România 100 – Personalităţi câmpinene
În orice orășel din lume (s-au scris multe cărți și s-au turnat multe filme pe tema aceasta) trăiesc oameni care se disting prin activitatea și felul lor de a fi, ridicându-se deasupra celorlalți locuitori ai Cetății. Și în orașele mari există, desigur, astfel de personalități, dar ele se pierd în marea masă a populației aglomerărilor urbane. Revenind, am putea spune că acei oameni deosebiți din micile comunități (pe care le slujesc cu abnegație) devin, cu timpul, adevărate personaje ale localităților respective.
Un astfel de personaj este profesorul de istorie Cristian Spulber. Trăitor al Câmpinei din 1950, după ce s-a căsătorit cu o localnică, Elena Șerbănescu, domnul profesor este greu de descris într-un cuvânt, dar dacă nu am avea o altă opțiune, atunci cel mai potrivit cuvânt credem că ar fi PATRIOTUL. Musai cu majuscule. Am stat de vorbă, zilele trecute, cu domnul profesor în locuința dumnealui. Și cum suntem în anul centenar al Marii Uniri, am vorbit mult despre istoria acestui neam. L-am întrebat pe interlocutorul meu cum de a fost posibil să ne bată atât de tare bulgarii la Turtucaia, în Primul Război Mondial. Și ce am căutat noi să intrăm peste bulgari, în 1913, în al doilea război balcanic, mai ales că, de-a lungul istoriei, ne-am avut bine cu vecinii de la sud de Dunăre. Însă, de fiecare dată, domnul profesor a evitat cu eleganță un răspuns. Pur și simplu eu îl întrebam, iar dumnealui îmi răspundea altceva. Nu voia neam să recunoască pagini mai puțin glorioase din istoria românilor. Și, până la urmă, patria este una și bună, venerabilă și sfântă, vrednică de a fi iubită și slăvită, mamă pentru toți fiii săi. Ce vină are poporul că vremelnicii săi lideri nu se ridică mereu la înălțimea așteptărilor, ale comandamentelor istoriei naționale? Profesorul Spulber știe toate astea. Și, mai ales, simte toate astea. Dacă un astfel de om nu se cheamă PATRIOT, cum am putea oare să îl numim?
Profesorul Cristian Spulber (în certificatul de naștere, numele de botez este Cristel) s-a născut în Durostor, comuna Popina, în regiunea Cadrilater, pe 20 mai 1926. A fost o viață de om profesor de istorie: primii 11 ani la o școală din Bănești, apoi, aproape patru decenii, la liceele câmpinene „Ilie Pintilie” și „Nicolae Grigorescu”. Peste două luni va împlini 92 de ani, deși nu-i dă nimeni mai mult de 70. În ultimii ani a avut ceva probleme de sănătate a ochilor, dar în rest, crede că este sănătos tun. Dar nu orice tun, stați așa… Tunul stilistic din cunoscuta zicere populară trebuie să fie, mai mult ca sigur, unul dintre tunurile cu care marii noștri voievozi (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) și-au înfrânt dușmanii, unul dintre tunurile cu care armata română i-a învins pe turci în Războiul de Independență, unul dintre tunurile folosite de oștirea română în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din 1917, unul dintre tunurile cu care ne-am eliberat Basarabia și nordul Bucovinei în 1941. Căci prin sângele profesorului Cristian Spulber parcă ar curge toate bătăliile glorioase ale românilor, toate marile momente ale istoriei noastre milenare. Temperamentul său latin contrastează cu figura sa blajină, de om bonom, tot timpul gata sa dea un sfat și un ajutor semenilor săi aflați în nevoi. Tot timpul gata să apere imaginea României și a Câmpinei care l-a adoptat. Pentru tinerii din ziua de azi care nu își găsesc un model în viață, interviul de faţă ar putea fi de un real folos.
„Am fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare ca deţinut politic. Motivul: delict de uneltire contra ordinii sociale”
– Domnule profesor, pentru cei care nu vă cunosc, dar și pentru cei care vă cunosc, povestiți-ne, vă rog, principalele momente din viața dvs.
