Numele artiştilor invitaţi să expună la a 22-a Gală ROCAT au făcut neîncăpătoare spaţiile Galeriei Alexandra’s din Piaţa Amzei, joi, 20 iunie, în ziua vernisajului. Cei curioşi să vadă picturile lui Marcel Thiele şi sculpturile artistului câmpinean Alfred Dumitriu n-au fost dezamăgiţi. Expoziţia este deschisă până luni, 8 iulie. Mai multe despre proiectul concitadinului nostru aflaţi citind articolul semnat de eseistul Christian Crăciun.
 |
| Sursa foto: Facebook/ Galeria Alexandra’s |
POTIRUL CU LUMINI
Această expunere a lui Alfred Dumitriu ne propune ceea ce aș numi o antropologie a luminii. Trei sunt elementele sale principale: soarele, potirul și omul. E o întreagă sintaxă (ori ceremonie a semnului, dacă vreți) a primirii și dăruirii de lumină, coborând/urcând aceste trepte.Acum, în splendoarea Solstițiului de vară, cu toată suita lui fantastică de eresuri și credințe, atenția acordată luminii (ne)apropiate este prilej și mediu de meditație. De reflecție. Gând și lumină, siamezi în bronz.
Încep deci ascendent, de jos. În ambiguitatea simbolică a jertfei, acesta fiind, evident sus. Toate aceste vase, potire, sfeșnice, sunt antropomorfizate, sunt siluete și chipuri. Căutătoare, purtătoare, dăruitoare de lumină. A Soarelui sau a lumânării, deopotrivă călăuzitoare în întuneric. Discul solar, laitmotiv al prezentării de față, este tipsia pe care este purtat capul Sfântului Ioan, este gong sacru, este scutul lui Ahile, metonimie a Lumii. Este, el însuși, reflecție a Luminii. Purtător al ofrandelor sacre. Polizat pentru a reda lumina în toată magnifica, inepuizabila ei diversitate, bronzul se încălzește, devine radiant. Tocmai această căldură a luminii (trăim în epoca luminii reci, observa Noica) mi se pare principala calitate a bronzurilor lui Alfred Dumitriu. În sfârșit, avem a treia treaptă, cea a potirului. Se instituie o discretă tensiune între ascendența multor forme (sfeșnice, poate, într-o reificare cotidiană) și descendența receptacolului feminin. Potirul, vas sfânt, nu poate conține decât lumina („ Lumina luminează în întunerec și întunerecul n-a biruit-o/…/Ioan era lumina, care este aprinsă și luminează, și voi ați vrut să vă veseliți câtăva vreme la lumina lui”). Adică Sângele, adică focul, adică materia, adică mama.
Calendarul ortodox fixează la trei zile după Solstițiul de vară Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Singurul sfânt căruia i se celebrează nașterea, tocmai pentru că „fusese sfințit încă din pântecele maicii sale” (cf. Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul). Tocmai de aceea sărbătoarea are un evident caracter cosmogonic. Jocul acesta dintre ovoide și constructe fusiforme, dintre plinul rotund al vaselor și talerul care poate închipui și vechile forme mitologice ale Gheei este în întregime oferit luminii. Totul este transformat prin șlefuire în mici prisme care descompun lumina, metaforă, în fond, a gândirii analitice. Tocmai acest fond de raționalitate constructivă îmi atrage atenția în această sintaxă expozițională. Despre ce să fie o sărbătoare solstițială a luminii, dacă nu despre gândire?
Și ajung astfel din nou la întru-Chipare. Adică la mărturia originară a lui Ioan. Faptul că omul este expresis verbis prezent în fiecare dintre aceste forme (într-o aproape portretistică varietate, care este ea însăși profund semnificativă) îl arată ca principala țintă a luminii. Alfred Dumitriu și-a construit acest proiect expozițional cu rigoarea unui poem bun. Care conține metafora (în sens etimologic), dar este dincolo de metaforă. Soare dogorâtor, Solstițiul înseamnă începutul întoarcerii către spirit. Apex, după care urmează coborârea, odihna întru reflecție. Coborârea spre Potirul auriu care începe să adune mierea luminii tomnatice. Crugul Soarelui este acum împărătesc, el pornește să secere.
Sculptura este în sine meta-phora, purtătoare de forme spre dincolo-ul sensului. În poemul său celebru „Pâine și vin” (Bod und Wein), Hölderlin vorbește exact despre „vasele” pe care e prezent Divinul, dar și Omul. Închei citând după interpretarea legendară a lui Heidegger:
„Dar, prietene! Noi venim prea târziu. Ce-i drept, zeii trăiesc,/Însă, sus, pe creștete, sus, într-o altă lume./de acolo întruna urzesc, și puțini iau aminte, se pare,/ De trăim, într-atâta pe noi ne cruță din milă cereștii/Căci un vas nu oricând e în stare, fragil, să-i cuprindă,/Numai rar poate un om plinătatea divină să-ndure./Și de aceea viața e vis despre ei. Însă și rătăcirea,/Ca și somnul ajută, la fel cum nevoia și noaptea-ntăresc,/Până ce-n leagăn de bronz vor crește eroii, destul,/Și, ca zeilor vechi, viguros vor bate inimi în piepturi./Ei, atunci, vin turnând. Însă totuși adesea îmi pare/Că-i mai bine să dormi decât lipsit de atare tovarăș,/Și așa să aștepți; și-ntre timp ce-ar mai fi de făcut și de spus/Eu nu știu, și apoi, la ce bun poeții în timpuri sărace?/Însă ei, îmi spui tu, sunt ca preoții zeului viței./Ce din țară în țară colindau în noaptea cea sfântă”.
Christian Crăciun
