Scurtă decorticare a Rusiei cu istoricul câmpinean Armand Goşu

– Şi eu doream să ajung tot în Occident. Deşi, specializarea mea era Imperiul otoman în epoca Tanzimatului, adică a modernizării în sens occidental. Învăţam turco-osmana de câţiva ani, iar colegii turcologi erau deja la Paris, la diferite cursuri la École des hautes études en sciences sociales. Eu eram cel mai mic din grup. Terminasem facultatea după Revoluţie. Iar la Institutul „N. Iorga”, unde intrasem prin concurs, eram deja 6 turcologi, dintre care 4 tineri, eu fiind cel mai tânăr, proaspăt angajaţi. Directorul adjunct, profesorul Paul Cernovodeanu, insista să lucrez cu el, să pregătim pentru tipar volumele din colecţia Hurmuzaki, serie nouă, documentele diplomatice britanice, din păcate nici până astăzi publicate. Însă, când tocmai eram angajat, se deschiseră arhivele din Moscova, iar presa internaţională era plină de dezvăluiri culese din documentele sovietice. Mii de istorici din întreaga lume au luat cu asalt Moscova, într-un iureş de nedescris. Directorul de la „N. Iorga”, profesorul Şerban Papacostea, ar fi vrut ca şi România să trimită măcar 50 de istorici, cum făcuse Ungaria. Numai că în România nu aveai nici măcar 5 istorici specializaţi în URSS, cunoscători de limba rusă. Aşa că el a încercat să reaşeze pe piaţa culturală românească, dar şi în istoriografia internaţională, şcoala istorică românească, şi să acopere câteva goluri stânjenitoare. Ministerele Educaţiei din România şi Rusia aveau acorduri de colaborare încheiate, prin care puteau trimite la studii tineri, între cele două ţări. Profesorul Papacostea avea o relaţie bună cu ministrul de atunci al Educaţiei, istoricul Liviu Maior, de la Cluj. Aşa că Şerban Papacostea a găsit trei istorici tineri din institut, printre care mă număram şi eu, pe care i-a trimis la Moscova, la studii de limbă rusă, mai întâi, în ideea că o să continue cu un master sau un doctorat acolo, pentru a-şi forma o competenţă pe istoria Rusiei şi a URSS. Doi trebuiau să se specializeze în istoria secolului al XX-lea, iar eu în secolele XVIII-XIX, istoria Imperiului Rus, cu accent pe istorie diplomatică, politica externă a Rusiei. Am ajuns la Moscova în 1995, viaţa însă era foarte scumpă, bursele mici, aşa că cei doi colegi au renunţat repede şi s-au întors în România. Mie îmi era tare ruşine să mă întorc, aşa că am căutat ceva de lucru, cât să pot supravieţui. Mai trimisesem câteva articole prin fax la Bucureşti care au fost publicate, dar fiind prost plătite o colaborare în presa românească nu era o soluţie. În schimb, graţie profesorului Dennis Deletant, care mă încurajase să mă specializez în istoria Rusiei, am fost invitat de BBC pentru o probă. M-a aşteptat în biroul BBC de la Bucureşti Oana Lungescu, care este astăzi purtător de cuvânt al secretarului general al NATO. Am avut o discuţie neaşteptat de destinsă, mai mult pe teme culturale, literatură, scriitori, vag despre politica internă din Rusia, m-a pus să citesc nişte texte la microfon. Asta a fost tot. Peste câteva săptămâni m-au chemat la nişte cursuri de pregătire, extrem de utile, de altfel, iar în septembrie mi-au dat reportofon, microfon, telefon mobil, nişte scrisori în plicuri închise pentru biroul din Moscova, Ambasada Britanică de acolo, pentru MAE rus, cu cererea de acreditare. Deci, graţie serviciului mondial al radio BBC, şi pe banii contribuabilului britanic, am putut să mă specializez în istoria Rusiei şi a URSS. Numai că, scriind comentarii politice la zi, pe politică internă şi externă, am fost treptat deturnat de la istoria secolelor XVIII-XIX, către evoluţiile politice curente. Aşa am ajuns la Ştiinţe Politice, mai târziu. Dar, de formaţie sunt istoric, aşa cum sunt mulţi, cei mai mulţi de fapt, specialişti pe Rusia, care activează în analiza de politică internă sau externă a spaţiului euro-asiatic.

– Îmi amintesc că mergeam des în Duma de Stat, camera inferioară a parlamentului Rusiei, chiar şi la comisii, şi discutam despre asta cu ziariştii ruşi sau cu cei străini care lucrau în Moscova, oameni foarte solid pregătiţi, cu o excelentă expertiză pe Rusia. În 1995, dar mai ales în 1996 şi 1997, aproape toţi dintre noi credeam că Rusia poate fi o democraţie ca oricare alta din ţările Europei Centrale. În fond, nici democraţia poloneză sau cea românească interbelică n-au arătat foarte bine. E adevărat că în Rusia exerciţiul democratic se consumase cu mult timp înainte, între 1906-1917, şi fusese reluat de Gorbaciov, după Conferinţa a XIX-a a PCUS, din vara 1988.

