1933 – 2023, DE 90 DE ORI NICHITA STĂNESCU!

Motto. „Și-a transformat viața, sacrificându-și-o, voit, în așa fel încât ea să fie însăși poezie”
(Ioan Groșescu)

♦ Născut în 31 martie 1933 ♦ Școala primară la Ploiești, Bușteni și Vălenii de Munte ♦ 1948-1952, liceul, Ploiești ♦ 1952-1957, Facultatea Filologie a Universității București ♦ 1960, debut cu „Sensul iubirii” ♦ 1964, „O viziune a sentimentelor” ♦ 1965, „Dreptul la timp” apoi „11 Elegii”, „Roșul vertical”, „Alfa”, „Oul și sfera”, „Necuvintele”, „Un pământ numit România” ♦ 1970, „În ducele stil clasic” ♦ 1972, „Cartea de recitire”, „Belgradul în cinci prieteni”, „Măreția frigului” ♦ 1975, „Starea poeziei”, premiul Uniunii Scriitorilor și premiul internațional Johann Gottfried von Herder ♦ 1978, „Epica magna” ♦ 1979, „Opere imperfecte” ♦ 1982, „Respirări”, Noduri și semne” ♦ August: „Cununa de Aur” – marele premiu al Festivalului de la Struga, oferit în catedrala Sfânta Sofia din Ohrid – Macedonia ♦ „Antimetafizica”, dictată lui Aurelian Titu Dumitrescu ♦ 13 decembrie 1983: se stinge din viață! ♦ 1984, „Ordinea cuvintelor n 1985, „Fiziologia poeziei”.

Panseul drept motto, precum și capitolele de mai jos, le-am luat din prefața cărții în două volume (960 de pagini) intitulată POSTERITATEA LUI NICHITA STĂNESCU, scrisă de jurnalistul, poetul și prozatorul Ioan GROȘESCU, publicată în anul 2022 de editura ploieșteană Karta-Graphic, Nichita fiind ridicat la puterea incomensurabilă a spiritualității românești de aserțiunea academică a colegului și prietenului său, con-prahoveanul Eugen SIMION: „Nichita Stănescu a avut biografia pe care și-a construit-o. Un mare risipitor, un boier al spiritului, un autentic boier, deloc „elitist”, în fine, poetul ieșit din Piața Sârbească din Ploiești și-a făurit un mit și mitul continuă să crească după moartea lui”!

Clipa astrală
„Casa de pe strada General Cernat nr. 2 – în această casă se naște Nichita, pe 31 martie 1933, la ora 11,45, în Ploiești (…), viitorul poet (…) fiul lui Nicolae H(ristea) Stănescu, 23 de ani, funcționar industrial, și al Tatianei N. Stănescu, născută Cereaciukin, 21 de ani, casnică”.

Copilul devine poet
Istoricul Mihai Apostol consemnează două din fațetele primogeniturii soților Hristea, relevate de documente ale vremii. Prima („Respirări”, p. 311, 1982), detaliată de Nichita însuși: „Nu mă prea deosebeam de fetițele din mahala după port, până când într-o zi am încasat un toc de bătaie de la maică-mea din pricina faptului că, arătând ceva necuviincios la vedere vecinei mele Marcela, i-am zis: «Sâc că eu sunt băiat, iar tu ești fetiță», iar aceea, de pe atunci, s-a dus cu sfori de lacrimi la maică-sa întrebând-o că ea de ce nu e băiat”! A doua: „Revelația literelor, a scrisului în general, îl va tulbura pe copil (…) Descoperirea îl va impresiona adânc, îl va cuceri. Ea se va întipări în subconștient și va răbufni mult mai târziu în „Descrierea lui A”: „Ce ești tu, A?/ tu, cea mai omenească și/ cea mai absurdă literă,/ o, tu, sunet glorios!/ Cu tine mă lupt,/ în tine azvârl ființa mea/ ca odinioară Acheii calul troian/ în Troia” („Necuvintele”, p. 7, 1969)

