„În decembrie ’89 a fost haos! Puţin a lipsit să nu se întâmple o tragedie şi mai mare la Otopeni”

– În decembrie 1989 s-a instaurat haosul și situația asta a continuat mulți ani după aceea. Din ziua de 17 decembrie am primit indicativul de alarmă de luptă făra mobilizare și am rămas în unitate până în ziua de 22 decembrie. Apăram antiaerian, împreună cu alte unități, județul Prahova. În vremea aceea eram locțiitorul comandantului pe probleme tehnice și răspundeam de tot ceea ce înseamnă dotarea militară din unitate. Aveam foarte multe responsabilități, mai ales în timp de alarmă. După data de 17, nu primeam decât informații pe linie militară, în rest nu știam ce se întâmplă cu adevărat. Mai vedeam la televizor și ascultam Europa Liberă, dar încă nu știam adevărul. În momentul în care au anunțat că șeful armatei române, generalul Milea, s-a sinucis, am înțeles cu toții că situația este gravă. Câteva ore mai târziu primeam, într-un fel, confirmarea și prin faptul că au început să apară prin unitate ofițerii de la contrainformații, care aveau misiunea să aplaneze orice conflict și să liniștească apele. Ăștia, de obicei, nu veneau fără motive serioase! În ziua de 22 decembrie mă ocupam de repartizarea a două grupe de militari pentru apărarea obiectivelor Baraj Paltinu și Captarea de apă – primisem ordin în acest sens -, când a sosit la poarta unității un grup de civili care solicita sprijinul armatei în vederea restabilirii ordinii în Câmpina. În jurul orei 15 avea să vină și un ordin, de la Ploiești, preluat și transmis de colonelul Mihăiescu, șeful meu și comandatul unității în acel moment, prin intermediul căruia eu și căpitanul Nechifor Vasile aveam misiunea să ne deplasăm la Primărie și să organizăm apărarea civilă a orașului, împreună cu gărzile patriotice. La ora 16 am ajuns la Primărie și n-am găsit pe nimeni din conducere instituției. Singurul rămas în dispozitiv era comandantul gărzilor patriotice, domnul Horeangă. Am vorbit cu el și mi-a spus că toți au plecat la mitingul organinzat la Casa Tineretului, unde se alegea Frontul Salvării Naționale. Am bănuit că se referea la cetățeni și nu la angajații din Primărie ori la cei de la cabinetul primului secretar. Prima măsură, transmisă domnului Horeangă, a fost convocarea urgentă, pentru ora 18, a tuturor directorilor din uzine, care erau și comandanții  gărzilor patriotice din aceste instituții. Ulterior, am plecat la Casa Tineretului să vedem ce se întâmplă și am ajuns chiar în momentul întocmirii listei cu cei propuși în conducerea FSN. Se citea această listă la microfon, în fața mulțimii. Printre cei foarte vocali și urcați pe clădire am recunoscut-o pe fosta mea profesoară de română, doamna Tudorașcu, o femeie în vârstă. Mi-am auzit și eu numele, dar am plecat, pentru că aveam de îndeplinit o misiune și în plus nu mă interesa să fac parte din acel comitet. Primisem un ordin de serviciu de la unitate, trebuia să mă ocup de apărarea orașului și aveam atribuții de conducere a Garnizoanei Câmpina. La ora 18 a avut loc întâlnirea stabilită la care au participat, pe lângă directorii de întreprinderi, și comandanții de unități din garnizoană. Printre ei  maiorul Georgescu, care îi ținea locul colonelului Stamen, de la trupele de securitate – actuala jandarmerie, căpitanul Ilie – șeful Miliției, care tocmai trecuse prin momente neplăcute cu revoluționarii, colonelul Cristea – șeful Securității, colonelul Motorga – șeful Școlii de Poliție. În urma discuției, am stabilit planul de apărare, conform regulamentelor militare, unde fiecare întreprindere avea perimetrul ei. Printre măsurile luate a fost și aceea de a amplasa două mitraliere de calibru mare pe clădirile de la IRA. Ne gândeam să apărăm intrarea sudică a orașului, așa cum în partea de nord se ocupau cei de la Școala de Poliție. Era momentul acela când se umbla cu tot felul de intoxicări și ni se spunea că urmează să fim atacați de forțe necunoscute. La ora 20 am primit confirmarea, de la superiori, că pot să am încredere în Miliție și Securitate, pentru ca patru ore mai târziu să mi se transmită să încetez colaborarea. Eram într-o situație foarte dificilă, având în vedere că Miliția și Securitatea cunoșteau toate planurile noastre de apărare și tot ce discutaserăm în ședințele anterioare. Noroc că spre dimineață am primit din nou confirmarea că pot să am încredere. A fost un adevărat haos în orele alea.

