Așa pare, comparativ cu grozăviile care se petrec în lume, ceea ce a fost numit scandalul jurizării la Eurovision. Și, totuși, nu este așa. „Evenimentul” este un indiciu clar al bolilor de care suferă lumea noastră „liberă și democratică”. Eurovisionul a încetat de mult să mai aibă cea mai mică legătură cu arta, cu muzica, devenind un simplu spectacol mega-kitsch de propagandă ideologică. Nici măcar eufemizată, ci expusă cu violență. La fel ca și Oscarurile, sau alte asemenea manifestări violent militante. Apărătorii automatizați ai „valorilor occidentale” nu observă că manifestări precum cea patronată de EBU încurajează exact contrariul, oferă muniție din abundență euroscepticilor, „exitiștilor”, fundamentaliștilor religioși, homofobilor, xenofobilor, scepticilor democrației, conspirativiștilor, suveraniștilor etc. Exagerarea într-o direcție duce inevitabil la o exagerare de sens contrar. Am scris cu mulți ani în urmă că România ar trebui să nu mai participe la această mascaradă la propriu și la figurat. Bineînțeles că, neavînd demnitate națională, și sifonînd fonduri importante, am continuat să participăm, alte țări chiar au făcut o pauză. Tradusă într-o limbă foarte simplă, explicația organizatorilor spune că trebuia să iasă cine trebuie. Altfel, toată argumentația cu algoritmul, indicii sigure de voturi dirijate este mai degrabă sfidătoare. Ea dă apă la moară celor care spun că marile campanii electorale și publice sunt falsificate de o „ocultă” care deține toate puterile și aranjează rezultatele.
Mă amuză ușor și mă enervează în același timp amploarea și seriozitatea discuțiilor din fiecare an asupra melodiei care ne reprezintă. Oamenii se ambalează, fac analize, desfășoară argumente. Ca și cum nu ar fi evident că nimic din toate astea nu contează. E doar o enormă risipă de resurse și timp, fără niciun profit (chiar, ce ne-am face dacă, prin miracol, am cîștiga? Căci nu avem în capitală– mulțumim din inimă tuturor primarilor – o sală de spectacole adecvată pentru spectacolul din anul următor) pentru țară. E vorba de o vizibilitate publică, politică, se răspunde de obicei oficial, cu o clipire complice din ochi, la această observație. Tocmai asta este profund reproșabil: amestecul politic, militant, ideologic. Al unei anume ideologii. Sigur că sunt nostalgic al vremilor cînd cîștiga ABBA. S-a schimbat lumea, mi se va replica. Răspund: s-a schimbat spre bine? Înlocuirea liniei melodice, textului cald și vocii răpitoare cu exhibiționism, urlete, lumini orbitoare și strigăte „mobilizatoare” nu îmi pare un progres. Sigur, există și acum participări plăcute, dar politica de premiere le marginalizează. Reiau: exemplul dat de această premiere dictatorială arată o față urîtă a politicii europene. Ce să ne mai mirăm de premierile cu dedicație care fac atîta scandal în mica noastră lume culturală…
Ridicînd o treaptă mai sus discuția, avem de-a face în acest exemplu-școală cu un dictat al unei anume rețele de putere, de abolirea criteriului estetic, înlocuit cu criterii conjuncturale de ordin politic și ideologic, cu desconsiderarea celor mici și neimportanți. Atrag atenția celor care eventual vor citi aceste însemnări ca reflectînd o atitudine de anti-europenism, autohtonism etc. că este o lectură complet greșită. Europa mea, ca să reiau un titlu cunoscut, nu este această hidoșenie sexualizată și politizată. Oscarurile au impus oficial o grilă care nu are nicio legătură cu arta filmului, ci este o pur stalinistă „admitere după dosar”. Acolo era vinovat și respins burghezul, copilul născut dintr-o familie de profesori sau medici, de exemplu. Și nu era admis. Aici este vinovat actorul sau regizorul alb, creștin, heterosexual. Și nu este premiat. Este, poate, perceptibilă în pledoaria mea un aer de disperare. Perfect justificat, cred. Și totuși, momentul suprem al cîntului era, de exemplu, modelul Edith Piaf: o rochiță simplă și oarecum șleampătă, mîinile strîngînd microfonul, orchestra, nicio altă mișcare, niciun adjuvant. Restul era numai muzică și poezie. Adică umanitate.
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