Nino & Nini
În martie 1983, Flamura Prahovei oferea ploieștenilor un dialog între Nino – Ion Stratan și Nini – Nichita Stănescu, de o savoare antologică. Câteva secvențe sclipitoare: „ – Sunteți din nou în Ploiești, prin interviu, în această sâmbătă (…) S-au petrecut multe lucruri între timp? – Numai timpul s-a petrecut între timp, în rest nu s-a schimbat nimic. Față de locul unde ai văzut prima dată că vezi și unde ai luat cunoștință că ești, nu poți avea o privire de arhitect. Șorțul mamei mele, mi-aduc aminte, mirosea tot a prăjituri făcute pentru mine. Așa miros pentru mine toate străzile Ploieștiului. A felului de a încerca să merg pe două picioare. – Și sufletul? – Am avut norocul să citesc cartea intitulată „Plumb” de poetul numit George Bacovia. Abia după lectura acestei cărți am înțeles cât de măreț este sufletul la români și eminesciana „Odă în metru antic”, cât de măreață este la stele. De fapt, ca scriitor eu sunt fiul legitim al lui Bacovia”!

Cuvântul – sursă de universuri
În studiul „Synopsis la aventura cuvintelor”, istoricul literar Constantin Hârlav notează undeva: „Cuvântul, odată eliberat, nu numai că instituie o nouă ordine în univers, ci devine el însuși sursă de universuri. Prin cuvânt, poetul se afirmă ca demiurg, rostirea sa întemeiază lumi; cum ar spune Blaga, „orice cuvânt se schimbă-n faptă (…) dobândește consistența mineralelor, diafanizează: „Fiecare cuvânt pe care-l spun e un trup străveziu / de bărbat, de femeie”. Alteori, cuvântul e invocat ca o divinitate al cărui mesaj îl așteaptă poetul: „Cine ești tu, cel care ești,/ și unde ești, când nimic nu este? (…) mă rog să fii, de mine însumi/ mă rog să fii. Arată-te!” („Confundare”, din „Oul și sfera”)

Nichita în Piața Amzei
„Elisabeta Nalbantu l-a cunoscut pe poet încă dinainte să se mute în blocul ei, într-una din zilele în care doamna Elisabeta arunca un ochi pe vreun text cu „depășiri de plan” la uzină, în tipografie a intrat Soarele. «Așa am simțit când a pășit prima oară în tipografie. Blond și înalt cum era el, am crezut că a intrat Soarele! Vorbea cu toată lumea și râdea!» (…) Vizitele dintre poet și familia Elisabetei Nalbantu s-au transformat treptat într-un obicei. Ușile dintre cele două apartamente erau larg deschise și de multe ori, poetul își petrecea diminețile „punând țara la cale” pe terasa familiei vecine. «Nu știu cum s-a petrecut chestia asta. S-a apropiat atât de tare de noi, că în fiecare dimineață venea întâi aici. Iar pe mine mă proteja și mă ținea în același timp ca pe o mamă. Toate durerile mi le spunea mie (…) frământat mereu de o grijă». „Măi Elisabeto, măi, cum îs oamenii, măi!”, se trezea spunându-i vecinei. Îl chinuia răutatea din jur, dar asta nu-l oprea să aibă casa plină de oameni»”!

Banner-ul și plopul Gică
Poetul agățase de balcon o pânză azi numită banner, pe care scrisese în latină: „Hic sunt leones” – „Aici sunt lei”. Despărțit de Gabriela Melinescu, s-a împrietenit fulgerător cu plopul care-și întindea crengile spre fereastra lui de la etajul patru. „Gică este un copac gelos”, scria Nichita. „M-a pus dracu’ de l-am scărpinat pe scoarță într-o seară și nu mai scap de el de fel. Venise la mine, într-o zi, o distinsă doamnă. Din pricina principialității lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea. N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarță, când singuratic am venit acasă?” În 2003, „Gică” a murit și el, căzând sub joagărele mecanice ale trimișilor Primăriei Capitalei!

