Eugen Jebeleanu, academician, poet, publicist și traducător român, s-a nãscut la Câmpina la data 24 aprilie 1911, locul în care a și copilărit până când familia s-a mutat la Brașov. A devenit cunoscut pe plan internațional odată cu apariția volumului „Surâsul Hiroshimei”, poem tradus în numeroase limbi, recitat ori cântat și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa.
Contribuții documentare inedite la biografia lui Eugen Jebeleanu a adus de-a lungul timpului regretatul avocat și publicist câmpinean Ion T. Șovăială în „Câmpina literar-artistică și istorică”, supliment al ziarului Oglinda de Azi, care a apărut local între anii 2006-2012.
În nr. 8/ aprilie 2007 al suplimentului literar al cărui redactor a fost, Ion T. Șovăială publica, sub pseudonimul Cristian Tudor, însemnarea cu titlul «Numele poetului» prin care dorea, pe de o parte, să marcheze, la acea dată, 96 ani de la nașterea lui Eugen Jebeleanu, pe de alta, să critice lipsa de inițiativă a autorităților locale în ceea ce privește păstrarea memoriei multor personalități care fie au trăit la Câmpina, fie au avut într-un fel sau altul legături cu orașul nostru și au înregistrat contribuții semnificative în domeniile lor de activitate.
Publicăm mai jos textul însemnării făcute de Ion T. Șovăială în urmă cu 16 ani, mai actual acum ca niciodată.
Numele poetului
S-a obișnuit ca local, în afara sãrbãtoririi lui B. P. Hasdeu și (mai rar) a lui Nicolae Grigorescu, manifestãrile cu caracter cultural-istoric, vizând trecutul așezãrii ori comemorarea unora dintre personalitãțile vieții cultural artistice, literare și științifice românești originare de aici, trãitoare o vreme aici ori a cãror activitate este legatã, chiar dacã parțial doar, de oamenii și locurile acestea sã treacã, și nu doar de azi de ieri, total ignorate.
Câte se știu bunãoarã astãzi despre prezența la Câmpina a dr. C.I. Istrati, dar despre cea a lui Ion Heliade Rãdulescu, Gheorghe Bariț, Constantin Murgeanu, Stoe Beloiescu, Galia Tudor, Ștefan Lespezeanu, George Enescu, Geo Bogza, Simion Stolnicu, Constantin Stelian, Pompiliu Constantinescu, Gheorghe Tudor… Ipoteze, simple bãnuieli. Aceleași date, cel mult, plastografiate. Extrem de puțin, ca sã nu spunem aproape nimic. (Includem aici și cercetarea istoricã localã fãcutã de multe ori de inși cu pretenții și morgã, dar fãrã a depãși stadiul empiric al ciupirilor plastografice de ici ori de colo).
Când s-a organizat vreodatã o manifestare localã dedicatã vreuneia dintre personalitãțile citate mãcar?! Cel mult, menționarea numelor lor ori al altora au fost înșiruite întâmplãtor de zeloși cu sau fãrã probitate. Falsurile din Monografia localã a lui Silviu Dan Cratochvil, aproximãrile din Albumul local cu iz de clasor ori inexactitãțile din Ghidul așezãrii, mãrturie. Lipsesc cu desãvârșire articolele tipãrite de acest gen. Rar câte o lucrare de grad (fãcutã pentru situația în sine), abandonatã ulterior, se mai aratã ici-colo unui cerc și așa extrem de redus de persoane.
Între toți, numele cel mai ignorat, totuși, este, din pãcate, cel al poetului Eugen Jebeleanu. Între personalitãțile literare originare de aici, vrem ori nu, numele sãu este nu doar, rețineți, singurul, și nu vã sfiiți a citi cu voce tare, cel mai mare. Și, având o astfel de pãrere, pe cine am supãra dacã nu doar pe cei care vor sã ascundã faptul cel puțin în uitare, ignorând numele și personalitatea sa literarã. Și chiar dacã poetul a plecat de aici încã de la vârsta de 12 ani, întorcându-se, e drept, rar, sã nu uitãm cã el s-a nãscut aici. Era într-o zi de joi, 24 aprilie (stil vechi) 1911 – deci acum 96 de ani -, iar faptul se petrecea în strada Rahovei (aceeași cu cea de astãzi), în casa de la nr. (atunci) 20.