– M-am născut la 20 mai 1926 în Durostor, comuna Popina, în fosta provincie românească a Cadrilaterului. Am avut șase frați, eu fiind al treilea. Tatăl meu a fost învățător, absolvent al Școlii normale din Craiova. Mama era casnică. Tata și încă patru frați ai săi au luptat în Primul Război Mondial. Bunicul, care a murit pe front, i-a fost tatălui meu ordonanță. După Marele Război, tata a fost mutat din Caliacra în Durostor, comuna Popina. Aici, părintele meu a construit o școală. Apoi, tata a ajuns inspector școlar și se bucura de mult respect în comunitatea locală. În 1933 a vrut să candideze pentru un loc în Parlament, dar prefectul județului, care voia să-și plaseze fiul pe locul din colegiul respectiv, a angajat un criminal care l-a împușcat pe tata în miezul zilei. O crimă politică, până la urmă. La un an de la moartea tatălui și a fratelui meu mai mic, otrăvit din greșeală, a murit și mama. Nu a mai rezistat atâtor lovituri, era prea fragilă. După aceste lovituri ale sorții, noi, copiii, ne-am împrăștiat prin toate colțurile țării. Până în clasa a IV-a, pe mine și pe încă doi frați ne-a întreținut un unchi. După cedarea Cadrilaterului, ne-am retras la Craiova. Aici am absolvit ultima clasă primară. Apoi, în memoria tatălui meu, am urmat Școala normală, devenind învățător. După absolvirea școlii normale, m-am angajat funcționar la CFR, ca să mă întrețin, fiindcă mă gândeam să dau la Facultatea de Filologie-Istorie. Am urmat această facultate la f.f., împreună cu istoricul literar Ion Bălu. Am absolvit facultatea în 1960. Dar până la absolvire ar trebui să vă spun cât de greu am intrat la facultate. Pentru asta am dat diferențe la liceu, absolvind Colegiul Național „Carol I” din Craiova, în anul 1947. În același an m-am înscris la facultate, dar un an mai târziu am fost arestat și condamnat la doi ani închisoare ca deținut politic. Motivul: delict de uneltire contra ordinii sociale. Făcusem parte dintr-o grupare anticomunistă condusă de Radu Ciuceanu. După ce am fost eliberat, am venit în Prahova, la Provița de Sus, unde aveam o soră învățătoare. Inspectoratul m-a încadrat ca învățător la Provița de Sus și director al unei școli primare. Dar în paralel predam limba română, ca suplinitor, la o altă școală. După ce a aflat că am fost deținut politic, inspectorul care mă trimisese aici m-a certat și m-a înștiințat că mă va pune pe liber. Am fost transferat la Bănești, unde am stat în gazdă la lelea Arghira Ichim, o bătrână care l-a cunoscut foarte bine pe Gheorghiu-Dej, din perioada în care acesta fusese închis la Doftana. Datorită intervențiilor sale pe lângă liderul comunist, am fost lăsat în pace de către cei de la Inspectoratul Școlar.
– De unde v-a venit pasiunea pentru istorie?
– De la un unchi al mamei, ajuns general. Acesta mi-a inoculat pasiunea pentru istorie. Apoi, copil fiind, la Popina, mă fermecau vestigiile romane din apropierea localității în care trăiam.
– Mi-ați mărturisit cândva că, la începutul activității dvs. de dascăl, ați făcut o activitate asemănătoare unui apostolat…
– În 1950 m-am căsătorit cu Elena Șerbănescu, câmpineancă, și de atunci trăiesc în acest oraș pe care îl iubesc cu toată ființa mea. Vreme de 11 ani, am făcut naveta la Bănești. Aici pot spune că am desfășurat marele meu apostolat profesoral. Plecam de acasă la ora 7 dimineața și mă întorceam la ora 11 noaptea. Am făcut de toate: de la profesor la director de Cămin Cultural. Am fost acaparat total de procesul de alfabetizare prin care trebuiau să treacă mii și mii de persoane, fiindcă pe vremea aia multă lume nu știa carte. Am organizat numeroase activități culturale, sportive.
– Era greu să predați istoria adevărată într-o perioadă plină de mistificări?
– Ca profesor de istorie în zona Câmpina, de la ciclul gimnazial până la cel liceal, am încercat să sădesc mereu elevilor mei dragostea pentru istoria neamului românesc. Întotdeauna am urmărit să fiu obiectiv: indiferent de epocă, eu am predat istoria cea adevărată, istoria pe care am învățat-o de la marii noștri cronicari, de la reprezentanții Școlii Ardelene, ai generației pașoptiste, de la marii bărbați ai neamului care au făcut Unirea Principatelor și Marea Unire, care au realizat statul român unitar și modern. Eu le destăinuiam elevilor mei multe aspecte din așa-zisele „subterane ale istoriei” sau „dosare secrete”. Le atrăgeam totodată atenția: „Ce v-am spus să rămână în inimile voastre. Iar dacă mi se va întâmpla ceva, o să vă blestem”. Consider că multe manuale de istorie din perioada postdecembristă au multe inadvertențe. Cred că ar trebui să se revină la predarea istoriei obiective a neamului. Istoria se bazează pe documente, nu pe standarde europene. Noi trebuie să-l luăm ca model pe Dimitrie Cantemir. Iar ca învățătură, să le vedem atât pe cele bune, cât și pe cele rele. Dar să judecăm istoria fără mânie și părtinire. Diminuarea predării istoriei în școli nu va putea duce decât la anularea sentimentului de mândrie națională, la drumuri pe care tineretul nostru va rătăci mereu.
– Ce personaje istorice românești v-au impresionat în mod deosebit?
