe cetăţean că pune tunurile cu apă pe el. În replică, toţi cei de faţă i-au „urat” diverse. 

19 februarie 2012. Vreme câinoasă… Dimineaţă, şedinţă de organizare pentru campanie la stabilimentul lui Vigu, pizzeria din stradă. Încercăm să stabilim, în linii mari, strategia. Multe idei creţe şi puţine raţionamente închegate. Se vedea de la o poştă că lumea nu are chef de politică într-o zi de duminică. Unul dintre colegi a făcut vorbire de lista consilierilor şi condiţiile de acces într-o astfel de demnitate. S-au trasat sarcini pentru potenţialii candidaţi, care în mare parte au părăsit întâlnirea tot atât de nedumeriţi pe cât erau şi la sosire. Afectat vizibil de apatia celor prezenţi, Vigu a ţinut să anunţe că nu îşi doreşte să candideze la prima funcţie a oraşului, dar o face pentru partid. Seara, la o discuţie între patru ochi, am încercat să aflu de la Vigu ce se ascunde în spatele acestor vorbe. A lăsat de înţeles, printre rânduri, că nu este agreat… Evident, spune mai puţin decât ştie şi asta mă nelinişteşte! Ori preferă să ascundă lucruri importante, care ne privesc pe toţi cei din jurul lui şi nu e în regulă, ori ne vinde o iluzie, pentru a evita riscul demobilizării şi inclusiv al unui eşec usturător in calitate de conducător. 

29 februarie 2012. Zi specială în calendar… Un timp în plus în care am încercat să-mi hrănesc spiritul şi să uit de toate problemele… 

De dimineaţă, am discutat cu scriitorul Ion Ochinciuc. Conversaţie relaxantă şi utilă despre literatură, obiceiurile oamenilor şi proiectele mele scriitoriceşti de viitor.

La prânz am băut un ceai aromat la cafeneaua de la Teatru şi am citit 20 de pagini din romanul „Cronică de familie” de Petru Dumitriu. Sunt fascinat de această scriitură, radiografie a societăţii româneşti pe parcursul a 100 de ani. Cred că Dumitriu, dacă nu ar fi fost român, rămânea un nume greu în istoria literaturii universale. Dostoievski ori Tolstoi nu sunt cu nimic mai buni.

După-amiază, de serviciu în faţa Şcolii Centrale. În fiecare zi îmi aştept fiul. Din întâmplare, dau peste Valjan, fost candidat la oraş şi viitor candidat la comună. Destul de înţepat, politrucul s-a uitat la mine aşteptând parcă să-l salut. Pentru că sunt un om educat, asta am şi făcut, dar cu oarecare ostentaţie. Mi-a răspuns cu un zâmbet fals şi apoi, cu o privire ameninţătoare, a ajuns fulgerător la urechea mea şuierându-mi: „Eşti mult mai periculos decât Biţă” (fost profesor de comunist, actual senator democrat). Dacă era vorba că sunt mai ceva decât Biţă, deja voiam să aud mai multe. L-am încurajat şi el a acceptat provocarea. De trei ani îi stăteam în gât, aşa că a avut un întreg repertoriu. Am ascultat tot felul de reproşuri legate de activitatea mea publicistică şi o avalanşă de explicaţii penibile referitoare la măgăriile lor din mandatul care stă să se încheie. Copia mioritică a eroului principal din “Mizerabilii”  se simţea cu musca pe căciulă şi pentru mine asta ţinea locul oricărui schimb de replici…

Florin FRĂŢILĂ