Editorial. IMPAS

În mod clar România se află într-un impas major. Cu ăilalți nu se mai poate, ăștia au dezamăgit și ei profund, Cotroceniul e mai departe decît Honolulu, pare că mergem din rău în mai rău. Impas înseamnă fundătură, înaintezi pe un drum și, brusc, dai de un zid, nu mai există ieșire în nicio direcție. Pentru un om sau o țară asta se traduce prin nu mai ai viitor. Ceea ce în ambele situații se traduce prin disperare. Cum a ajuns România aici? Din cauza guvernării precedente, care a împins situația, prin incompetență și cinismul corupției, la insuportabil. Ca o dorință inevitabilă de echilibrare, cetățenii au învestit enorm actuala putere cu speranțe. Coaliția nu avea de făcut decît să guverneze cu totul altfel decît PSD-ul. În loc de asta, a ales să conducă la fel, spre jubilația celor care susțin cel mai funest slogan al ultimelor decenii: toți sînt la fel. Și așa ne-am izbit de zid, nu mai există soluții pentru proximele alegeri. S-ar putea pune speranțe într-o forță politică nouă, dar experiența USR, la o extremă, și AUR la cealaltă extremă, arată că asta nu rezolvă impasul, ci îl adîncește. Iar PNL și-a făcut un model politic din PSD. În rest, e ce-a mai rămas din România. E suficient să vezi hienele care au sărit să-l sfîșie pe Cîțu. Nici vînzarea petrolului și lemnului de către Năstase, nici plagiatul lui Ponta, nici insula lui Dragnea, nici gazarea de la 10 august nu au trezit asemenea pusee de sfîntă revoltă ca o beție de tinerețe, de altfel pedepsită corect după legile unei țări unde justiția mai înseamnă ceva. Tare m-ar fi bucurat ca toți revoltații ăștia circumstanțiali să fi reacționat la fel de vehement și cînd „generalul” Năstase (Ilie)  a fost prins mangă la volan, și cînd Lucescu senior a întors pe linia de tramvai, și cînd progeniturile lui Gino Iorgulescu sau Țiriac se prăfuiau alb la volan. Avem un carnagiu mai violent ca niciodată pe șosele, nu-i aud pe cruciații dreptății cerînd ca în România să fie cele mai aspre pedepse din UE pentru abateri rutiere. Numai așa oprim dezastrul, iar politicienii nu-s proști să adopte legi care i-ar face să piardă milioane de voturi. E mult mai simplu să faci paradă de intransigență cu Cîțu. Care, apropo, ar trebui să-și dea rapid demisia și să dispară din prim plan. Dacă d-na Dăncilă poate lucra la BNR, poate și Cîțu. Oricum, a dat un upercut liberalilor pe care aceștia îl vor resimți din plin la viitoarele alegeri.

Impasul e general, scriam cu cîteva săptămîni în urmă despre amorțeala societății civile care s-a văzut deposedată de oamenii și idealurile în care învestise. Pur și simplu nu mai are obiect. Marile erori pentru care Cîțu trebuie să plece sînt mult mai grave decît o beție de tinerețe. Și mult mai periculoase pentru țară. Aflăm acum că un fost director al ADP, sector nu știu care, a fost numit director al Așezămintelor Brâncovenești. E limpede că cele două funcții sînt incompatibile și că cel puțin într-una omul este nepotrivit. Ghiciți în care! Dar dacă e de-al nostru! Impasul, cum vedeți, vine de la fix același stil de guvernare. Și, la o scară mai mare, din crasa lipsă de viziune, de cultură și de patriotism. Faptul că politicienii noștri nu vorbesc, ci emit panseuri comune ține exact de aceeași carență de cultură, în lipsa căreia nu se poate gîndi în perspectivă, nu se poate construi nimic. Impasul de care vorbesc este, la urma urmei, nu numai național, ci și mondial. Cu toții avem senzația (nu numai datorită pandemiei) că trăim un crug al vremilor, că se schimbă ceva definitiv. Tocmai de aceea e nevoie de o perspectivă filozofică profundă a politicianului care trebuie să facă o schiță a viitorului țării sale. Cîți dintre politicienii noștri, ași în „combinații” lucrative pentru ei și partid, sînt în stare de o reflecție matură asupra condiției omului în postumanism? Așa-i că te apucă rîsul? Una din cele mai simple definiții spune că omul este o ființă rațională. E greu să găsești însă urme de rațiune în politica danubiano pontică (și adesea și-n cea mondială, e drept). Tocmai de aceea democrația este în impas, pentru că ea se bazează în primul rînd pe reflecția rațională asupra interesului public. Eu sînt stupefiat, de pildă, să văd intelectuali serioși care încă-l mai creditează pe Bolojan ca exemplu de politician pragmatic, în ciuda nenumăratelor dovezi că este unul dintre aceia care, cînd aud de cultură, le vine să scoată pistolul. Dovadă că dragostea de Partid bate realitatea. Dau mereu exemplul acesta, pentru că mi se pare de manual. Sau, un alt caz de i-raționalitate flagrantă, marșul gay. Sînt net împotriva lui, după cum aș fi la fel de categoric și împotriva unui marș hetero, pentru motivul că, într-o lume rațională, asemenea lucruri nu se expun public. Toată poliloghia cu drepturile minorităților și etc. nu e decît o fumigenă după care cîțiva inși își văd de interesele lor propagandistice și financiare. Iar sfidarea la adresa majorității, batjocorirea tradițiilor, considerarea celor de altă părere ca retrograzi și medievali (atenție, asta tocmai în numele dreptului la diferență și identitate) ține exact de opusul democrației, de dictatură. Pe care oamenii curcubeului cu o mulțime de culori încearcă să ne-o inducă. Sîntem, cum se vede, într-un timp fără ieșire, într-un impas. Din fericire, scriu aceste rînduri disperate într-un loc în care e suficient să ridici ochii ca să vezi că impasul e părelnic. Există salvare, chiar dacă doza zilnică de otravă pe care ne-o induc știrile cotidiene ne spune că nu! E suficient să privim bine împrejur…

Prof. dr. Christian CRĂCIUN