Plecarea dintre noi a filosofului Mihai Șora (și mai ales neobișnuit de aprinsele polemici care s-au încins, prilejuite de dispariția sa) ne face să medităm asupra unui fenomen să-i spun social. O întreagă generație pare să-și fi atins finisul, uitați-vă cîți academicieni, cîți artiști, savanți, intelectuali de frunte din diverse domenii ne-au părăsit în ultimii ani. Este un schimb de generații normal în ordinea (meta)fizică a lumii. Dar, nu știu cum, pare că o viitură a umflat neașteptat fluxul morții. Lista celor dispăruți este impresionantă, îngrijorătoare. Cinismul la modă spune că „nimeni nu este de neînlocuit”. Juvento-latria (cultul fascist și post-modern al tinereții cu orice preț) face ca mulți să se bucure că „se fac locuri pentru afirmarea tinerilor”. Cultul corpului, ura împotriva degradării bătrîneții, ascunderea bătrîneții sub comportamente sau haine de „veșnic tînăr”, sau în aziluri de lux, sînt cu toatele simptome de mult cercetate de antropologi și filosofi ca semne ale vremurilor noastre impetuoase. Aceste fenomene ajung acum mai acut și la noi.
Ura împotriva bătrînilor a început din anii 90, de cînd părinții și bunicii votau cu Iliescu, Frontul Salvării șamd. Acum se mișcă pe altă scală, cea politică a rămas, dar nu mai are aceeași acuitate. Acum bătrînii trebuie mutați și închiși în rezervații pentru că nu se adaptează erei digitale și fluidității genurilor. Sînt inutili și cer pensii. Dar, la nivelul doar al elitelor intelectuale, pierderea acestei ultime generații care a prins lumea „tradițională”, dincolo de regimul politic în curs, este parcă mai gravă. Orice schimbare de generații se petrece avînd și o puternică dimensiune a continuității, ceva trebuie totuși preluat și dus mai departe. Se numește în limba veche tradiție. Asta pînă în ultimele decenii, cînd funesta ideologie a post-culturii a imaginat o generație virgină cultural, care se naște din nimic și își este suficientă sieși, construiește lumea de la zero. Nu are nevoie de nimic din ceea ce a fost înaintea ei. Oamenii ăștia care s-au dus: Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, D. R. Popescu, Ion Caramitru, Alexandru Surdu, Mihai Șora… și lista este, cum spuneam, lungă, prea lungă, au avut cu toții părți de umbră și de lumină, ținînd și de epoca istorică malefică pe care au traversat-o. Dar toți au fost cărturari autentici, care au transmis ceva urmașilor. Ce se va întîmpla cînd nu se va mai transmite nimic? Nu va mai fi cine. Nu va mai fi ce. Sau va fi, desigur, dar ignorat.
Să folosim cîteva ecuații: identitate=cultură, cultură=memorie (tradiție)+creație (nou). Ce spun aceste două enunțuri unui popor obsedat de cînd este atestat de propria identitate? Că fără cultură nu avem identitate și că fără memorie nu avem cultură, deci nu avem identitate. Autostrăzile și mall-urile nu fac o identitate, dar o exprimă, fie și prin lipsă – primele și prin precaritatea calității produselor – secundele. Numai umanioarele construiesc identitatea. Bucuria unor decerebrați că „perimații” ăștia s-au dus este voluptatea de a scăpa de o povară. De a nu mai fi obligați să plătească pensii. Este o noțiune: „tezaur uman viu”, care îmi place foarte mult. Oamenii ăștia sînt astfel de comori, tezaure, pe care ar trebui să le apreciem din toată ființa noastră și să le „exploatăm” pînă la ultima picătură. Cîte sute de ore de înregistrări are Radioul Cultural cu Șora? Spun bine: în ultimii 30 de ani s-ar fi putut aduna o arhivă „de aur” inestimabilă. Djuvara, de exemplu, dacă nu ar fi fost flerul unui realizator de la radio care avea emisiune la o oră de vîrf, și care l-a făcut „vedetă”, ar fi rămas un istoric incomod, dar cunoscut doar în branșă. Cu Noica există abia cîteva sărmane cuvinte și minute de filmări în arhivele radioului și televiziunii. Vă dați seama ce am pierdut? De exemplu, despre cărțile lui Șora nu a vorbit mai nimeni acum, la trista despărțire de domnia sa. Și nu sînt multe comparabile în filozofia românească. Dar cine dintre gerontofobi mai citește astfel de cărți dificile și inutile? Este o rezervă de valori și experiențe umane irecuperabilă care se pierde odată cu acești oameni. Noua scară de valori mondiale exclude bunul simț, onestitatea, erudiția, gîndirea originală, credința creștină, (auto)exigența și alte asemenea brizbrizuri. România e o țară săracă, a pierdut cam totul din ceea ce vedea pe cînd o descria Bălcescu (într-un text ce se făcea la școală pe vremurile cînd se preda literatură). Dar nu mă refer la păduri sau la petrol. A pierdut frumusețea, un complex de bogăție și diversitate umană. Aș întoarce întrebarea lui Patapievici și rostind într-un plîns după o lume care se pierde: ce se cîștigă cînd totul se pierde?
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Cultura facută de duplicitari nu este cultură,iar disparitia celor care au „mintit poporul cu televizorul” nu sunt o pierdere.
După atatea „epoci”pline cu minciuni vine si sanctiunea:MANELIZAREA,care „se castigă”,după ce „totul se pierde”.
Aș avea de adăugat ceva, fără spirit polemic și fără maliție: nu vi se pare că disprețul manifestat împotriva tinerilor, exagerările, generalizările și celelalte atitudini „la pachet” venite din partea generației mai vârstnice alcătuiesc mai degrabă o polarizare fixată pe diferența de vârstă dintre generații, decât ostracizarea unilaterală a seniorilor din partea tinerilor?
În „balastrul”de minciuni,în viata publică,seniorii au „înotat”,care cum s-a DESCURCAT mai bine,fară sa tină cont,foarte multi dintre ei,ca pe acest traseu și-au pierdut demnitatea.Și în acest amalgam de libertinaj lipsa acesteia face loc să se vadă goliciunea umană,iar tinerii caută modele.Negasindu-le,comportamentul libertin devine regula.