Știri

CÂMPINA CENTENARĂ. Construcții de azi, existente și acum un veac. Ep.14: Vila Raky

Poate cea mai cunoscută vilă de pe Bulevard mi-a dat prilejul să fac o reconstituire interesantă, care arată ce poate însemna memoria locurilor pentru identitatea orașului nostru. Să pornim așadar mașina timpului, începând chiar cu primele informații despre locul respectiv…
Vila Raky
Una dintre cele mai vechi imagini cu o clădire din Câmpina este o litografie [1] cu vila Cantacuzino de pe „Malul Prahovii” – cum s-a numit inițial prelungirea Bulevardului de pe muchia terasei. Demult dispărută, clădirea era proprietatea numismatului, filatelistului și publicistului Alexandru G. Cantacuzino (1842-1924), director al Monitorului Oficial și Imprimeriilor Statului. 
Vila Cantacuzino (litografie)
Membru al unei ilustre familii boierești (ramura Cantacuzinilor „Corneni” – proprietari multă vreme ai moșiei vecine Cornu), Alexandru era și un mare filantrop (printre altele, fondatorul primului orfelinat de stat din capitală, în 1901). Prinzând drag de însorita Câmpină pe vremea ei patriarhală, și-a cumpărat un teren cu belvedere spre valea Prahovei, pe care a ridicat prin 1894, o vilă mare, cu etaj, ce avea o frumoasă grădină englezească (azi terenul cu sediul societății Electrica). Nu s-a rezumat doar la o reședință de vară, fiind implicat activ în viața comunității, fie politic (ca membru în consiliul comunal), fie socio-economic (ca susținător financiar al proiectelor de dezvoltare sau în scopuri caritabile). În 1898 și-a scos proprietatea la vânzare (nu înainte de a o îmbunătăți cu dependințe în fundul curții, și ele dispărute). A așteptat însă câțiva ani să găsească un doritor (la 1903, simțindu-se nevoia de spații de agrement, propunea primăriei – fără succes – să o cumpere pentru a amenaja acolo băi și casino). Cum și primarul Gogu Ștefănescu se resemnase că va găsi un investitor pentru transformarea „Malului Prahovei” în zonă de agrement ca în Occident, Alexandru Cantacuzino s-a orientat mai pragmatic spre germanul Anton Raky, recent ajuns la Câmpina cu afaceri. Prieten al tuturor și mereu cu zâmbetul pe buze, modestul boier cu pseudonim literar AlCa a fost foarte prețuit de câmpineni, care au rebotezat cu numele său – pe când el încă trăia – strada din spatele vechii sale vile, ce ducea în centru (azi str. Ardealului). A lăsat orașului un fond anual din care s-au făcut mici opere de binefacere între războaie. Vila sa a fost probabil radical refăcută (cu adăugiri) în preajma Primului Război: inginerul Edgar Geller (autorul unor frumoase amintiri publicate în două volume) a copilărit prin anii ’20 în clădirea mărită, care a fost și ea înlocuită prin 1938 de blocul de raport Ioanid-Macri (actualul sediu Electrica).
Așadar în jurul anului 1903, după ce se stabilise la Câmpina [2], celebrul inginer Anton Raky (1868-1943) a cumpărat și vila Cantacuzino (o vreme locuind în ea). A adăugat-o, se pare, altor proprietăți limitrofe, constituind astfel un adevărat domeniu de aproape un hectar, în cea mai bună zonă rezidențială a orașului, între Bulevard și strada Plevnei [3]
Anton Raky
Despre marele inventator și pionier al forajului de adâncime au scris deja istoricii câmpineni – cei mai documentați fiind Victor Dumitru și Ion T. Șovăială. Eu accentuez aici doar faptul că a fost o personalitate de nivel mondial, foarte cunoscut și apreciat în mediul tehnic internațional și mai ales în Germania, unde s-a născut în 1868 și unde memoria sa e bine valorificată, mai ales în zona industrializată a Rinului [4]. Acolo se află orășelul Erkelenz, de aceeași mărime cu Câmpina, unde funcționează cu succes și azi o mare companie de foraj întemeiată chiar de Raky în 1895 – anul când era fondată și „Steaua Română”. Asemănările dintre destinele istorice ale celor două orașe sunt izbitoare, ambele dezvoltându-se brusc în urma revoluției industriale impulsionate de câte o companie de exploatare a resurselor din subsol, ambele devenind peste noapte, acum un veac, comunități cosmopolite și dinamice. Din aceste motive, având și moștenirea comună a lui Anton Raky, consider că n-ar mai trebui întârziate contacte care să strângă relația – pe toate planurile (inclusiv economic) – între Câmpina și Erkelenz. Peste vremuri, Raky poate aduce din nou Câmpinei mari beneficii.
