Automobilistul Radu Tudoran hai-hui prin URSS

Radu Tudoran a fost un călător împătimit şi, ca orice scriitor adevărat, a îmbinat plăcutul cu utilul scriind mai multe volume de călătorie care rezistă probei timpului, dovedind suplimentar că Tudoran nu a scris maculatură propagandistică. Radu Tudoran a beneficiat de o libertate de mișcare apreciabilă, atât față de alți scriitori români, cât şi față de imensa majoritate a cetățenilor din RSR. La capitolul impresii de călătorie, opera lui Tudoran înregistrează mai multe titluri: „Al optezeci și doilea” (în care se descrie călătoria întreprinsă timp de șase luni, în anul 1966, la bordul navei de pescuit Constanța pe Oceanul Atlantic), „Oglinda retrovizoare” (în care îşi povestește călătoria în Italia din 1970)‚ „Acea fată frumoasă” (1975) în care Tudoran relatează, în 600 de pagini, o călătorie transeuropeană care l-a purtat în Spania, trecând prin Ungaria, Austria, Elveția și Franța. Toate călătoriile terestre Tudoran le-a realizat… şofând. În „Frumoasa adormită” (1981) Tudoran își rezumă aventura americană. 

În volumul „La nord de noi înșine” (1979), Tudoran descrie experienţa sa de trei luni de zile de vagabondaj automobilist care a urmat un traseu destul de complicat. După ce trece prin URSS (urmând traseul Chişinău- Kiev-Moscova- Leningrad) pentru a ajunge în Finlanda, iar mai apoi lăsând în urmă Suedia, intrând în Danemarca, coborând prin RFG spre Olanda, neputând rata Parisul, se întoarce acasă pe ruta Elveţia, Austria, Ungaria. 

Cea mai interesantă relatare este cea a trecerii sale prin URSS, Tudoran înscriindu-se în categoria românilor care au vizitat raiul comunist, descriindu-şi experienţele precum Panait Istrati [1], Alexandru Sahia [2], George Călinescu [3] sau mai obscurii şi uitaţii George Macovei [4], Voicu Bugariu [5], Grigore Ilisei [6] sau Simion Tavitian [7], iar lista poate continua. 

Fratele său, Geo Bogza, a scris una din cele mai exaltate cărţi de călătorii în URSS având autori români. Cartea „Meridiane sovietice” (1953) reuneşte reportaje scrise de-a lungul mai multor călătorii întreprinse în perioada 1950-1952, volum care nu-i face deloc cinste lui Bogza, care ar fi început să colaboreze cu propaganda sovietică şi pentru a-şi scăpa fratele, Ovidiu, mai rebel, de mâna lungă a organelor de represiune. 

În „Meridiane sovietice” regăsim o mulţime de pasaje indigeste, imposibil de citit astazi, de apoteoză propagandistică precum „Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor.” [8] Norocul nostru a fost că nu a înviat!

Ducându-şi maşina la revizie, într-un service auto, s-a întâlnit cu un amic căruia nu-i dezvăluie numele şi care

Dacă celelalte călătorii ale lui Tudoran în Europa şi chiar în America nu suscită acum un interes deosebit, având în vedere relaxarea cu care au tratat mereu democraţiile privirea celuilalt, chiar venit din lagărul socialist, cu totul altfel au stat lucrurile cu autorităţile comuniste din absolut toate ţările atinse de virusul roşu. Călătorul străin reprezenta o potenţială ameninţare pentru că acesta risca să descopere realităţile triste (subdezvoltare, represiune, poluare excesivă etc.) care contraziceau propaganda, care era alături de represiune, cel mai competitiv sector al sistemului comunist în ansamblul său. Străinii care au privit cu atenţie şi nu s-au lăsat păcăliţi, şi-au dat seama că raiul comunist era de fapt doar o fundatură. Experienţa sovietică a lui Tudoran este interesantă pentru că ea se produce la două decenii şi jumătate de la moartea lui Stalin, care pusese atât de mult preţ pe sistemul de fermecare a străinilor, chiar şi din „democraţiile populare”. Este vizibil că atmosfera din URSS era mai puţin încorsetată în 1977, căci pe vremea lui Stalin parcurgerea Uniunii Sovietice cu automobilul ar fi fost de neconceput. 

Radu Tudoran a primit în prealabil o invitație din partea Uniunii Scriitorilor din URSS (care, bănuim, nici nu visase cam ce roman antisovietic și antislav scrisese autorul român în 1941) sau a făcut presiuni la USR din RSR pentru a i se înlesni trecerea spre Finlanda. Părţii sovietice nu-i trecea prin cap că scriitorul român, foarte neconvențional și atipic pentru formalismul comunist, va alege să vină cu automobilul personal și nu precum toți oaspeții importanți, fie cu avionul, fie cu trenul. Din relatarea lui, se pare că el chiar s-a vânturat liber prin URSS, de la intrare până la ieşire. Oricum era un scriitor important dintr-o ţară prietenă, în ciuda retoricii lui Ceauşescu. Momentul 1968 trecuse de un deceniu. Trecând vama româno-sovietică, mașina i-a fost cercetată cu minuțiozitate: „Doi grăniceri s-au băgat sub mașină, unul prin față, altul prin spate, au înaintat privind de aproape tăblăria, pipăind-o și s-au întâlnit la mijloc”. Putem bănui că era vorba despre grănicerii sovietici. Ajuns la Chișinău, un camion l-a ghidat până la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească, unde a fost muștruluit cu duritate de președintele moldovean (bănuim în limba română) pentru că era așteptat de trei zile, camera de hotel fiind rezervată în tot acest interval. Se știe acum, soveticilor nu le plăceau astfel de surprize! Găzduit la un hotel din Chișinău, dorind să îşi gareze maşina în parcarea hotelului, păzită de un gardian și doi câini, Tudoran și-a regăsit Dacia galbenă cu numere românești înconjurată de… admiratori, ceea ce denotă raritatea trecerii mașinilor din România în Basarabia sovietică. A vizitat Chișinăul: „Am fost în gară, m-am uitat la trenuri și la oameni. Pe urmă am intrat într-o prăvălie să cumpăr pâine”. Aici a observat cum mai multe femei stăteau la coadă la pâine, chiar dacă pâinea era așezată pe rafturi, dar vânzătoarea era nemișcată. Revenind după câteva minute constată că tabloul era neschimbat. Este posibil și ca ceea ce i s-a părut lui a fi pâine să nu fi fost decât niște reproduceri reușite; sovieticii aveau această manie de a ascunde adevărul și penuria alimentară, mulți vizitatori remarcând șuncile, caşcavelele sau salamurile din cauciuc etc. Toate mesele restaurantului hotelului fiind ocupte, s-a hotărât să intre în magazinul alimentar Gastronom, „unde însă n-am găsit nimic să mă ispitească” (aluzie la faptul că era gol). Totuși a cumpărat o pâine și o sticlă de vin roșu la care a adăugat un salam de Sibiu de acasă și a mâncat în cameră. Dimineața, la ora 5, mașina îi era blocată în parcare de o Volgă neagră pe care au mutat-o luând-o pe sus. A trecut Nistrul (atât de prezent în „Un port la răsărit”) spre Odesa, pentru că sovieticii nu l-au lăsat să plece direct spre Kiev: „Mă străduiam să uit ce chinuite au fost aceste pământuri, cu satele cunoscute până la obsesie din vechile comunicate de front și pe care acum le străbăteam în goana mașinii, într-o liniște incredibilă” – o altă aluzie la campania din Răsărit a Armatei Regale Române. 

