Ne amintim că arta modernă a
început odată cu manierismul. Termenul este introdus de către
istoricul de artă H. Wölfflin în lucrarea sa „Problema stilului în arta
plastică”. Lucrurile nu mai sunt
reprezentate așa cum sunt, ci cum le vede artistul. Frumusețea este relativizată.
Are loc trecerea de la frumusețea unică renascentistă, bazată pe
știință, la multiplele frumuseți derivate din natură și viață în general ale
manierismului. În artă a apărut o nouă componentă a imaginației care reflecta
atât fantasticul, cât și grotescul sau apocalipticul. Giordano Bruno a fost unul din primii gânditori ce au prefigurat
ideile moderne. El susținea infinitatea actului creativ, că nu există nici centru
și nici limite.Totul este mișcare și dinamism. Pentru Bruno există tot atâtea
forme de artă câți artiști există. A
introdus ideea de originalitate a artistului. Arta nu are norme, nu se
învață. Ea vine din inspirație. În sculptură ies în evidență operele lui
Michelangelo. Lucrările sale au dinamism intensiv și se remarcă expresiile
personajelor reprezentate. Pictura are un timbru mai capricios, extravagant, cu
gust pentru forma sinuoasă și stilizată. Tot Michelangelo este remarcabil,
alături de Bronzino, Correggio,
Giorgione, Pontormo, Tiziano,Tintoretto, Veronese, El Greco.
început odată cu manierismul. Termenul este introdus de către
istoricul de artă H. Wölfflin în lucrarea sa „Problema stilului în arta
plastică”. Lucrurile nu mai sunt
reprezentate așa cum sunt, ci cum le vede artistul. Frumusețea este relativizată.
Are loc trecerea de la frumusețea unică renascentistă, bazată pe
știință, la multiplele frumuseți derivate din natură și viață în general ale
manierismului. În artă a apărut o nouă componentă a imaginației care reflecta
atât fantasticul, cât și grotescul sau apocalipticul. Giordano Bruno a fost unul din primii gânditori ce au prefigurat
ideile moderne. El susținea infinitatea actului creativ, că nu există nici centru
și nici limite.Totul este mișcare și dinamism. Pentru Bruno există tot atâtea
forme de artă câți artiști există. A
introdus ideea de originalitate a artistului. Arta nu are norme, nu se
învață. Ea vine din inspirație. În sculptură ies în evidență operele lui
Michelangelo. Lucrările sale au dinamism intensiv și se remarcă expresiile
personajelor reprezentate. Pictura are un timbru mai capricios, extravagant, cu
gust pentru forma sinuoasă și stilizată. Tot Michelangelo este remarcabil,
alături de Bronzino, