Poetul Dumitru Matcovschi, născut la 20 Octombrie 1939, în satul Vadul Raşcului – cum îi plăcea să spună – (oficial: Vadul Raşcov; adică Vadul lui Raşcu), din judeţul Soroca, pe malul Nistrului, în Basarabia, este un martir al neamului românesc.
Cititorilor mai puţin familiarizaţi cu literatura noastră de peste Prut, le readuc în memorie un fragment din articolul Îndoiala romancierului Vladimir Beşleagă, publicat tot aici, în numărul trecut al ziarului, în care a fost amintit, pentru prima dată într’o publicaţie din Câmpina, numele Poetului Matcovschi. Spunea D-l Beşleagă: „După adunarea aceea de pomină, din [18-19 Mai] ’87, a Uniunii Scriitorilor, care s’a soldat cu debarcarea lui Arhip Cibotaru de la „Nistru”, prin votul majoritar al membrilor US, în postul rămas vacant [la revista „Nistru”] a fost ales Dumitru Matcovschi. Poetul exercitase, în anii ’66-’70, funcţia de redactor-şef adjunct la săptămânalul „Cultura”, iar şefii de la partid l-au forţat să plece, invocând lipsa de fermitate ideologică. Preluând conducerea revistei „Nistru”, Matcovschi a început să-şi descarce sufletul, vorbind deschis despre toate neghiobiile care se făcuseră până atunci în Moldova. Asta era de aşteptat de la un om supărat pe regim şi pe sistem, cum era atunci Matcovschi. De altfel, poetul îşi demonstrase deja posiţia civică fermă şi verva, vehemenţa publicistică, în mai multe articole critice, publicate atât în presa de la Chişinău, cât şi în cea unională, de la Moscova.” Obţinând, în cele din urmă, şi confirmarea CC, Matcovschi „s’a apucat vîrtos de lucru, publicând materiale-bombă”. Ca „memorabilul eseu al lui Valentin Mândâcanu, Veşmîntul fiinţei noastre, inserat în nr. 4, din Aprilie 1988, la rubrica Ecologia spiritului.” Am încheiat citatul.
Popularitatea lui Matcovschi avea să crească atât de mult – măsurată în alegerile de la 14 Mai 1989, pentru Sovietul Suprem al URSS, ea s-a cifrat la 86% din sufragii, restul luându-l contracandidatul său, şeful KGB-ului republican (îi ignor numele), deşi acesta dispusese de un aparat vizibil şi invizibil bine concertat – încât, neputând fi învins pe cale democrată, KGB-ul de la Moscova a pus în practică soluţia finală. A treia zi după alegeri, la 17 Mai 1989, Poetul a fost strivit de un autobus Ikarus-260, gol, în „stare tehnică ireproşabilă”, al Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti (şoferul mai accidentase o femee, în 1985), suferind mai multe leziuni grave, inclusiv la cutia craniană: „«traumă deschisă cranio-cerebrală gravă, contuzie gravă a creerului, fracturarea craniului şi a coastelor, fractură închisă a claviculei din stânga cu deplasarea fragmentelor» şi alte traume calificate drept leziuni corporale grave periculoase pentru viaţă.” (Iurie Sanduţa, Dosarul asasinării lui Matcovschi). Matcovschi plecase spre Mereni, satul soţiei sale (şi al D-lui Victor Barbăroşie; am fost acolo, în Ianuarie 1992, şi am dus cărţile pe care eminentul cercetător le cumpărase ad-hoc, ajutat de colegii D-Sale de la Institutul de Cercetări în Petrol din Câmpina). Chiar în Chişinău, la 500 m de casă, autoturismul său Volga, deşi nou, s’a defectat! („M’am uitat la motor. Am văzut că nu porneşte şi am zis să o ducem în garaj, că poate o rezolvăm. Eu m’am băgat sub maşina lui, ca să agăţ cuiul, parcă văd şi astăzi acea Volgă nouă”, a povestit profesorul Spiru Filip, căruia i s’a amputat un picior, după acel accident; subl. O.O.) Întâmplător? Şoferul ucigaş a declarat întâi că i-a ieşit un copil în cale. La proces, sfătuit mai bine, a dat o altă explicaţie. De cascador. „Pe data de 5 Iunie, eu am recunoscut că versiunea cu băeţelul care a traversat strada este falsă. (…) Ajungând pe Bd. Păcii [acum Dacia], am întors spre Sângera, mergând spre str. Botanica, am simţit că îmi este incomod, deoarece eram încălţat în încălţăminte de casă. M’am aplecat să’mi iau sandalele de lucru.” (Sanduţa). Să mergi cu 70 pe oră şi să te apleci să-ţi schimbi pantofii!!… Şi să mai fii şi şoferul Guvernului… Numai că trupul accidentatului – încă din copilărie se obişnuise să traverseze de câteva ori pe zi fluviul Nistru – a refuzat să cedeze, dând semne de revenire, după mai multe operaţii făcute de medici straşnici, şi şase luni de comă adâncă.