Fondator în 1904 al societății petroliere „Câmpina-Moreni”, absorbită doi ani mai târziu de „Regatul Român” (al cărui director a devenit), Raky și-a făcut tot în 1906 propria societate, brevetând sisteme de foraj și exploatând cu succes petrolul din zona Pițigaia și din lunca Prahovei. În primăvara acelui an, afacerile sale (care se întindeau de altfel pe mai multe continente) au cunoscut o dezvoltare dinamică în zona noastră; atunci a cumpărat multe terenuri petrolifere, dar și imobile în oraș. În luna iulie primarul I.T. Ionescu îi elibera autorizație pentru ridicarea vilei sale de pe Bulevard (deși doar cu subsol și parter în document, e vorba totuși de autorizația clădirii pe care o știm, azi la nr.35 ). Proiectul a fost de la bun început cu etaj și mansardă, copiind conacul familiei Raky din Eltville, lângă Frankfurt – existent și azi (v. foto); de altfel, Raky a ridicat o casă identică și la Erkelenz, dar numai cea de la Câmpina a păstrat aspectul inițial, apropiat prototipului din Eltville. 
Sursa foto: www.bellevue.de
În toamna aceluiași an, Raky a săpat o galerie de piatră și beton pe sub Bulevard (pentru scurgerea apei dar și acces pietonal în grădina sa din vale) ce pornea de la vila Cantacuzino, autorizația aferentă venind abia în ianuarie 1907 [5].
Tot în acea vreme a construit, probabil, și clădirea din piatră, cu etaj (aflată în colțul nordic al curții, la strada Plevnei). Aici avea atelierul de reparații mecanice, garaje și deasupra un apartament cu galerie deschisă (vezi foto din anii ’30, când găzduia cazarma unității militare de pompieri). Din nefericire clădirea nu mai există: la etaj s-a renunțat după cutremurul din 1940 care îl afectase, iar parterul a fost demolat după 1989 (prilej cu care s-au găsit în subteran arcade zidite – posibil intrarea legendarului tunel pentru vehicule, construit de Raky, care ar fi legat atelierul său de schela Vrăjitoarea-Pițigaia); pe acel loc se suprapune azi depozitul de carote al Institutului.
Cazarma unității militare de pompieri, anii ’30
În vara lui 1907, Anton Raky ajungea la apogeul prestigiului său românesc, organizând pentru participanții la marele Congres Internațional de Petrol, găzduit de România, vizite pe șantierele locale și un mare banchet la Câmpina, într-un depou special amenajat și decorat, unde a primit peste 700  de persoane (inclusiv diplomați și investitori străini, aduși de președintele congresului, Anghel Saligny). Nu a scăpat, astfel, nici de tirul marelui umorist George Ranetti, care i-a dedicat spumoase versuri în „Furnica”:
Bineînțeles, și-a făcut rapid și dușmani, astfel că în toamna aceluiași an a demisionat din fruntea societății „Regatul Român”, presa comentând că milionarul german nimerise în lumea lingușitorilor ipocriți. Concentrându-se apoi doar pe firma proprie (părăsise și compania de foraj din Erkelenz, unde colaboratorii invidioși i-au intentat procese), el și-a mutat în 1908 centrul de greutate al afacerilor în zona Caucazului.
