La inițiativa lui Alf Lüdcke, istoriografia vest-germană a cunoscut o veritabilă revoluție metodologică la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80, odată cu lansarea conceptului de Alltagsgeschichte – istoria de zi cu zi. Noua metodă de cercetare propusă de istoricul german și-a propus reconstituirea evenimențială a epocii național-socialiste așa cum a fost ea percepută și resimțită de anumite segmente socio-profesionale, etnice sau religioase. Așadar nu o istorie rece și impersonală redusă la marile decizii politice ale factorilor de putere, ci o istorie simțită, experimentată, trăită autentic de fiecare grupuscul social care a intrat în configurația generală a celui de-al Treilea Reich. Alf Lüdcke propune reconstrucția unor microistorii bazate pe experiențe personale, întâmplări și interacțiuni sociale din sânul populației Germaniei aflată sub stăpânirea lui Hitler și a partidului său unic la putere după 1933. Roadele noii soluții propuse de istoriografia germană nu au întârziat să apară: Martin Broszat, unul dintre cei mai eminenți cercetători și specialiști în istoria Germaniei naziste, a elaborat un magnum opus în șase volume dedicat național-socialismului din Bavaria (Bayern in der NS-Zeit. Herrschaft und Gesellschaft im Konflikt, 1979).
Din păcate, istoriografia română, încremenită în „efortul național unic”, înțesată cu dogme, mitologii, omisiuni și falsuri repetate paroxistic, nu a cunoscut o asemenea traiectorie înainte de căderea dictaturii ceaușiste. Iar în zilele noastre, istoricii (români sau străini deopotrivă) care s-au angajat într-o misiune de cercetare autentică, întemeiată pe documente autentice de arhive, beneficiază din plin de oprobiul „patrioților” preinsultați, a căror preocupare nu vizează defel aflarea și stabilirea adevărului istoric, ci consolidarea unor mituri mai vechi menite să răspundă unor deziderate ideologice. Așadar, nu trebuie să surprindă că niște istorici de talia lui Oliver Jens Schmitt, Viorel Achim sau Dorin Dobrincu sunt puși la zid de câte un analfabet incapabil să înțeleagă o frază din opera lor, necum să scrie un rând la nivelul intelectual al acestora.
Recitind anumite materiale, prea puține, din păcate, în care Serghie Bucur evocă evenimente și experiențe din perioada interbelică sau a celui de-al Doilea Război Mondial, gândul m-a dus imediat la maniera interpretativ-metodologică a istoricilor germani tributari conceptului Alltagsgeschichte. Claritatea expunerii, utilizarea candidă, dar impecabilă, a instrumentarului antropologic-cultural, talentul narativ ieșit din comun, finețea observațiilor, subtilitatea cu care autorul creionează epoca din perspectiva microistorică sunt tot atâtea elemente care îl situează pe Serghie Bucur în rândul celor mai credibili istorici pe care îi cunoaște istoriografia română în prezent. Plurivalența sa intelectuală joacă, în cazul de față, un rol mai degrabă păgubitor, prin aceea că autorul nu consacră suficientă aplecare asupra talentului său incontestabil prin care reconstituie vieți, destine, trăiri și experiențe dintr-o epocă apusă, dar atât de încărcată ideologic și evenimențial. Parcurgând istorisirile lui Serghie Bucur, cititorul nu se împiedică în nici un moment de obtuzitatea sau parti-pris-ul atât de frecvent întâlnite în cazul majorității istoricilor angajați în expunerea și explicitarea perioadei anilor 40 din România. Povestirile sale curg liber și fluid, te împresoară dintr-o multitudine de perspective, te absorb și te transpun imperceptibil în acea lume care a născut nu doar monștrii pe care îi cunoaștem, dar și oamenii minunați în rândul cărora se regăsește Serghie Bucur. Un om fără patimi și frustrări care, altminteri, ar putea părea firești în dreptul unui om care a cunoscut toate dictaturile României. Un om și un istoric cu viziune, căruia îi doresc, la împlinirea glorioasă a nouă decenii de viață, un parcurs și mai fructuos în domeniul istoriei, precum și finalizarea unor proiecte mai vechi, menite să întregească salutar și necesar o istoriografie română încă deficitară.
Adrian Dragoș Defta
Daa! Mai ales segmentul de istorie cu” Davai ceas,davai palton”!Că poate așa vor afla cine sunt cu adevarat militarii rusi si concitadinii veniti,unii dintre ei,din vagaunile Romaniei,pe sub”sîrmă” sau din satele ratacite ale Bărăganului,care umblă cu drapelul national,dezonorandu-l,pe la mitingurile AUR.Sau cei care se uită în gura popilor,cand îl citează pe Teodosie”Spagoveanul”,cum că”Putin este un mare ctitor la”Muntele Atos”.
Apropo de istoria traită.Acum vreo 16 ani,eram cu masina în Germania pe banda de viteză,cu sotia si cu fiul cel mic,și după o curbă usoară îmi apare brusc în fată o masină oprită,fără semnalizare.Surprins,am pus frînă,lasand 60 de metri de urme,dar tot nu am putut s-o evit.In spatele nostru a oprit o masină neinscriptionată din care au coborat doi politisti,care au chestionat-o pe femeia,care plangea,de la volanul masinii oprite,spunandu-mi ca eu sunt nevinovat(am mers cu o viteză de cca.130Km/h).S-a produs harmalaie mare,iar la scurt timp un echipaj cu politisti cu grade mari a venit la fata locului si m-a dus la sediul politiei, spunandu-mi ca sunt si eu vinovat si ca trebuie sa platesc o garantie de 40 euro.N-am acceptat si am sunat-o pe sotie,spunadu-i ca acei politisti se comporta ca la Gestapou.Erau vreo doi trei,si cand am rostit acest cuvant toti s-au schimbat la fată
,dandu-mi de inteles ca i-am jignit.M-au bagat la arest unde am stat vreo 40 minute,pană cand sotia a platit cei 40 de euro.La plecare(nu mi-au oprit nici un act),politistul care ne-a condus afisa în continuare acel deranj psihic produs de cuvintele mele.M-a pus pe ganduri atitudinea lor si iată ca mi-a adus din nou aminte.Erau educati în spiritul istoriilor trăite.