Local, numele sãu nu-l poartã astãzi nici o instituție culturalã, nici o școalã, bibliotecã, nici o stradã, nici un cerc literar… Nici o placã comemorativã nu i-a reținut scris în marmura rece, numele. Despre un bust, nici nu îndrãznesc a scrie. Lucrul, oricare din ele nu ar trebui sã rușineze, ci mai degrabã situația de moment. Câți dintre culturnicii locali de astãzi l-au cunoscut? Câți l-au citit? Cel mult poate vor fi știind, unii, din auzite, cã s-a nãscut aici. Restul – (dacã o mai fi un rest) – nu poate depãși o partiturã „dupã ureche“. Eugen Jebeleanu nu este un personaj istoric din categoria celor care trebuiesc trecuți în uitare. Eugen Jebeleanu este poet și încã unul important, intrat definitiv în istoria literaturii noastre. Numele sãu meritã și trebuie respectat. Cu atât mai mult aici, unde s-a nãscut și unde, pânã astãzi, nimic nu amintește de el.
În fond, se înțelege, nu Eugen Jebeleanu are nevoie de noi, de pãstrarea localã a memoriei sale prin scrierea numelui pe o plãcuțã stradalã, frontispiciul de școalã ori raft de bibliotecã. Nu el, repet, ci noi, ceilalți, trãitori astãzi aici, ori cei care vor veni dupã noi. Atunci, abia atunci, ne vom simți cu adevãrat noi înșine, vom fi învãțat mai bine cine suntem. Trãind doar în megalomania noastrã, striviți de cotidianul interes material ori politic, în frustrãrile, în închistãrile noastre, nu vom putea înțelege pe deplin niciodatã, acest lucru.
În nr. 3 (20)/ august 2009 al aceluiași supliment literar, la comemorarea a 18 ani de la moartea lui Jebeleanu (21 august 1991), Ion T. Șovăială publica, pe prima pagină, un text al scriitorului datat 1967 («Viața»), reprodus din volumul „Deasupra zilei” (1981), în care acesta rememorează anii copilăriei petrecute pe aceste meleaguri.
Viața
În toamnã, revenit în locurile de unde am pornit, unde am vãzut prima datã lumina (cenușie) și apoi, plecând mai departe, întunericul și iar un fel sau altul de luminã.
Viațã. Totul e sã țin minte. Sã țin minte cum era și sã leg între ele lucrurile și sunetele și firele de leșie sau de argint ale razelor de dimineațã și ceea ce mã leagã de alții, fire de atâtea ori rupte, sã le leg între ele cum îți legi, aplecându-te, douã capete de șiret destrãmat, ca sã poți merge mai departe șchiopãtând de nodurile fãcute.
Fãrâme de soare și pete legãnãtoare de umbrã hrãnind un piuit de pui într-o dimineațã poate de toamnã. O curte micã, azi o prãpastie peste care amintirea azvârle câteva fire de pãr mai mult alb.
Aici, copil, mi s-a strâns prima datã inima, neînțelegând bubuitul tunurilor și, de atâtea ori, pe stâncile, ca o zãpadã asprã, de țipirig, unde alunecam chemat de amurgul sclipitor al Prahovei, bãtãile ei au înflorit de o speranțã pe nimic clãditã.
Casa lui Ghițã al Babei cel Sãrac, loc de nimeni cunoscut, casa-n care m-am nãscut, mã așteaptã.
Bureți de lemn putred, coroane de mușchi mustind de ploi.
O jumãtate de secol – și broaștele umbrelor verzi umflându-și gușile și salutându-mã:
„- Bine-ai venit, frumosule, lasã-ți pe prag mândrele zbârcituri“.
Spãrturã-n timp. Luminã totuși. Razele unui glonț într-o fereastrã tulbure. Aici am fost și m-am pierdut întro spãrturã de timp atât de îndepãrtat, din care mi-a rãmas mireasma de scorțișoarã a unor flori fãrã memorie.
Aceasta-i legãtura cu ceea ce am fost mai departe, într-o vreme amețitã de lumini violente – incizii fosforescente a cãror matcã sunt rãnile.
Parfum de praf de pușcã și de mușcatã sau altã floare. Mã leg de el respirând puternic ca sã-mi pot recunoaște drumul. Un fitil pânã la urmã de dinamitã, care trebuie aprins ca sã-ți poți regãsi drumul. Dar asta este. Rețea de noduri, câteva capete de sfoarã atârnând ca limbile spânzuraților.
Viața atât de frumoasã sunându-și aripile totdeauna proaspete și dând o luminã de muguri înfricoșãtoarelor noduri.