Așadar Anton Raky a avut domiciliul principal în Câmpina numai vreo cinci ani, activitatea din România fiind doar o mică parte din cariera lui strălucită; și totuși a lăsat urme adânci și temeinice aici. Antreprenorul său de construcții locale, Domenico Zanvettor (vezi episodul trecut), a ridicat o serie de clădiri, printre care biserica și casa parohială romano-catolică, turla-clopotniță a bisericii Adormirea și casa ei parohială (terminate de „Regatul Român” după plecarea lui Raky), case pentru funcționari sau amenajări la proprietatea de pe Bulevard. În spațiul din urmă locuia pe la 1911-12 (posibil cu chirie) un maistru-sondor german, pe nume Anton Heike – posibil cunoscut de-al lui Raky, căruia-i lăsase proprietatea în grijă. Alte construcții din curțile Raky erau locuite de diverși lucrători: mecanicul Cremer pe latura sudică, bărbierul Georgescu în camerele intendentului de la curba străzii Plevnei sau tâmplarul Bărbulescu în clădirea atelierului.
După plecare, Raky își ipotecase proprietățile personale din Câmpina (cele trei hectare menționate deja, plus alt teren adiacent, cu ieșire la str. Griviței, unde avea să apară între războaie Tenis-clubul) pentru un împrumut la bancherul ploieștean Max Schapira. [6] 
Max Schapira
Nereușind să returneze la termen banii, în 1914 banca i-a scos la licitație publică bunurile [7]. Atunci, Raky l-a cooptat pe Schapira în noua societate petrolieră „Carpathia”. Apoi a venit războiul și germanii au refăcut instalațiile petroliere rapid (după distrugerea lor la retragerea Armatei Române în Moldova) tocmai cu ajutorul lui Raky și al specialiștilor săi. După doi ani, când Antanta a câștigat războiul, firma proprie i-a fost sechestrată și terenurile expropriate, fiind cetățean german. S-a adaptat cu greu, fondând societatea „Forajul” – deschizând noi sonde cu sistemul său hidraulic la Băicoi sau Drăgăneasa [8]. Vechea proprietate din Câmpina a rămas familiei Schapira, care a donat/ vândut o mare parte primăriei prin 1920/ 1925: pe terenul de peste strada Plevnei avea să apară apoi clădirea mare a Școlii de Arte și Meserii, iar pe cel de la vest de str. Plevnei, vechiul atelier a ajuns după 1925 cazarma pompierilor, iar grajdurile, remiza și camerele intendentului au devenit grajdurile primăriei („serviciul municipal”). Pe latura sudică, primăria avea și o locuință pentru funcționari într-o casă veche, pe care prin 1933 se pare că a refăcut-o radical, etajând-o [9]).
Vila Raky a trecut în proprietatea Stelei Române, care a oferit-o funcționarilor ei superiori. Așa a ajuns să fie locuită în perioada interbelică de către directorul tehnic de la Steaua Română, Ernest Dimitriu (foto cu soția)[10] și mai apoi de către inginerul Bucșeneanu – ambii pomeniți în cartea ing. Geller, ce a rămas cu amintirea de neuitat a Lolei, senzuala fiică a lui Dimitriu. 
În 1948, vila a fost preluată de Centrala Petrolieră Muntenia și împărțită în patru apartamente unde au fost aduși succesiv diverși chiriași ai statului (în general salariați în domeniul petrolier), în primii ani chiar înghesuiți în promiscuitatea caracteristică epocii. Dar despre deceniile comuniste din istoria casei, își pot aminti destui dintre cei în viață azi.
În prezent apartamentele sunt proprietăți particulare, dar clădirea, deși solid construită, a început să se degradeze. Păstrează totuși aerul epocii sale: privitorul remarcă blazonul cu ciocan și daltă minieră de pe fațadă (foto), piatra cioplită a parterului, geamurile originare de la etaj, feroneria balustradei scării, cromatica primitoare și silueta romantică a casei. 
La vremea ei, era ultra-modernă, mai ales în ce privește dotările (în 1914 avea băi cu instalații complete, calorifere, apă curentă și electricitate). Beciul mare și adânc, aflat sub toată clădirea, a fost de la început betonat. E una dintre cele mai valoroase clădiri ale orașului, în special datorită figurii de nivel internațional a lui Anton Raky; o casă ce ar merita mai multă atenție, având toate atributele pentru a fi clasată monument istoric.
Mădălin-Cristian Focșa
Tel. 0722560566

