Romii de lângă Lacul Peştelui, cei mai amărâţi din oraş: şi săraci, şi poluaţi

Cea mai urgisită comunitate de romi din Câmpina pare a fi cea de lângă Lacul Peştelui, stabilită odinioară în duzina de case înălţate pe marginea lacului care se întinde până hăt, aproape de Doftana. Romii de aici au, de câţiva ani, strada asfaltată, stradă care poartă numele lacului, dar în afară de curent electric, alt element de civilizaţie modernă nu prea vezi prin căsuţele lor modeste, făcute, în marea lor majoritate, din chirpici, pe uşile cărora nu poţi intra drept decât dacă ai sub 1,50 metri înălţime. Uşile sunt mici nu doar din cauza sărăciei şi a puţinătăţii materialului lemnos disponibil, cum ar putea părea la prima vedere, ci în primul rând, aşa cum aveam să aflu din gura unei interlocutoare, pentru că o uşă mare deschisă înseamnă mai mult volum aer rece introdus de afară în încăperile de 8-9 metri pătraţi. E aproape ca în cazul Hagi Tudose. Aceste cămăruţe semiinsalubre, alături de prispe cu bârne de sprijin pe care n-ai curaj să te sprijini, formează casele romilor, ale ţiganilor de pe Lac, cum singur îşi spun unii altora membrii acestei comunităţi amărâte, poate chiar cea mai urgisită din întreg municipiul. Ţiganii (romii, cum ne obligă, fără temei, instituţia centrală pentru combaterea discriminării; fără temei, fiindcă nici ei nu-şi spun unii altora romi, ci ţigani, iar când te poftesc în casă, te invită “în ţigănia noastră”), reprezintă astăzi etnia cu cele mai multe probleme din întreaga Europă. În România, ei sunt cea mai problematică etnie încă dinainte de înfiinţarea statului român modern, prin unirea Principatelor sub domnitorul Al.I. Cuza. Romii (să-i facem pe plac şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării), au fost eliberaţi cu câţiva ani înaintea Unirii Principatelor, la început în Moldova, apoi şi în Ţara Românească. În februarie 1856 se elibera ultima categorie de robi din Ţara Românească, cea a ţiganilor aflaţi în proprietatea particularilor, prin ”Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti”. 

Cu doar câteva luni înainte de această dată, o lege similară se dăduse şi în Moldova. Era sfârşitul unui proces care începuse cu aproape 15 ani înainte. Din nefericire, odată cu eliberarea din robie, acum peste un veac şi jumătate, romii nu au ştiut ce să facă cu libertatea. Aşa cum mulţi nu ştiu ce să facă ei cu libertatea nici în prezent. Nu au putut să se adapteze capitalismului nostru timpuriu, de acum 160 de ani, nu ştiu mulţi dintre ei nici astăzi să se adapteze capitalismului modern, mult mai sofisticat şi mai ostil celor care nu au pregătiri profesionale de înaltă calificare. Acum 100 de ani, zona era un paradis verde, dar, în timp, a ajuns cel mai poluat loc din Câmpina.  Aici nu mai există, de vreo cinci decenii, o întindere de apă cu structura moleculară H2O, ci numai o întindere de  reziduuri petroliere şi deşeuri menajere. Practic, căsuţele romilor erau situate, până nu de mult, între fostul batalului al municipalităţii şi Lacul Peştelui, adică între două mari rele. O dată cu ecologizarea batalului din coasta dreaptă a comunităţii, realizată la sfârşitul anului trecut printr-un proiect european, romii de aici speră ca, în viitor, aerul locului să fie mai respirabil. Ecologizarea lacului ar costa mult mai mult decât cea a batalului şi nu s-ar putea face decât tot printr-un program european de mediu, căci bugetul local nu ar putea suporta un asemenea efort financiar. Romii de aici au înţeles acest lucru şi, dacă în toamna trecută, după ecologizarea batalului, sperau să se rezolve şi ecologizarea lacului, astăzi ei nu mai speră decât la o iarnă lungă, cu un ger care să înăbuşe definitiv duhoarea emanată de lac în restul anului, mai ales în timpul verii. Încă unii dintre ei mai visează şi la un loc de muncă. 

După ninsorile abundente de la jumătatea lunii trecute, din dorinta de a vedea cum se desfăşoară deszăpezirile la marginea oraşului, am ajuns şi pe strada Lacul Peştelui, în cea mai sărăcăcioasă locuintă a comunităţii de pe Lac. Într-o încăpere mică, dar bine încălzită cu lemne, am întâlnit-o pe Alexandra Boian, o tânără de 23 de ani cu o nesfârşită tristeţe în priviri, care avea în grijă două fetiţe. Drama ei este drama tuturor tinerilor romi care se simt însinguraţi şi marginalizaţi de o societate ostilă, de autorităţi care în loc să-i inveţe să pescuiască, le cumpără voturile cu peştii pomenilor electorale, la fiecare scrutin care se întâmplă de două decenii încoace. “Chiar dacă se zice că ţiganului nu-i place iarna şi gerul (românii or fi scos vorba asta), noi nu putem decât să ne bucurăm când vin zăpezile şi frigul. Cu cât e mai groasă zăpada, cu atât mai bine, căci nu mai simţim putoarea care vine dinspre lac. Vara e calvarul de pe lume aici. Când e cald, se simte un miros atât de urât şi de greu, că şi rufele de pe sârmă, puse la uscat, se împuţesc în câteva ore. Nu mai vorbesc de hainele de pe noi, şi curate să fie. Mirosim de parcă am fi făcuţi din petrol. Nici dracu’ nu miroase ca noi. Şi dacă stăm toată ziua în oraş, mirosul tot nu dispare din hainele noastre, de se uită lumea la noi chiorâş pe stradă şi ne strigă în faţă că puţim, pentru că nu ne spălăm. Că aşa zice lumea de noi. Poate nu toţi ţiganii s-or spăla, dar noi, în familia noastră, ne spălăm, eu nu-mi las copilaşii murdari sau cu hainele murdare. Am doi copii, unul e la fostul meu soţ, dar tot aici, în cămăruţa asta amărâtă, de 3 pe 3, mai stau părinţii, frate-miu, cumnată-mea, copiii lor, în total suntem adunaţi uneori opt-nouă suflete.  Domnul primar ne-a ajutat cu scânduri, ca să ne reparăm căsuţa, dar problema este că nu găsesc de lucru. Şi domnul primar nu vrea să mă ajute, am fost la dânsul, dar n-am găsit înţelegere. Am lucrat în vreo două-trei locuri, dar patronii m-au dat afară, ziceau că nu mai au de lucru. Astăzi, nu te mai angajează nimeni, mai ales pe noi, ţiganii, că n-avem multă carte. Când mă gândesc că, după ce s-or topi zăpezile şi-o veni căldura, ne mănâncă iarăşi putoarea lacului, îmi vine să mă îngrop cu totul în zăpadă.  Să nu mai simt niciodată mirosul ăla de petrol în gură. Toţi suntem amărâţi de treaba asta. Acum, c-au astupat batalul, să dea Dumnezeu să fie mai bine, dar eu nu prea cred, că de putoarea lacului tot nu scăpăm”, ne mărturiseşte, cu ochii umezi, Alexandra Boian, cu ochii umezi şi egali distribuiţi: unul la mine, şi celălalt la cele două fetiţe care se zbenguiau în patul sărăcăcios, tare ca lemnul, ale cărui arcuri probabil că au fost vândute de mult la fier vechi, pentru banii ce-au cumpărat apoi o bucată amărâtă de pâine neagră. Neagră ca Lacul Peştelui şi ca viaţa din preajma lui. A.N.