Achile, erou celebru din mitologia greacă, a fost fiul lui Peleu (regele mirmidonilor), și al zeiței Thetis. Potrivit mitului, pentru a-l face nemuritor, mama sa l-ar fi cufundat în apele Stixului; numai călcâiul, de care-l ținuse, i-ar fi rămas vulnerabil. După ce l-a ucis pe Hector în fața Troiei, a căzut, la rândul său, rănit la călcâi de o săgeată otrăvită a lui Paris. Expresia „călcâiul lui Achile” este întrebuințată acum pentru a desemna principala slăbiciune, punctul vulnerabil al caracterului unui om.
Tendonul lui Achile, cel mai mare tendon din corpul uman, face legătura dintre calcaneu (osul călcâiului) şi muşchii gambei (muşchiul triceps sural).
Tendonul lui Achile permite mişcarea de ridicare pe vârfuri (mişcarea de flexie plantară a piciorului). Acest tendon poate suporta o greutate de până la câteva sute de kilograme, fapt ce îl face să fie foarte rezistent.
Ruptura tendonului ahilean apare cel mai frecvent la bărbații între 30 și 50 de ani. Ruptura se produce, de obicei, în cursul unui efort efectuat fără o „încălzire prealabilă”.
Tendonul se rupe la joncțiunea sa cu mușchiul (mai ales la tineri), sau la 2 cm de inserția pe calcaneu (la vârstnici). Ruptura poate să fie parțială, dar în majoritatea cazurilor este totală. Un rol major îl are starea morfopatologică preexistentă rupturii (leziuni degenerative, pseudochisturi, vascularizație deficitară). Studii angiografice au demonstrat că vascularizația tendonului este minimă între 2 și 6 cm de la inserția sa calcaneeană (locul unde cel mai frecvent se produce ruptura). Microtraumatismele exogene repetate (de ex. o încălțăminte înaltă la spate, la sportivi) pot fi implicate în producerea rupturii. De asemenea, leziunile tendonului ahilean sunt mai frecvente la pacienți cu boli sistemice care afectează metabolismul țesutului conjunctiv (artrita reumatoidă, lupus, sindrom Reiter, hiperparatiroidie). Majoritatea pacienților cu ruptură de tendon ahilean au grupa sanguină 0.
Pacientul descrie o durere violentă asociată cu o senzație de slăbiciune la nivelul gleznei și gambei. Durerea apare, de obicei, în momentul declanșării unei sărituri. Ulterior, pacientul acuză imposibilitatea mersului pe vârfuri. Local, apare o echimoză (vânătaie) și se palpează o depresiune care reprezintă locul de întrerupere .
În rupturile parțiale, semnele nu sunt atât de nete și diagnosticul se precizează mai greu.
Paraclinic, examinarea de elecție este cea ecografică. Aceasta evidențiază cu acuratețe leziunea, demonstrând dacă aceasta este completă sau incompletă. Ecografia musculoscheletală este, de asemenea, un instrument valoros în aprecierea cicatrizării și vindecării rupturilor de tendon ahilean.
Tratamentul este atât ortopedic, cât și chirurgical. Tratamentul oropedic este indicat în cazul unei rupturi incomplete sau în cazul subiecților vârstnici sau cu boli asociate, care cresc riscul complicațiilor operatorii (boli cardiace decompensate, ciroză, diabet zaharat). Tratamentul ortopedic trebuie efectuat în primele 48 ore. După 3-4 zile de la traumatism, el nu mai trebuie luat în considerare. În rupturile complete imobilizarea se face în aparat gipsat femuropodal, 4-6 săptămâni, după care acesta este înlocuit cu o cizmă de mers (3-4 săptămâni). După scoaterea gipsului se va purta o încălțăminte cu toc (3-4 luni).Tocul se scade progresiv.
Tratamentul chirurgical este indicat subiecților tineri care desfășoară o activitate fizică crescută. Postoperator, se imobilizează membrul într-un aparat gipsat femuropodal pentru 6 saptamani, apoi într-o cizmă de mers 4 săptămâni. Apoi se recomandă folosirea unei orteze care împiedică flexia dorsală peste poziția neutră a piciorului timp de 3 luni sau folosirea unui toc de 1-2 cm.
Dupa scoaterea aparatului gipsat pacienții prezintă frecvent hipotrofie musculară (în special, a mușchiului triceps sural), redoare articulară de imobilizare, edem etc. De aceea trebuie început un program de recuperare .
Recuperarea, în acest caz, folosește ca mijloace electroterapia (ultrasunete, ionoforeza, laserterapia, magnetoterapia), masajul asociat cu presoterapia și dușul subacval (pentru combaterea, în special, a edemului), kinetoterapia (pentru creșterea mobilității articulare și tonifierea musculară). Hidrokinetoterapia în bazine cu apă sărata (cum sunt cele de la Spitalul SanConfind), prezintă avantajul vindecării mult mai rapide datorită efectului benefic al apei asupra durerii și disfuncționalității. Apărarea musculară și suprasolicitarea scad. Forța gravitațională este mult redusă și exercițiile se fac cu mult mai multă ușurință. La acestea se adaugă efectul sării, care are un rol antiinflamator și resorbtiv.
Dr. Loredana Paul,
medic specialist BFKT