P.S. Mulțumiri pentru sprijin la cercetare: fam. Geller (Düsseldorf), dr. Rudolf Engler (Velbert), Lucian Florin Vasile (București), Codruț Constantinescu (Câmpina), fam. Croitoru (Câmpina) și câtorva modești câmpineni. 
Anton Raky în perioada interbelică

Note:

1. Publicată în paginile cunoscutului album aniversar din 2003, al d-lor Cratochvil, Iosifescu, Ciupală și Băleanu.
2. Nu era totuși primul din familie cu activitate în România: unchiul său, teologul Anton Abt, activase câțiva ani în comunitățile catolice din sudul Carpaților, înainte de proclamarea Regatului (pe când la Câmpina nu apăruseră catolici), lăsând posterității scrieri despre parohiile românești.
3. În colțul estic al curții astfel obținute, Raky făcuse (prin 1902, s-ar părea!) construcții cu spatele la curba străzii Plevnei, cu etaj parțial; acolo erau: depozit, grajduri, remiză de trăsuri și locuință pentru intendent (foto – acuarelă din cartea ing.Geller).


Așadar e posibil ca terenul cu care se învecina grădina vilei Cantacuzino către sud și est să fi fost primul teren cumpărat (de la moștenitorii lui Gh.Neagu, clăcaș pe moșia fostului domnitor Barbu Știrbey, împroprietărit la 1864). Pe lângă hectarul dintre Bulevard și strada Plevnei, Raky a mai cumpărat încă 2 hectare: unul la apus, pe versantul de sub Bulevard (grădină/ islaz), și unul la răsărit, peste str. Plevnei (livadă).
4. Anul trecut, cei 150 ani de la nașterea lui Raky au prilejuit acolo ample manifestări, expoziții, lansări de filme și cărți despre personalitatea, realizările sale și patrimoniul moștenit de la el; la noi, aproape niciun ecou.
5. Acest mic pasaj pornea (~1930) din beciul casei părintești a ing. Geller și ieșea pe versantul de sub Bulevard (unde prin 1937 s-a făcut toaleta publică, transformată azi în cafenea). Galeria leagă azi subsolul sediului Electrica de subsolul cafenelei.
6. Max I. Schapira (1864-1921) a fost un pionier al industriei petroliere românești, contribuind, prin fondarea, finanțarea și administrarea multor societăți, la dezvoltarea unor zone petrolifere precum Buștenarii.
7. Anunțul de licitație ne dă și descrierea vilei Raky, din care putem vedea că s-a păstrat nealterată până azi, cu excepția refacerii părții superioare a turnului cu rezervor de apă (năruită la cutremurul din 1940 – vezi foto) și a recompartimentărilor interioare.


8. Unde a și suferit un accident de muncă la vârsta de 55 ani, împreună cu fiul său Anton (inginer stabilit la Ploiești, ce-și va aduce contribuţia la dezvoltarea industrială din anii ’50-’60), accident din care nu s-a mai recuperat niciodată complet.
9. Făcută în jur de 1902, fie chiar de Raky, fie de cel de la care cumpărase terenul (zidarul Costică Neagu, fiu al clăcașului deja pomenit), casa veche apare în acuarela de pe coperta primului volum al ing. Geller. Azi se află la nr.3 pe str.Plevnei; refacerile radicale interbelice ascund perfect vechimea parterului.
10. Pe timpul acestuia (1926) a construit Steaua Română dependințele din spatele curții – azi locuință. Sursa foto: Arhivele Naționale Prahova.

Episodul 13, „Locuinţa” de la cimitir, poate fi citit AICI

6 Comentarii  

  1. O precizare, referitoare la Cantacuzinii „Corneni”, din care făcea parte și Al.G.Cantacuzino: Ei aveau moșia nu în actuala comună Cornu, de lângă Câmpina, ci în fosta comună Cornurile, comună desființată în 1968. Atunci, satul Cornu de Sus a fost trecut la comuna Dumbrava (fosta Netoți), iar satul Cornu de Jos a fost trecut la comuna Drăgănești.Exista și o ramură a Cantacuzinilor „Râfoveni”, proprietari – cu conac- la Râfov, tot în județul Prahova.

    1. Aveți dreptate, regret scăparea. Mai ales că știam foarte bine despre Cornurile și Netoți, din arhive – nu știu cum n-am facut legătura pe moment ! Și pe deasupra, știam din alte surse că proprietară la Cornu a fost fam. Darvari. A, și dacă la Cornu n-ar fi ridicat o biserică un Cantacuzin în sec.17, poate că nu greșeam făcând această falsă legătură cu personajul de care am scris. Mea culpa !

  2. Târziu am observat că tocmai în zona anexelor DIN PIATRĂ NECIPLOITĂ făcute de Al.G.Cantacuzino la 1897 în fundul curții sale, a apărut apoi atelierul etajat al lui Raky (ulterior cazarmă de pompieri). Înseamnă că nu-i exclus ca Raky să fi folosit cel puțin material de construcție de la anexele lui Canctacuzino. Aceasta pentru că și fotografia cu cazarma arată clădirea ca fiind tot din piatră.

  3. Remiza comunei Câmpina se construise, totuși, încă din 1889, conform unor documente de arhivă (deci anterior lui Al.G.Cantacuzino); rămâne de cercetat dacă nu cumva remiza din 1889 va fi fost în altă parte, fiind înlocuită apoi cu cea de pe proprietatea Raky.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare