Sâmbătă, 18 noiembrie, au fost anunțate rezultatele concursului foto din rafinărie, în cadrul unui eveniment desfășurat într-un spațiu semi-închis („hala terase bitum”, ce a făcut parte din platforma instalației de bitum – pusă în funcțiune la 1961 în centrul rafinăriei, pe locul bateriei Stratford, grav afectate în război). Chiar la sud de acest imens șopron se află, ignorată, ultima clădire a serialului nostru pe care am identificat-o (foarte recent) ca datând din epoca de glorie mondială a rafinăriei – cea antebelică. E vorba de un corp mic, lung, ridicat din cărămidă, cu acoperiș boltit cilindric, în stilul specific industrial „Fin de siècle” (vezi foto1), și care s-a încăpățânat să reziste acolo, deși zona a trecut prin mari transformări. Făcea parte inițial din platforma Distilației discontinue, împreună cu unul dintre cele trei mari coșuri de cărămidă (situat imediat la sud, și care din păcate avea să fie demolat în intervalul 1948-1970). Prima folosință a clădirii, compartimentată în trei încăperi, era aceea de „case de scurgere” (conform unui plan românesc din 1908) sau de distribuție (dacă traducem termenul din versiunea germană a planului). Deja din vremea primului război mondial, în clădire se aflau receptoare de ulei (în mijloc) și pompe (la capete).
Afectată de bombardamente, clădirea și-a pierdut acoperișul boltit și a primit după război unul funcționalist, de tip terasă.
În jurul ei toate s-au schimbat, fiind azi înconjurată de construcții ale instalației de bitum (foto 2); numai la capătul de est, un rezervor elansat, nituit, o străjuiește și azi din epocile vechi, fiind poate remarcat de publicul de sâmbătă (undeva în stânga intrării în marele șopron ce a găzduit expoziția de fotografii). Din anii ’60, mica clădire a găzduit vestiarul și casa de pompe a instalației de bitum.
.Mădălin Focșa (master în istorie – patrimoniu cultural)
Tel. 0722.560.566; E-mail: madalin.focsa@gmail.com
Nu stim unde s-a turnat primul asfalt,dar cel mai probabil fabricarea lui s-a facut cu bitum de la Rafinaria Campina.Ambalat în butoaie de carton presat sau in forma de calupuri prafuite,alb murdar, pentru a nu se lipi unul de altul,acesta lua calea drumurilor,de fier sau rutiere,si ajungea tot pe drumuri,în covorul lor asfaltic,ca liant indinspensabil al acestuia.
Sub instalatia din imagine,formată din trei coloane,fara fractii(asemanatoare unor recipienti),se aflau doua pompe uriase,actionate cu forta aburului de mare presiune,care,vara,cea care functiona(cealaltă fiind de rezervă)dogorea din ambele parti „mastodontice”,atat la abur cat si la smoala fierbinte pompată,iar,iarna,pe cea care se defecta se intarea asa de tare produsul pompat,încat era necesara interventia cu rangi masive si cu dalta si ciocanul pentru a înlatura bitumul cimentat pe piulitele masive ale capacelor groase ca lespedea de piatra,pentru a le desuruba.Nu orice brat de munca reusea această performantă.Ciocanul trebuia sa fie mai mare decat cel de pe stegul partidului,pentru a produce socul necesar spargerii stratului gros de smoala depus,in timpul functionarii magaoaiei.Si daca mai suiera si vantul printre stalpii de sustinere a instalatiei,la minus 10-15 grade C.,muncitorii trebuiau sa se inarmeze cu multa barbatie,mai multa chiar decat atunci cand luptau impotriva clasei exploatatoare,asa cum se povestea,propagandistic,in media comunistă.Biata si adevarata clasa muncitoare „conducatoare” tot la ciol…,pardon la ciocan,plin de smoala si vaselină, ramasese.Contopistii,buni de gură si cu ciolanul asigurat de partid,priveau din birouri cum „eroica clasa muncitoare construia socialismul multilateral dezvoltat”,caznindu-se sa mentină in functiune tot tehnologia „regimului burghezo-mosieresc”,veche,fiindcă cea nouă,așa cum era furată cu blitzul din Occident,nu a mai ajuns si la Campina.