Ideea aceasta cu „organ pentru democraţie” nu-mi place. Nu ţine de genă, nu este o problemă de ADN, ţine de istoria complicată, adesea nefericită, a acestui popor. Eu cred, sau mai corect spus, sper, că vor redescoperi şi ei modelul liberalo-democratic şi vor renunţa la acest tip de autoritarism, care într-o perioadă a părut că funcţionează pe partea economică, le-a adus o relativă bunăstare, dar asta s-a petrecut graţie preţurilor ridicate la hidrocarburi. Însă, acest model autoritar, pe termen lung, îi condamnă la subdezvoltare şi periferizare, ţinându-i izolaţi de marile procese ale globalizării.

– Foarte corectă percepţia d-voastră. Nu, nu mai există dialog, dar nu din cauza Bucureştiului. Sigur, are şi diplomaţia românească partea ei de vină. Nu suntem pe radarul Moscovei, pentru că noi am ales să nu fim. Ca să reintrăm ar trebui să semnalizăm acest lucru. Dar, oare chiar doreşte România să reintre pe radarul Rusiei? Ştim care sunt costurile acestei deschideri? Nu cred că ar trebui să ne grăbim. Poate că ar fi necesar să începem cu o analiză serioasă, costuri-beneficii, despre ce vrem noi de la relaţia cu Federaţia Rusă. Dar, o analiză seriosă, făcută de experţi, fără presiuni din partea politicienilor. Din păcate, politicianul român are adesea obiectivul să adune cât mai multe like-uri sub poze pe Facebook. Le-ar plăcea o poză la Moscova, cu Putin sau cu nu ştiu ce ministru rus… Din păcate, România nu are nici experţi, nici politicieni cu viziune, iar partenerii ei – de care securitatea României depinde – nu au multă încredere în discernământul Bucureştiului, aşa că e mai bine ca relaţia cu Rusia să fie subiect dezbătut public, iar aceste discuţii să conducă la un acord bipartizan, dreapta-stânga, dacă se poate. Important e că trebuie îndepărtată suspiciunea că cineva, oricine din politica de la Dâmboviţa, s-ar apuca să facă nu ştiu ce aranjamente oneroase cu liderul de la Kremlin. Ca să scoată relaţia cu Rusia din zona manipulării politicianiste, establishmentul de la Bucureşti ar trebui să poarte discuţii clare, extrem de transparente pe acest subiect, pentru ca nici înăuntrul României, nici printre partenerii ei externi să nu mai existe vreo suspiciune.

– Au fost şi perioade mai bune în istoria Rusiei. Acum se îndreaptă spre o criză care o poate costa destul de scump. De trei sute de ani, istoria Rusiei e compusă de cicluri, un fel de „flux-reflux”. Generaţia noastră a trăit „refluxul” dramatic al prăbuşirii URSS, în 1991, anii ’90, apoi creşterea şi „fluxul” legate de numele lui Putin, care culminează cu anexarea Crimeei, războiul din Donbass, campania din Siria. Sancţiunile şi mai ales preţul scăzut la hidrocarburi vor împinge Rusia pe toboganul crizei economice, sociale şi mai ales politice. Potenţialul politic al actualului lider de la Kremlin se epuizează. Se apropie – chiar dacă mai sunt câţiva ani – momentul transferului de putere. În Rusia, spre deosebire de alte ţări, nu există mecanisme funcţionale care să garanteze un transfer de putere paşnic. Multe astfel de tranziţii au fost însoţite de dramatice vărsări de sânge şi de profunde crize interne. Astăzi, aşa ceva ar putea genera veritabile dezastre geopolitice. Ar fi un coşmar planetar.

În acelaşi timp, în perioadele de „reflux”, când Rusia devine vulnerabilă, ea este permeabilă la influenţe externe şi îşi modifică comportamentul agresiv. Cu alte cuvinte, Rusia e capabilă să joace în game diverse, când prădător, când actor raţional şi rezonabil al scenei internaţionale.

– E oraşul în care m-am născut, am copilărit, de unde am plecat la sfârşitul liceului şi unde visez să revin. Mai am rude acolo, am câţiva prieteni, pe care-i revăd rar, dar cu mare plăcere, însă cu care vorbesc aproape zilnic la telefon. Nu vin des în Câmpina, o dată, cel mult de două ori pe an. Dar o fac mereu cu mare plăcere. Una dintre bibliotecile mele este la Câmpina, am acolo undeva peste 3.000 de volume, carte de istorie în principal, multă presă rusească din anii ’90. Şi mă pregătesc să aduc în câţiva ani toată biblioteca de la Bucureşti, mai ales partea de istoria Uniunii Sovietice, evoluţiile din fostul spaţiu sovietic după 1992, sunt peste 5.000 de volume, o bună parte în limba rusă, probabil cea mai garnisită bibliotecă particulară de specialitate din România, din acest moment, pe subiectul Rusia şi URSS. Am păstrat nostalgia acestui oraş, rădăcinile mele sunt aici, familia mea e aici de multe generaţii, de câteva sute bune de ani, şi visez să mă întorc la Campina, sper eu cât mai repede.

Berlin, 3 noiembrie 2017