– Mircea cel Bătrân, e primul nume care îmi vine acum în minte. Fără Mircea, Occidentului i-ar fi fost mult mai greu. Dacă Mircea cel Bătrân nu i-ar fi oprit pe otomani la Dunăre, la finele secolului al XIV-lea, marele Michelangelo ar fi devenit ienicer. Apoi, și monarhii noștri mi-au plăcut: Carol I ne-a adus independența, Ferdinand cel Leal a fost chiar leal românilor în mod absolut, pentru că a avut puterea să scoată sabia împotriva țării sale natale și să făurească România Mare.
– Ați iubit foarte mult și fotbalul. Știu că ați avut loc permanent, rezervat special pentru dvs., pe stadionul Poiana. Erați cel mai cunoscut suporter al echipei. De unde microbul fotbalului?
– Într-adevăr am iubit și iubesc fotbalul. În tinerețe, am jucat la Craiova, într-o echipă de divizia C. Am jucat fotbal și la Bănești, la echipa Vulturii, până mi-am fracturat piciorul. După aceea, am abandonat. În paralel, am fost un mare susținător al echipei Poiana. Din 1954 și până în anul 2008, când echipa a fost desființată, am avut un loc permanent în tribune, loc pe care nu îl ocupa nimeni, chiar dacă se întâmpla să nu fiu prezent la meciul respectiv; însă foarte rar se întâmpla să lipsesc. Dacă cineva se așeza din greșeală pe locul acela, oamenii începeau să strige la persoana respectivă, care se îndepărta imediat. De acolo, din tribune, nu numai că am urmărit aproape toate meciurile, dar am încercat să creez și o atmosferă frumoasă în tribune, împotriva manifestărilor negative; nu le-aș zice huliganice. Când spectatorii se aprindeau prea tare și se purtau cam urât, mă ridicam în picioare și îi dojeneam cu degetul arătător îndreptat spre ei. Pentru că eram respectat, de multe ori reușeam să îi potolesc cât de cât. Probabil, părul meu alb impunea respect. De-a lungul timpului, am sfătuit mulți fotbaliști să își completeze studiile. Eu am avut un principiu. De fapt, a fost idealul pe care mi l-a creat Școala normală, mie și celorlalți colegi. Noi ne vedeam ca niște apostoli ai poporului, meniți să-i alfabetizeze pe cei care nu aveau niciun pic de școală, sau să îi îndemne pe cei care aveau un pic de carte spre mai multă învățătură.
– Cum ați reușit să vă faceți atât de iubit de elevii dvs.?
– Am încercat să intru în sufletul lor, să mă apropii de ei până la a mă identifica adesea cu problemele lor. Mi-a plăcut să empatizez cu elevii mei, astfel încât ei să mă considere unul de-al lor. Probabil acesta este motivul pentru care mulți elevi au ținut la mine și m-au respectat mereu. Niciodată nu am dat mâna cu ei în bătaie de joc, cu două degete, indiferent ce fel de om era respectivul elev. Apoi, am ajutat mulți elevi să aibă încredere în ei înșiși. Pentru alții, încercând să-i ajut să-și găsească o slujbă, am bătut pe la porțile multor întreprinderi, prezentându-i unor membri din conducerile uzinelor respective, care îmi fuseseră și ei elevi. Foști elevi, aflați în dificultate, erau astfel ajutați tot de foști elevi de-ai mei, dar care puteau să ajute. Notele le acordam după merit, în mod obiectiv. Iar ca să nu se spună că aș putea avantaja elevii care erau copii de profesori, colegi ai mei din școală sau de la alte școli, fiecare elev își citea lucrarea în faţa clasei. Uneori, tot colectivul clasei influența nota finală. Discutam cu toți cei din clasă și stabileam cine merită o notă mai mare sau mai mică. Înlăturam astfel orice bănuială de subiectivism. Încercam să fiu un prieten mai mare pentru elevii mei. De multe ori vorbeam despre fotbal la ore, ca să mai destindem atmosfera. Nu am vrut să-mi intimidez niciodată elevii. Am înțeles stresul elevilor care se blochează și uită răspunsul. Îi lăsam să-și revină și, de multe ori, constatam că știu destul de bine lecția.
Profesorul Cristian Spulber este unul dintre cei mai cunoscuți câmpineni. Talentul său de orator a făcut să fie invitat de oficialitățile locale să vorbească în fața prim-ministrului (pe atunci) Adrian Năstase și a celorlalți membri ai guvernului României, prezenți pe data de 8 ianuarie 2003 la Câmpina, la ceremonia sărbătoririi a 500 de ani de la prima atestare documentară a orașului nostru. Discursul său a fost apreciat de toată lumea. Redăm mai jos finalul acestui discurs: „Dar dorul de viață și iubirea pentru cei mai tineri, care ne urmează, să fie un îndemn spre noi fapte curajoase și demne, spre progres și noi succese, pentru înflorirea orașului nostru drag. Să trăiască și să înflorească scumpa noastră Câmpina. Ani de fericire locuitorilor câmpineni și prietenilor lor”.
Adrian BRAD