 

Dubla pierdere a NOBEL-ului
„Meritul principal al candidaturii lui Nichita, în 1980, la premiul Nobel îi aparține Gabrielei Melinescu. După ce l-a părăsit, în 1974, scriitoarea a emigrat în Suedia, căsătorindu-se cu Rene Coeckelbergh. La Stockholm, Gabriela a început, pe lângă activitatea de scriitor, să facă lobby pentru marele poet care-i fusese iubit. A avut și sprijinul soțului, care, fiind un editor reputat și având relații puternice la Academia Regală Suedeză, a atras atenția juriului Nobel asupra valorii lui Nichita. În paralel cu demersul Gabrielei a funcționat și promovarea făcută de scriitorii sârbi. Adam Puslojić ne-a declarat că ei l-ar fi propus pe Nichita la Premiul Nobel încă de la începutul anilor 70. (…) În aprilie 1980, Nichita a fost anunțat de scriitorul Constantin Chiriță că e nominalizat la Premiul Nobel și urmează să primească vizita unei delegații din Suedia. Uniunea Scriitorilor a refuzat să găzduiască la sediu întâlnirea lui Nichita cu suedezii, așa că poetul i-a primit la el acasă. Din mai multe surse am aflat și „legenda” (neconfirmată de Dora Stănescu) că poetul a cumpărat toate florile din Piața Amzei și le-a dus la el în apartament, unde le-a transformat în paturi de flori. Așa i-ar fi primit Nichita pe suedezi, care au plecat fermecați de această întâmplare, ca și de versurile recitate de poet… Împotriva lui Nichita au lucrat atunci atât Securitatea, cât și unii scriitori, unii prieteni declarați ai poetului. De fapt, prin ei a lucrat Securitatea. Motivul ar fi fost total „nepotrivit” ca Nichita să ia Premiul Nobel înaintea lui Ceaușescu. (…) A doua șansă la Premiul Nobel a lui Nichita ar fi fost în anul 1984. Faptul că luase Cununa de Aur la Festivalul Internațional de la Struga (în mare parte datorită promovării făcute de Dumitru M. Ion și Carolina Ilica) îl propulsa automat, din nou, în vizorul Academiei Regale Suedeze. (…) Anul 1984 ar fi fost așadar, a doua șansă a lui Nichita. Dar el nu mai era”.

„Ce știa Daimonul”
În 21 martie 2017, eseistul Christian Crăciun susținea o valoroasă prelegere în sala teatrului Equinox a Centrului Dramatic MYTHOS, text pe care Mihai Vasile, fondatorul faimoasei instituții de cultură a Ploieștiului l-a publicat în paginile caietului Festivalul Artelor, ediția a XII-a, 21-31 martie 2017. Un fragment: „Acum, la (pe)trecerea de pietoni cosmici peste un cumpăt de ani încărcat de spaime apocaliptice, puține poeme ne vor fi părând mai potrivite întru alinarea lor decât „Daimonul meu către mine” de Nichita Stănescu. Mi se pare acest poem exemplar pentru felul în care numește lupta cuvântului cu timpul. Violent și delicat, desenul lovește retina. Tablou de apocalipsă medievală, de teroare milenaristă, textul supune poezia probei ultimei morți universale și implicit a morții cuvântului. Cosmogonie à rebours, poemul nichitian oferă un instantaneu asupra nașterii cuvântului ca antithanatos. Este aproape o poezie didactică, în sensul hesiodic. Un text de învățătură (ce înseamnă, în fond, daimonul, decât marele pedagog interior, de la Socrate la Stoici citire – scuzați improprietatea cuvântului). Dialogic și imperativ. Completează funcția de convingere „argumentativă” (da, există și așa ceva!) a liricului episod cu porunca unui atoateștiutor”.

Nichita în Arta plastică
Penultima imagine din catalogul pe 2013, OMAGIU LUI NICHITA, editat de Filiala Ploiești a UAP, reproduce portretul Poetului lucrat de artista plastică Emanuela Ceapă, tablou intitulat „Emoții de toamnă”, pe a cărui margine am notat: „S/6 aprilie 2013, 13 (12) ½. Lucrare premiată de Primăria Ploiești, la vernisajul dublei expoziții de pictură Camelia Profirescu – Ofelia Huțul, în prezența maestrului Valentin Ciucă.

Adresăm felicitările noastre Filialei ploieștene a UAP pentru dovada prețuirii Poetului Nichita Stănescu, reiterată joi, 30 martie 2023, cu expoziția artistului plastic George Sitaru, în imperiala Galerie de Artă a urbei lui natale!

Serghie Bucur