Reflexie la morală

«Aşa e tradiţia», «să iau Paştele», «pentru că dă biserica de pomană (mâncare/ băutură)», «să dăm ciocna (cu sticlele, a completat cineva)», «să râdem de vreo babă», «să vedem o gagică», «să dăm foc la păr la vreuna», «să ne certăm cu popa», «să luăm lumină, înviere în suflet», «să ne întâlnim mai mulţi, să glumim, vorbim», «… mai un băiat, ceva, combinaţii», «să fac prezenţa», «să luăm d’aia, cum îi zice… pască», «pentru că doar de sărbătorile astea mă duc la biserică», «mă duc să văd şi eu care mai e viaţa», «dacă se duc toţi, mă duc şi eu», «mă duc să iau lumină să pun la cimitir lu’ tataie», «să luăm anafură», «pentru că suntem credincioşi», «pentru că aşa se face, să păstrăm tradiţia», «ne înoim, Paştele trebuie să fie ceva nou», «aşa face toată lumea», «să iau lumină, să mă rog», «după băieţi frumoşi (nu contează să aibă creier, ci muşchi)», «ca să mă simt eu bine», «să plecăm de acasă», «pentru că stau aproape de biserică», «din obişnuinţă», «e nouă ocazie de … distracţie» !!! «Nu merg la Înviere din cauza babelor», «mă plicitsesc pentru că popa zice mereu aceeaşi slujbă (da, dar când mergi la discotecă şi asculţi mereu aceeaşi melodie, nu te mai plictiseşti ? – reproşează o colegă)», «ne-ntâlnim mulţi, e o ocazie unică, stăm la slujbă, ne mai plimbăm, şi pe la 4 venim la biserică să luăm pâine şi vin, se mai eliberează» !!!

Declaraţiile de mai sus sunt numai o parte dintr-un sondaj făcut în Săptămâna Patimilor din 2010, pe vreo două sute şi ceva de liceeni. Tinerii mi-au mai declarat că la Înviere, unii «stau cu căştile în urechi, alţii mestecă gumă, transmit semeseuri, daunladează muzică ori sparg seminţe… În biserică sau în spatele ei». Nimeni nu mi-a declarat nimic în legătură cu Domnul (cu Hristos), cu păcatul, cu iertarea, cu crucea. Afară de-un vlăjgan, dintr-un sat subcarpatic: «Eu merg cu băieţii să păzim crucea!». Cu toate acestea, în seara de Înviere, băieţii cu creste, gelate, cu perciuni şi piercing, fetele cu mini şi decolteuri adânci, puştani sau tineri trecuţi, iau cu asalt bisericile din România care, din nefericire, au ajuns să fie păzite straşnic de poliţie! Pentru că aşa au ajuns slujbele la sărbători de anvergură: dominate de preoţi şi poliţai! Iar proverbului «de la bal, la spital», i s-a adăugat recent «de la slujbă, la dubă».
De unde au tinerii aceste obiceiuri? Cine i-a-nvăţat, unde le-au văzut? Ce zic bătrânii? Ce fac ei? În dimineaţa Învierii, când plec cu maşina la biserică, satele pe care le străbat sunt amorţite. Nu mişcă nimeni prin curţi, pe străzi. Parcă sunt vorbiţi să nu iasă din case. După-amiază, când mă întorc, din bătături urcă norii negri de fum. Se-ncing grătare. Şi manele. Mese întinse pe terase, mese arhipline pe sub pomi, prânzuri bogate la marginea şanţului. Cu sarmale, cu cozonac şi ouă roşii. Şi râuri de vin. Ori de bere. Stropite destul de des spre seară cu lacrimi, înjurături şi blesteme. Ale soacrelor care n-au mai venit de mult pe la gineri, ale cumnaţilor care şi-au vizitat o soră, ale fraţilor ce-au mai dat pe la casa părintească. Ale vecinilor care şi-au adus aminte de toate. Numai de iertare nu. Zbieretele celor dezechilibraţi de Bachus, waţii care ghioşează tencuiala, cioburile şi cojile de ou din drum sunt concluzia că lumina din candelă adusă dimineaţa în case n-a protejat familia decât în orele cât a dormit. Căci, mai târziu, voia bună n-a putut învinge piaza rea. Iar spitalele ori salvările nu fac faţă asiguraţilor.
Tot ce am scris mai sus (plus ce mai ştiţi dvs) e rezultatul mersului la biserică pentru că “aşa e datina” sau pentru că “aşa merg toţi”. E rezultatul egoismului, al plăcerii şi-al “voii bune”, dar nebune. E rezultatul lipsei credinţei, şi-al trăirii la plesneală. Al formei fără fond. Înseamnă lipsa Lui Dumnezeu şi a sărbătorii fără sărbătorit. Înseamnă o societate cu conştiinţe adormite ori amorţite. Un popor care ajunge aici nu are şanse de ascendenţă. Iar individul, chiar dacă intră în biserică, nu va rămâne împăcat, ci în păcat!