PERSPECTIVE. Creștinul practicant și creștinul epatant

Printre gorganele și mușuroaiele de gânditori „conservatori” ai societății noastre, se ridică cu inamovibilă trufie un vrăjar izbăvitor care-și clamează impecabilitatea ca nimeni altul pe aceste meleaguri. Să spicuim câte ceva din autohagiografica sa sumeție: nu ia lecții despre Europa de la nimeni, mai cu seamă de la prostănacii ideologizați, și-a petrecut adolescența citind în italiană și franceză, se trage din stirpe ilustră, s-a franțuzit și anglicizat în același timp, a predat la universități de prestigiu, și-a primenit îmbisericirea adăpându-se de la (urmează o enumerare) teologi catolici vestiți. S-a logodit și s-a înmulțit în capitala Franciei, s-a făcut anglist și germanist (după ce se născuse latinist), cunoaște toate (sic) limbile germanice vechi. Predă gotică, engleză veche, saxonă, istorisiri scato-pornografice, poezie sapiențială, dar se descurcă (asta o știam deja) să-i și înjure pe sinucigașii care cutează a face pre deștepții cu dânsul. Când alții se jucau cu membruțul în nisip, dânsul tocea latina și-i citea pe marii clasici ai Antichității în original. Știe Europa mai bine decât oricine, este vechi, domnilor, și e tot atât de elocint precum Columban sau Wulfstan, Bernard de Clairvaux sau Joseph de Maistre.

Să fiu bine înțeles: descrierea de mai sus nu-mi aparține, e chiar mărturia lui despre sine însuși. A uitat să pomenească despre cum a ocărât-o pe o nefericită care comentase și ea ceva la o postare a sublimului vrăjar, făcând-o proastă și incultă, incapabilă să se ridice vreodată la altitudinea vertiginoasă a măreției sale. Nu demult, îi certa de zor pe doctorii în teologie ortodoxă și romano-catolică pe motiv că nu explică prostimii cum stă treaba cu mijlocirea sfinților și cu venerarea moaștelor. Altminteri, decreta cu severitate și sfătoșenie celestul pontifex maximus, ar fi bine să se desființeze aceste institute teologice! Nu-i așa că v-ar plăcea să petreceți o veșnicie în Rai cu acest nobil și modest gânditor al României?

De ce zic în Rai? Păi, pentru că e, inevitabil aș spune, creștin. Conservator. Chiar ca dânsul alții nu-s, dar nici prea singur nu e; lista nu-i foarte lungă, dar mai sunt. Grupați în jurul aceleiași ideologii de dreaptă legionară, filetism ortodoxist, suveranism, excepționalism și naționalism mai mult sau mai timid declarat. Membrii acestui „grup select”, al căror numitor comun este aroganța simandicoasă, se dovedesc foarte activi pe feisbuc, ridicându-și mingea la fileu reciproc și versificându-și osanale unii altora. Slova lor nu e ca vorba a tot-omul, ci garnisită cu finețuri diamantine. Gura lor nu glăsuiește în graiuri omenești, ci sloboade foc precum archebuza meșteșugit mânuită. Sentințele lor sunt fără de recurs. Se pricep la deslușirea adevărului mai dihai ca apostolii și livrează lecții de civilitate către pulimea de-abia cuvântătoare. Se declară „intelectuali de dreapta”, însă gura le miroase a extremă dreapta din interbelicul atât de măsluit de aceștia. Dacă tot spunem că „Europa înseamnă singura civilizație din lume”, atunci să privim înspre Europa și să comparăm „dreapta” acestor balerini ai sofismului cu dreapta europeană autentică. Ce vom descoperi? Nimic altceva decât că valorile „conservatorului” român sunt profund ancorate la o întreagă liotă de intelectuali treizeciști, antisemiți, rasiști, xenofobi, talibani ortodoxiști și legionari. Pe câtă vreme, puținii intelectuali români exponenți ai dreptei europene precum Caragiale, Zeletin și alți câțiva (puțini) sunt cu totul neglijați, cu foarte mici excepții. Minciuna, sofismul, tribulația moralistă și narcisismul sunt dulci ca mierea pentru papilele gustative ale acestor mânuitori de înțelepciune.

Ca și cum trufia nefardată nu era de ajuns, acești auto-intitulați „conservatori” sunt (și) misogini. Nu aveau cum să piardă ocazia să nu se pronunțe și despre problema avortului. Nimic mai grețos, mai detestabil decât un bărbat (a se citi misogin și libidinos) care se pronunță în chestiuni atât de delicate ca trupul, ființa, existența și spiritul femeii. Li se potrivește Cioran, personajul devenit fons honorum pentru epigonii lui: niciodată nu putem să le reproșăm îndeajuns că au făcut din creștinism o religie lipsită de eleganță, împănând-o cu cele mai detestabile tradiții ale Vechiului Testament: intoleranța, brutalitatea, provincialismul. Cu câtă indiscreție se bagă-n treburi care nu-i privesc, la care nu se pricep deloc. Considerațiile lor asupra virginității, abstinenței, căsătoriei (și, adaug eu, avortului) sunt pur și simplu dezgustătoare. […] Nu au nici lirismul, nici accentul elegiac și cosmic al vechilor profeți, ci numai spiritul sectar și tot ce era la ei prost gust, vorbărie și trăncăneală pentru uzul vulgului. Moravurile îi interesează în cel mai înalt grad. De cum încep să vorbească despre ele, îi vezi fremătând de răutate. Obsedați de cetate, de cea pe care urmează s-o distrugă […] mai puțin îi interesează raporturile dintre om și Dumnezeu și mai mult acelea dintre oameni. 

Îmi repet întrebarea: vi se pare tentantă ideea de a petrece o veșnicie în compania acestor araci infatuați ai adevărului nefragmentat? Cu acești pricepuți la morală, religie, femeie, politică, filozofie, teologie, literatură și toate celelalte? Ce-ar mai putea fi adăugat? Poate perplexitatea cea mai adâncă în fața unor inși care au lecturat și învățat pe de rost câteva limbi străine, texte ample din opera unor clasici, concepte teologice sofisticate, care pretind că se înfioară în fața elocinței unui Bernard de Clairvaux sau a gingășiei unui Ioan al Crucii, dar se dovedesc completamente incapabili să respire înțelepciunea lăuntrică și pacea serafică pe care opera vie a acestora o emană și acum. O vorbă românească spune că acolo unde e carte multă este și prostie multă. Un mucalit ar putea răspunde că acolo unde nu-i nici carte, prostia e încă și mai multă. Totuși, sapiența populară nu e complet dezgolită de sens, atâta timp cât rămâne un mister cum poți citi opera lui Seneca sau Eschil, Seneca sau Plutarh, Henry de Lubac sau Urs von Balthasar și, în același timp, să vorbești și să te manifești ca un plebeu cu genunchii strâmbi și ochii rotunzi creionat de Petronius.

Fără mărturisire smerită vermis sum clamată din străfundul ființei prosternate la piciorul Crucii, orice predanie livrească așternută pe feisbuc nu este altceva decât o liturgie luciferică, înscăunarea unui logos malefactor și trufaș. Oare progresismul neomarxist, lesbienele și homosexualii de la Bruxelles să fie vinovați pentru nefrecventabilitatea tot mai acută a spațiului sacru?

Adrian Dragoș Defta