După multe ore de condus în spatele camioanelor grele sovietice care-i murdăreau încontinuu parbrizul, obligându-l să-şi consume tot lichidul de parbriz, a văzut cupolele aurite ale bisericilor şi mănăstirilor din Kiev. Folosindu-şi degetele, braţele şi cele câteva cuvinte în limba rusă învăţate, a nimerit la sediul Uniunii Scriitorilor ucrainieni, unde l-a întâlnit pe preşedintele ei, cu care nu avea cum să comunice, căci ucraineanul nu ştia decât rusa. O tânăra l-a preluat şi l-a dus la hotel, unde avea rezervată o cameră. Nici cu aceasta nu a schimbat vreun cuvânt. După ce şi-a parcat maşina, a luat-o la pas prin Kiev, intrând într-o catedrală, la vecernie, studiind oamenii. La întoarcere nu a mai găsit niciun loc liber la restaurantele din jurul hotelului şi s-a rezumat la aceeaşi masă rece. Gazdele l-au cam desconsiderat, dacă nu i-au rezervat nici măcar o masă! Din Kiev a plecat spre Moscova, însă cum nu avea cum să parcurgă întreaga distanţă într-o singură zi – nu existau autostrăzi, iar Dacia lui nu rula cu mai mult de 90 de km/h -, s-a oprit peste noapte la Oriol, unde a avut loc o faimoasă bătălie de tancuri în al Doilea Război Mondial. În motelul pe care l-a descoperit cu mare greutate, a rămas uimit când i s-a servit o supă caldă de perişoare, care la noi ar fi fost ciorbă de perişoare dacă nu ar fi fost îndulcită după modelul rus. În centrul oraşului a admirat un colos de oţel (probabil T-34) şi a dibuit o alee (pe care o numeste cu ironie „microbulevard”) unde erau amplasate statuile unor colhoznici şi stahanovişti. Un miliţian care-l observa cu interes l-a întrebat dacă îi plac, dar scriitorul român o dat-o cotită: „Toţi suntem mândri cu oraşele noastre! Cât mă mai mândream în copilărie, la Ploieşti, cu statuia Vânătorilor” [9]. La Moscova a avut un interpret care vorbea bine limba franceză, o studentă cu numele Irina. A fost întrebat dacă vrea să se întâlnească cu alţi scriitori socialişti sau doar să viziteze Moscova. Până la urmă le-a făcut pe amândouă. A ajuns pe dealul unde Stalin ridicase şapte turnuri, unul din ele găzduind Universitatea, remarcând „construcţiile semeţe şi masive, de piatră, cam apăsătoare, în stilul unei anumite epoci rămase în urmă” (adică a stilului arhitectonic stalinist pe care Tudoran îl critică voalat pentru masivitatea prostului său gust). Universitatea i s-a părut o uzină, interesantă comparaţie, unde „învăţătura se fabrică la o scară industrială”. A vizitat şi casele memoriale ale lui Tolstoi şi Puskin. Nu avea cum să rateze metroul moscovit, una din marile mândrii ale sovieticilor. La cantina Uniunii Scriitorilor Sovietice a fost îmbuibat cu tot felul de mâncăruri iar comesenii, colegii sovietici, se grăbeau să-i aducă tot felul de băuturi. „Unul se repezea să-mi toarne vodcă, altul să-mi aducă vin, de la bufet, dacă refuzam prima băutură, al treilea coniac, apoi lichioruri, că nu mai aveau loc pe masă”. Aceste banchete sau uriaşe beţii sunt descrise şi de alţi călători importanţi în perioada de apogeu a sistemului de fermecare.[10] Nu a ratat Kremlinul unde a fost băgat în faţă de Irina care avea „legitimaţie specială”, turnul televiziunii sovietice unde a servit masa la restaurant sau Iasnia Poliana, casa memorială Tolstoi care „nu-i un domeniu, ci o ţară”. La masa familiei Irinei cu care Tudoran a devenit cam intim, admirându-i în fiecare zi rochiile, tatăl fetei sovietice i-a aratat o geantă diplomat. Cum scriitorul român nu a fost foarte impresionat, rusul a deschis servieta lăsând să se vadă  o minune a ingeniozităţii sovietice: înăuntru erau înghesuite şase sticle de vodcă de jumătate de litru aşezate în picioare, iar alte două deasupra: „M-am bucurat, îmi plac obiectele cu utilitate deplină”. 

La finalul şederii sale în capitala sovietică, Uniunea Scriitorilor sovietici i-a oferit o altă masă de adio. Speriaţi probabil de îndrăzneala lui Tudoran, sovieticii l-au infiltrat pe un anume Lev, vorbitor de română în maşina românului, sub pretextul că avea treburi urgente la Leningrad. Alături de Lev călătorea şi un personaj pe care rusul îl dădea drept fratele său, dar pe care Tudoran îl numeşte cu ironie drept Frăţiorul, sugerând că avea un grad. La Leningrad a văzut şi cimitirul asediului, s-a plimbat iarăşi cu metroul, a vizitat centrul. Observă autocarele cu turişti finlandezi care năvăleau în restaurantele din Leningrad în căutarea vodcii, mult mai ieftină în URSS decât în neutra Finlandă. Dorind să-şi întâlnească traducătoarea operelor sale în limba estoniană a luat trenul de la Leningrad până la Tallin din care nu a reţinut mare lucru. Lev, tot cu el! Dar măcar a apucat să-i mulţumească traducătoarei. La vama sovietică, la fel precum la intrare, maşina i-a fost cercetată cu minuţiozitate de doi găligani care s-au bagat pe dedesubtul ei, în timp ce grănicerii finlandezi nici nu l-au băgat în seamă, spunându-i că în Finlanda portul centurii de siguranţă era obligatoriu. Celelalte peregrinari din lumea capitalistă acoperă restul de 350 de pagini ale volumului, experienţei sovietice Tudoran alocându-i un numar decent de pagini: 150 (care ar fi putut fi reduse lejer la jumătate daca ar fi eliminat multe pasaje redundante, digresiuni etc.).

Chiar dacă impresiile sale de călătorie nu se ridică nici pe departe la valoarea literară a romanelor sale (şi mai ales cărţii „Un port la răsărit” care a şi fost reeditat de două ori după 1989), trebuie să recunoaştem că automobilistul Tudoran a avut mult curaj, parcurgând mii de kilometri fără să aibă nici GPS şi nici aplicaţii deştepte pe telefonul mobil. Nu-i vorbă, nu avea nici măcar telefon mobil…

Codruţ Constantinescu

Bibliografie:

Radu Tudoran, între biografie și destin de Cristina-Gabriela Dinu Editura Premier, Ploiești, 2012

La nord de noi insine Radu Tudoran, Editura Eminescu, Bucuresti, 1979.

Un port la Rasarit, Radu Tudoran, Editura Litera, Bucuresti, 2011, colectia BPT

Note:

1. Spovedania unui învins, Editura Gramar, Bucureşti, 2005

2. U.R.S.S. azi  Alexandru Sahia in  Scrieri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960

3. Kiev, Moscova, Leningrad 1949

4. Oameni si fapte,  ESPLA,  1957

5. Cuvintele unei călătorii, Editura Junimea, Iaşi, 1981.

6. Pesiaje, Însemnări de călătorie, Editura Junimea, Iaşi, 1985

7. U.R.S.S. Impresii de calatorie, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1982

8. Merdiane sovietice în  Scrieri în proză V, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960 pag. 213

9. Grup statuar amplasat în faţa Gării de Sud dedicat eoroilor prahoveni care au luptat şi murit în timpul Războiului de Independenţă (1877-78). Interesant este că acest monument era străjuit de două tunuri care aparţinuseră armatei otomane, capturi de război, care au fost recuperate de turci în 1917 şi trimise înapoi, acasă, în Turcia.

10. John Steinbeck scria cu mult umor în Jurnalul său rusesc  „Iar dacă jurnalul acesta pare că devine o trecere în revistă a tuturor petrecerilor la care am mâncat şi am băut, totul se-ntâmplă pe bună dreptate. Nu numai că aveam impresia că mâncam practic tot timpul – realmente o făceam”.