A supravieţuit încă 24 de primăveri. În ultimii ani de viaţă a acceptat ca în casa sa părintească să i se facă un Muzeu memorial, iar în sat să se organizeze, în preajma zilei sale de naştere, un Festival Naţional de Poezie, care să’i poarte numele, primele două ediţii fiind patronate de el însuşi.
Am asistat şi eu, la Ediţia a V-a, bienală, din Octombrie 2016, invitat de D-l Vasile Malaneţchi – Directorul Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău, şi de D-na Alina Ciobanu-Balan – Directoarea şi responsabila de desfăşurare a Festivalului-Concurs, colaboratoare de nădejde a sărbătoritului. Încă de la prima ediţie. Emoţiile nu m’au părăsit nici acum. Şi’i îndemn pe toţi românii să facă un pelerinaj prin acele locuri sfinte, pe urmele unuia dintre noi, care a ales să dea un sens înalt existenţei sale, conştient că viaţa este numai una, irepetabilă: la Mormîntul lui Dumitru Matcovschi – care străjue ca un menhir hotarul de est al românităţii („frumos cimitirul creştin, mormintele rânduri-rânduri stăteau, curate, proaspăt văruite, sărbătoreşti. / Din două părţi cimitirul era înconjurat de un zid înalt şi bătrân, un rând de nucari creşteau paralel cu zidul, cea de-a treia parte se revărsa în costişă şi cea de-a patra parte dădea într’o rîpă galbenă şi adâncă, şi pustie. / Ne-am apropiat de marginea rîpei, să ne uităm în jos, în rîpă, şi tot uitându-ne am observat, că rîpa a ajuns în cimitir de acum şi sapă mormintele pe dedesubt şi ne-am spus că nu e aşezat la loc bun cimitirul nostru şi că odată va trebui să-l mutăm de aici, iar un cimitir nu se mută atât de uşor, pentru că un cimitir trăeşte sute de ani şi nu trăeşte la o margine de sat cum s’ar părea, ci trăeşte în sufletul fiecăruia din noi: la cimitir odihnesc buneii noştri şi numai alături de ei clipele de veşnicie sunt o realitate:”; Duda, 39), la Casa Natală a lui Dumitru Matcovschi, prin via îngrijită de el, rodind din faţa casei până în luncă, pe malul şi pe apa Nistrului. Fiindcă redeşteptarea la viaţă a limbii române şi întreţinerea flăcării verbului românesc – „Am ţinut focul în vatră”, zicea el – sunt şi ele miracole, în condiţiile infernale impuse de crunta stăpânire sovietică şi chiar în condiţiile de acum. Eu am fost acolo – în Basarabia, şi chiar de curând (m’am întors de 1 Martie) – şi ştiu. Păi ia gândiţi-vă la tonele de limbă rusă revărsate, minut cu minut, şi cu ce claritate! – de posturile de radio şi televiziune ce se difuzează sau se prind la Chişinău şi oriunde (filmele străine nu sunt subtitrate ci, fără excepţie, sunt dublate în limba rusă), la tonele de ziare şi reviste, ruseşti sau în limba rusă, aflate în chioşcuri, şi comparaţi-le cu acelea în limba română. Care este proporţia românească? Făceţi o încercare, întrebând redacţiile din ţară. Unu la mie?! Cam mult. Prea mult. Îi găsiţi acolo pe corifeii Ion Cristoiu sau Cristian Tudor Popescu?! Şi când? Dar Biserica Ortodoxă Română?! Şi în ce măsură? Nu este un paradox, că ruşii au dărâmat bisericile din Basarabia, iar acum preoţii a 2000 de parohii depun jurământul de credinţă la Patriarhia de la Moscova, faţă de 250, care se supun Mitropoliei Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română? Şi câte pelerinaje se fac zilnic de autocarele cu moldoveni, la locurile sfinte din Rusia (!), şi câte la noi? Şi uitaţi-vă şi la liniile de telefonie mobilă, ori la acelea de poştă electronică, toate din state aflate în sistemul de alianţe din care face şi România parte, în ce se termină adresele utilizatorilor? în .md (Republica Moldova)?, în .ro (România)?, sau în .ru (Rusia)? Doar cărţile şi denumirile străzilor, cu alfabet latin, precum şi graiul moldovenesc, care a prins viaţă din nou, după ce a devenit iar oficial, şi steagurile tricolore încearcă să ţină piept agresiunilor continue de rusitate. Eu am fost, dar, la Vadul lui Raşcu, la Dumitru Matcovschi. Şi am primit în dar, de la venerabila Doamnă Alexandrina Matcovschi, soţia Poetului, trei cărţi scrise de acesta: Eterna Carte. Versuri, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2013, Colecţia Patrimoniu (sponsor: Valeriu Poia. „Manuscrisul a fost propus Editurii de către Dumitru Matcovschi cu ceva timp înainte de moartea sa”), Teatru. Bastarzii. Cântec de leagăn pentru bunici. Abecedarul. Tata. Pomul vieţii. Troiţa. Vătămătorii. Sperietoarea. Destinul. Vine apa sau Nimfodora, Editura Prometeu, Chişinău, 2004 (volum favorizat de Tipografia Prag 3), şi Duda (un exemplar şi pentru Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, căreia i l-am remis de cum am revenit la Ploeşti), pe care vi-o prezint şi D-Voastră, iubite cetitoriule.
„Duda”, Coordonato[a]r[e] şi responsabil[ă] de ediţie Alexandrina Matcovschi, Chişinău, Pontos, 2016, volum apărut în cadrul Festivalului-Concurs Naţional de Poesie şi Cântec „Dumitru Matcovschi”, ediţia a V-a, cu sprijinul financiar al „Zonei Economice Libere Bălţi”, în 500 ex., este romanul satului natal al autorului (prima ediţie în 1973; Wikipedia). „Povestirea”, cum îi spune şi o repetă scriitorul, este un fel descriptio, concentrată asupra unui punct de pe harta Moldaviei, şi de amintiri din copilărie şi adolescenţă, narate la persoana întâia (de eul său, Scridon [=Dăruit scrisului]) şi fragmentate în mici povestioare, disipate în cele XXXI de capitole ale cărţii. Aceste povestioare sunt brodate pe cele şase-şapte luni, care trec de când profesorul de sport, Oraz Antonovici, îl lasă corijent pe vară – înaintea ultimului an de liceu – până la Anul Nou. („Să mă lase el corigent la educaţia fizică – pe mine, care pot trece Nistrul de patru ori, încolo şi încoace, fără să mă odihnesc!” ) Adolescentul Scridon povesteşte chiar atunci, în acea vară-toamnă-iarnă, cu mintea lui de atunci, cu orizontul său de atunci – în care intra satul de baştină, Nistrul şi două-trei sate din jur, acestea din urmă mai mult cu numele – şi numai arar scriitorul lasă să se întrevadă că s’a scurs ceva timp, de atunci, totuşi.
„Duda se întinde pe malul Nistrului – lung, foarte lung.”
Şi fiindcă şi B. P. Hasdeu, în copilăria sa de la Hotin, se sbenguise în apele Nistrului, iar ediţiile comuniste eliminau în draci din poema sa dramatică, Răsvan şi Vidra, versurile:
Calul, născut în Moldova, mă duse drept pân’ la Nistru… / Nistru, apă românească, ce spumegă pintre stânci, / Îngropând duşmanii ţerei în vălvorile’i adânci! / Nistru, ale cărui unde altădată ’n zile grele / Apărau în loc de tunuri hotarele ţerei mele! / Nistru!… Nistru!.. Pân’ acuma sciut-am să mă feresc / De-a trece pe lângă ţermu’i, ca să nu mă ispitesc / Şi să nu mi-aduc aminte că rămâi în ţeri străine, / Pe când scumpa mea Moldovă nu’i departe de la mine!, ba încă unii editori fac această treabă mizerabilă şi acum, îmi permit să mă răcoresc şi să transcriu, în întregime, din Duda (VIII), poemul pe care Matcovschi îl închină apei sale de veci. În care s’a oglindit – nu se putea altfel – şi familia sa şi, desigur, şi existenţa sa:
Nistrule, pe malul tău…
Încet şi molcum curge Nistrul la vale, legănat şi domol curge Nistrul la vale, de sus, din munţi, curge Nistrul la vale – pe lângă mine şi pe lângă Duda, printre pietre, printre sălcii, printre fire de iarbă.
Nistrule, pe malul tău…
Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eşarfă, ca o ploae prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfîrşit, ca un drum în stele, ca un dor, ca un cântec, ca un bocet, ca un descântec, ca o dragoste, ca o iubire, ca un vin bun, ca un frate, ca o soră, ca o nemoarte, ca o veşnicie…
Nistrule, pe malul tău…
Valuri, valuri, valuri, evantai de valuri, herghelii de valuri, lume de valuri, potop de valuri – mai ameţite, mai liniştite, mai neclintite; şi soarele din Nistru răsare şi în Nistru apune, şi dealurile de piatră din Nistru cresc şi în Nistru descresc, şi cerul cu luceferi tot din Nistru începe şi în Nistru sfîrşeşte, şi zilele, şi nopţile, şi verile, şi primăverile, şi toamnele, şi iernile, şi anii toţi, câţi au fost şi câţi sunt, şi alţii încă…
Nistrule, pe malul tău…
Pasărea la Nistru sboară şi cu apele Nistrului aripile’şi împrospătează, ciuta la Nistru coboară şi cu apele Nistrului setea’şi potoleşte, omul la Nistru coboară şi cu apele Nistrului fruntea’şi descreţeşte. Mai sus, mai jos, mai pe-aici, mai pe dincolo, mai pretutindeni. De când lumea şi pământul, de când omul şi cuvîntul, de când Nistrului Nistru i-am zis, demult, tare demult…
Nistrule, pe malul tău…
Creşteau floare şi dudău, şi floarea a înflorit, când era să înflorească, şi mai pe urmă a înflorit, şi mai pe urmă, şi mai pe urmă, iar dudăul s’a uscat sau nu ştiu cine l-a tăiat, sau nu ştiu cine l-a călcat – cine-a fost cel care a fost, şi când a fost?
Nistrule, pe malul tău…
Erau odată o fată şi un băiat, băiatul cu ochii ca mura şi părul ca abanosul [el, Poetul], fata cu buzele ca cireaşa şi boiul ca spicul de secară, şi fata creştea şi băiatul creştea, şi noaptea cu stele ploua peste creştetul lor; bărbat a crescut băiatul şi femee a crescut fata, amândoi gospodari la gospodărie, cum au fost şi n’au mai fost, cum au să fie şi n’au să mai fie…
Nistrule, pe malul tău…
Vin anii şi se duc anii, se tot duc anii şi vin anii, iar Nistrul rămâne cel de totdeauna, iar Nistrul nu se duce nicăieri, ci nu are unde se duce Nistrul, şi nu ne ducem nici noi cu el, şi rămânem, aici, unde-am fost, şi unde suntem, şi unde vom fi până la sfîrşit.
Nistrule, pe malul tău…
Alei, că m’am aruncat în ape şi m’am rătăcit sub ape, şi am curs cu apele la vale, şi am înotat ca peştii la deal, tot pe lângă Duda, tot pe lângă Duda, tot pe lângă Duda, m’am rătăcit şi nu m’am rătăcit, căci până la urmă tot am ieşit din ape şi am ieşit acolo, unde am intrat, şi nu m’am rătăcit, credeam numai c’o să mă rătăcesc, dar nu m’am rătăcit, pentru că de fapt, n’aveam unde mă rătăci…
Nistrule, pe malul tău…
A fost lângă Duda un ostrov, mare ostrovul şi verde, ca buratecul verde… Când a fost? Şi oare a fost? Şi unde s’a pierdut ostrovul, că nu’i?… Apele l-au ros, apele l-au scăldat, apele l-au săpat la rădăcină şi l-au făcut pământ, căci nu era pământ – pământul nu creşte departe de pământ, l-au făcut pământ şi ostrovul nu mai este, şi mi’i tare dor de el…
Nistrule, pe malul tău…
Iar colo, pe ostrov, creşteau harbuji, în fiecare vară creşteau harbuji, şi zămoşi, da-da, şi zămoşi, mai era să uit, galbeni erau zămoşii şi crăpaţi la soare, şi dulci ca zahărul… Ostrovul nu mai este şi nu mai sunt nici harbujii, nici zămoşii, dar Duda nici nu observă parcă, şi de ce-ar observa Duda?