– Nu. Ştiu foarte bine că pe la ora 20, au ajuns la Primărie și cei de la mitingul organizat la Casa Tineretului, care aveau rezultatul dorinței populare în ceea ce privește structura de conducere a FSN. Printre cei trecuti pe acea listă eram și eu, care din punct de vedere militar aveam deja împuternicire de la armată să conduc garnizoana. Se crease o neînțelegere în acest sens și aveam nevoie de o soluție. Problema a fost lămurită de generalul Popa de la Ploiești, care a vorbit cu Victor Bercăroiu și au stabilit că este bine să fiu numit și la conducerea FSN. Atunci s-a votat să fiu președintele FSN și să conduc destinele orașului. Din primul FSN mai făceau parte lt. Ioan Petrescu, Mihai Horeangă, Petru Bălteanu, Gheorghe Duţu, George Severin, Cristian Dinulescu, Gheorghe Palade, Petru Ciobanu, Dan Teodorescu şi Adrian Dascălu.

În dimineața zilei de 23 decembrie, la ora 5, am tipărit două comunicate prin care informam populația cu privire la hotărârile luate de FSN la nivel local și național. Am fost primul oraș din județ care a tipărit astfel de mesaje în momentele acelea. În plus, trebuie știut și faptul că tot în momentul acela a apărut și prima ediție a ziarului „Câmpina Liberă”, realizat de Octavian Onea, din câte îmi amintesc.

Din ziua de 23 au început problemele cu gestionarea treburilor orașului. Toată lumea voia ceva și venea la Primărie. Ne descurcam greu și de multe ori apelam la ajutorul foștilor conducători, cum ar fi Petre Câmpeanu și Victor Bercăroiu, care știau cum funcționează orașul și rezolvau problemele. Nu vă mai spun că Miliția și Securitatea erau în subordinea mea și eram nevoit să organizez zilnic ședințe de informare. Întâmpinam tot felul de situații printre care și aceea în urma căreia am oprit o misiune de luptă a elevilor de la Şcoala de Poliție, chemați de nu se știe cine să apere Aeroportul Otopeni. Asta se întâmpla la câteva ore  distanță de la tragedia militarilor fostei unități de securitate, tragedie despre care noi nu ştiam la momentul acela. Erau pregătite 17 autobuze, pentru această misiune și fiecare elev trebuia să primească o ladă cu muniție. Adevărate bombe pe roți, care putea produce un dezastru. A fost haos! Puţin a lipsit să nu se întâmple o tragedie şi mai mare la Otopeni! Vă daţi seama ce-ar fi însemnat să trimitem sute de elevi militari înarmaţi la porţile aeroportului în condiţiile de atunci, când toată lumea vorbea de terorişti şi de trupe de securitate rămase fidele lui Ceauşescu?! Am avut cu toții noroc că ne-am informat din mai multe surse și am ajuns la concluzia că ordinul primit de colonelul  Motorga nu se verifică.

– Probabil că multe se datorau panicii instalate în rândul populaţiei. Se poate să fi fost şi alte influenţe. Cert este că eram intoxicaţi cu informaţii care ulterior se dovedeau a fi false. La un moment dat nu le mai făceam faţă. Într-o anumită măsură, am primit şi ajutorul colonelului Cristea, şeful Securităţii câmpinene, care îmi aducea zilnic informări despre ceea ce se întâmplă prin oraş. Asta până în ziua de 26 decembrie, când sediul Securităţii a fost închis şi sigilat, iar ofiţerii de acolo trimiţi acasă. Cred că dacă-i aveam în continuare pe teren am fi putut afla mai multe şi n-ar mai fi fost nevoie să facem un caz din orice zvon mincinos. De exemplu, pe Postelnicu, fratele fostului ministru de interne, ei l-au adus la mine, chiar dacă alţii susţin că revoluţionarii l-ar fi prins în centrul oraşului. Postelnicu ăsta era un bişniţar mărunt, care conducea o Dacia neagră cu număr mic şi îşi făcea veacul prin barurile din centru. Lucra la Turnătorie, dar se ducea la serviciu doar atunci când îl chemau directorii să le rezolve anumite probleme legate de aprovizionarea fabricii. Îl trimiteau pe el să obţină aprobări, pentru că avea trecere, fiind frate de ministru. Ţin minte că după ce l-au adus la mine în birou, a trebuit să trimit Miliţia şi gărzile patriotice la apartamentul unde locuia, pentru că lumea voia să devasteze tot. În urma percheziţiei nu s-a găsit mare lucru: câteva casetofoane, ţigări străine şi alte mărunţişuri. Într-un final l-am rugat pe colonelul Motorga să-l reţină o vreme în arestul Şcolii de Poliţie şi apoi să-l ducă la Proviţa, cu domiciliul forţat, pentru că n-aveam motive să-l ţinem în arest pe termen lung.

– În ianuarie 1990 am semnat şi primul buget democratic al oraşului, dacă se poate spune aşa şi alte documente oficiale. Ţin minte că am aprobat şi o repartiţie de locuinţe. Practic, îndeplineam prerogativele primarului şi era o mare bătaie de cap. Tot în perioada aceea am fost întrebat de comandantul unităţii de care aparţineam, colonelul Mihăiescu, dacă mă întorc la locul meu de muncă sau prefer să rămân civil în conducerea oraşului. Am ales să-mi continui cariera militară. Încheiasem misiunea primită. În ziua de 15 ianuarie 1990 am părăsit primăria şi am demisionat de la conducerea Frontului Salvării Naţionale. În locul meu a fost ales dl. Hănciulescu, dacă nu greşesc.