Este titlul unui film italian de la începutul anilor 50. Mi l-am reamintit din cauza unui sentiment acut de multă vreme: m-am săturat să citesc și să scriu numai la modul apocaliptic, negru, să văd numai urîtul, ticăloșia, netrebnicia, misofilia, marasmul, degradarea, violența, prostia, analfabetismul, indiferența, pe scurt: negativul din jur. Cum să construiești o țară (pentru că asta avem de făcut, noi toți, nu numai politicienii, nici măcar în primul rînd politicienii) dacă nu vezi nimic pozitiv? Nicio speranță. Mă gîndesc la vorba unui înțelept al nostru: nu vă pierdeți speranța, dar nu vă faceți iluzii. Cam asta e atitudinea rațională. Dacă vrem o viață clară, previzibilă, liniștită, echitabilă, ea trebuie construită… și asta nu se poate dacă stai cu fața numai la un perete negru care se numește ecran TV sau de computer.
Colegul meu de editorial mă citește – ca de obicei – parțial și fals, acuzîndu-mă că susțin valorile tradiționale (familia, onoarea, cinstea, cultul lucrului bine făcut etc.) Dumnealui pune ghilimele, eu nu! În primul rînd că o valoare nu devine mai puțin valoare dacă e susținută de netrebnici. Cel mult își pierde forța de atracție. Spun fals, pentru că insinuează (îl provoc să aducă proba textuală) că aș fi susținut că acestea sînt valori românești. Nicidecum, sînt valori universale și tocmai lipsa lor o deplîngeam, tocmai pentru că sînt în centrul civilizației europene. Ba sînt chiar valori creștine. Mă mai acuză dumnealui, tot fals, tot fără probe textuale, de excepționalism românesc. Unde am susținut eu, mesianism de doi șilingi expirați, că numai neamul românesc ar deține aceste valori? Dimpotrivă, excepționalist este tocmai domnia sa, numai că pe invers, într-ale negativului. Pentru dînsul și cei (nu puțini) care ilustrează curentul de gîndire căruia i s-a înregimentat cu arme și bagaje, România este excepțională… în negativ. Polul tuturor relelor. Mai blajin, eu cred că sîntem un neam ca toate celelalte, cu bune și cu rele, cu perioade istorice în care predomină binele și altele în care se sumețește răul. Cu oameni (aici confratele meu face marea eroare de a judeca numai paușal, la nivel de „popor”, nu de indivizi) buni și mai puțin buni și răi. Cu oameni răi care fac uneori, neașteptat, bine, și oameni buni care fac răul. Asta e istoria la firul ierbii, nu judecățile globale, la nivel de „popor”, și post festum. Din păcate pentru domnia sa, românii nu au inventat nimic în ordine social-istorică, nici umanismul, nici iluminismul, nici revoluțiile, dar nici antisemitismul, nazismul sau comunismul. Dar le-au experimentat pe toate. Ce e excepțional în asta? Ca de obicei, ne aflăm într-o capcană prin marea distanță între cuvinte și realitate. Acum, folosirea ghilimelelor pe lîngă valori tradiționale îi mai joacă colegului o meu o festă, pentru că „cele mai tradiționale” (dacă mi se îngăduie această licență gramaticală) dintre valorile europene sînt cele creștine. Or, domnia sa se plînge (cu dreptate de astă dată) de ipocrizia bigotismului și de insuficienta noastră evanghelizare. Atunci, cum stăm cu valorile tari? Le considerăm dăunătoare sau nu?
Un ipochimen oarecare scria pe la începutul anilor 90 că din cauza lui Eminescu nu intrăm noi în UE, că ne ține în subdezvoltare. Exact acest tip de raționament îl găsim, iată, după trei decenii la colegul meu. Zicea dragul nostru Caragiale, cel mai critic dintre adevărații patrioți români: „Eu cred încă că fiecare popor, mai curînd sau mai tîrziu, trebuie să treacă printr-un paroxism de ticăloșie, care-l încinge odată ca un pojar, de-i răscolește tot sîngele, din care – dacă mai dă cumva într-o pustie de scarlatină – se ridică mai zdravăn și mai curat decît a fost…”. Sîntem, îmi pare, în plin stadiu de scarlatină. Numai că pînă și cinicul Caragiale nu sucomba, iată, în hăul lipsei de speranță. Dimpotrivă.
Mă întorc la distanța dintre cuvinte și lucruri. A fost în vogă până mai an formula, distrusă de un președinte de tristă amintire, România educată. De ce ar trebui însă să luăm în derîdere această expresie în sine, dezlipită de cel care a făcut-o un biet slogan politic? Din tot articolul pe care-l citez aici se desprinde tocmai fireasca dorință de a avea un popor educat. Și critica ipocriziei de a ne socoti fruncea în toate e bine venită. Numai că mă scutur ca de purici de acuza că aș împărtăși asemenea viziune. În sfîrșit, un ultim punct de dezacord: da, AUR este urmașul la indigo al naționalismului rudimentar ceaușist. Îi folosește toate sloganele, imaginarul social și „soluțiile” economice. Inclusiv aderența la ideologia sovietică de azi. Cei doi bani de speranță stau în pușculița pe care scrie că AUR nu va cîștiga niciodată puterea în condiții de normală democrație. Pe care actuala putere pare a vrea să o restabilească.
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Personal văd doar o ” reglare de conturi” între cei doi editoliariști ai acestui ziar. Fiind mult mai apropiat de vărsta d- lui Crăciun , inclusiv de valorile morale tradiționaliste, înclin să îi dau dreptate domniei sale.Asta în condițiile în care nu sunt nici pe departe un admirator al d- lui Crăciun ,care acum cățiva ani într- un articol despre imigranții italieni din Cămpina l- a omis, voit sau nu , pe bunicul meu ce a construit adăposturile anti- aeriene de pe B- dul Culturii.Revenind la cei doi pot admite că fiecare are partea lui de dreptate ceea ce într- o societate liberă este de apteciat.Căt despre optimismul d- lui Crăciun eu am numai cuvinte de laudă! Sunt absolut reconfortante doar că se intersectează cu imbecilitatea politicienilor romăni și cu neimplicarea societâții civile. Sincer nu cred în ” renașterea” României, dar fiecare cu părerea lui.Vero?