Eu însă observ, deoarece ostrovul care nu mai este era ostrovul bunelului, şi dacă era al bunelului, înseamnă că şi al meu era oleacă…
Nistrule, pe malul tău…
Dar face să vorbesc de ostrov acum? Poate nu face, dar eu mă gândeam la Nistru şi mi-am amintit de ostrov, că nici până astăzi nu pot să’mi închipui Nistrul fără ostrov, închid ochii şi văd Nistrul, curgând la vale şi înconjurând ostrovul, şi’mi pare că ostrovul nu e ostrov, ci e o corabie, care a ancorat lângă Duda, mai jos de casa noastră. De ce nu scad apele Nistrului, să răsară ostrovul din nou? Să răsară încet şi domol din linişti şi nelinişti, înconjurat de nisip şi plouat de soare? Ca să înot până la el, copil ca toţi copiii, până la el şi până dincolo de el, ca să mă odihnesc în mijlocul apelor şi iar să înot, şi iar să mă odihnesc…
Nistrule, pe malul tău…
Mama a ieşit în grădină, a intrat în vie mama, cu basma albă pe cap şi cu sapa în mână. Mama prăşeşte la vie şi i se face dor de cântec mamei, şi începe a cânta, doină frumoasă începe mama a cânta, şi doina mamei se revarsă peste valea Nistrului, cu doina Nistrului se împreună, şi valul Nistrului o leagănă şi pietrele Dudei o încălzesc, şi cerul Dudei, albastru-albastru, curge peste ea senin şi statornic…
Nistrule, pe malul tău…
Tata vine de la câmp, în vârful dealului se opreşte; jos, în vale, Duda se trece’n noapte, iar încă mai la vale – Nistrul murmură o poveste veche, şi nu’i poveste această poveste veche, că’i adevărată, şi răsare cornul lunii dintre nouri, şi tata gândeşte că’i foarte bine, totuşi, că trăeşte în Duda şi nu în altă parte, unde nu e Nistru…
Nistrule, pe malul tău…
Eu alerg pe malul Nistrului până la Surda şi înapoi, alerg pe malul Nistrului până la Pietreşti şi înapoi, şi’i totul al meu, malul Nistrului, cu pietrele, cu sălciile, cu firele de iarbă, cu tufele de scaeţi, şi apele Nistrului sunt ale mele – când mai limpezi, când mai tulburi – cu peştii, cu racii, cu scoicile, cu vârtejurile… Da, da, cu vârtejurile… Deoarece Nistrul nu există fără vârtejuri şi nici n’ar fi interesant să existe…
Nistrule, pe malul tău…
Până aici a fost. Idilic, sămănătorist, bucolic, cum vreţi să’i ziceţi, numai desuet, nu! Un colţ, un crâmpei, un fragment frumos şi simplu de eternitate, cu măreţia şi liniştea ei, pe care Dumnezeu, în mărinimia Sa, a hărăzit’o acelui loc românesc, adus de Poet sub ochii minţii noastre.
Ce timpuri, acelea ale adolescenţei asistate de fluviu! „Seara mă scăldam în Nistru, iar noaptea mă plimbam pe uliţele satului fluerând.” Noaptea, pe malul apei se întâmplă idile, sau chiar plimbări cu folos.
Constantina pleacă la Facultate şi trece pe lângă casa lui Scridon, ca să’l vadă. „Trecea pe lângă noi Constantina, pe lângă noi la vale, spre Nistru, şi eu am văzut’o de departe, dar m’am făcut că n’o văd, stăteam în pragul casei şi mâncam nuci cu pâine, şi Constantina a trecut pe lângă noi şi parcă s’a oprit, dar n’a strigat la mine şi eu n’am ridicat capul, şi a trecut înainte Constantina, iar eu am lăsat’o să se depărteze puţin, şi când se depărtă, am aruncat cuţitul în tindă, am închis uşa cu lăcata şi am alergat prin grădină de-a dreptul, să ies lângă fântâniţă şi s’o aştept.
M’am aşezat pe marginea ulucului şi am scos un căuş de apă – nu’mi era sete, dar dusei căuşul la gură şi sorbii lung, până apăru Constantina de după colţ şi dădu cu ochii de mine.
– Credeam că n’o să te mai văd, mi-a spus Constantina, apropiindu-se, credeam că nu eşti acasă. Am trecut pe lângă voi, dar nu era nimeni în ogradă.”
Urmează o de-a v-aţi ascunselea de cuvinte, în care fiecare ţine să-şi drapeze sentimentele într’un sus de mândrie. „– Şi când pleci, mâine dimineaţă, aşa’i? – Aşa’i, mâine dimineaţă, cu vaporul.” „Amurgea şi răsăreau stelele. Tremurau în apele Nistrului stelele… Amurgea şi răsărea luna. Tremura în apele Nistrului luna… La lumina lunii apele Nistrului de lapte păreau. – Vrei să ne scăldăm? – Nu vreau. – Da ce vrei? – Nu ştiu. / Apele Nistrului de lapte păreau. De lapte şi de miere. Domoale şi fără de sfîrşit…. Bătea un clopot departe, peste Nistru bătea: bang, bang, bang!… – Unde suntem? – La capătul pământului.”
În Nistru vrea să se înece Mara, după o criză de nebunie, de „a venit doctoreasa cu Lenuţa Savelea şi i-a pus o injecţie”. Lumea repede, avidă de spectacol. „– Om nebun, ce vrei! – Se duce la Nistru, mătincă! – Hai şi noi, că tot una n’avem ce face!”
„Ajunsă pe malul Nistrului, Mara nu se opri, păşi mai departe în apă, de parcă apa nici n’ar fi existat. Se făcu deodată linişte: lumea adunată tăcea şi urmărea cum alunecă Mara în moarte de bunăvoe şi cum apele’i sue către pântece, către sîni, gură.” Adolescentul este mişcat. ”«Ce-ar fi să sar şi s’o salvez, ştiu să înot, nu m’ar trage la fund, aş duce-o cumva, până la mal, de păr…» / Mă gândeam că ştiu să înot şi aş putea să mă arunc în ape, dar cineva se aruncă înaintea mea… Era Oraz Antonovici. – Să vezi că-i frumos ce face Oraz Antonovici! – Stai, că n’a făcut cine ştie ce faptă deocamdată! – Măcar atât! / Şi se întâmplă ceea ce nimeni nu se aştepta să se întâmple. Nu dovedi Oraz Antonovici să intre bine în Nistru, că Mara făcu stânga’mprejur şi porni spre mal, iar Oraz Antonovici rămase în apă până la genunchi, buimăcit, nu ştia încotro s’o ia – să se întoarcă şi el, sau să se prefacă că se scaldă. Lumea adunată pe mal începu să rîdă, dându-se într’o parte şi făcându’i drum Marei… Oraz Antonovici înota la deal şi la vale, de parcă nimic nu s’ar fi întâmplat…, iar lumea se uita la el cum înoată şi tăifăsuia. – S’a cam grăbit cu ajutorul! – Ia ce comedie era, dacă Mara se lua după dânsul!”
„Am rămas singur pe mal, uitându-mă cum se scaldă Oraz Antonovici… – Ce stai ca un stâlp de telegraf?! m’a întrebat. Desbracă-te şi intră în Nistru, apa’i rece ca spirtul, taman bună de scăldat. – N’am poftă, i-am răspuns, de acum la anul m’oi scălda. – Ei bine, dar de ce nu vii la şcoală? – Tot n’am poftă, ce să fac eu la şcoală? – Cum, adică, ce să faci? Să înveţi. – Mi-i de ajuns….”
„Ce grijă a dat peste el? mă gândeam, privindu’l cum se îndepărtează. Parcă nici nu’i el Oraz Antonovici. Dar poate’i om de treabă, totuşi, şi eu l-am luat înainte? Că, uite, cum a sărit s’o salveze pe Mara! Eu, unul, n’am sărit, iar el a sărit. Are o inimă bună, ca să vezi, are o inimă bună.”
(va urma)
Octavian Onea
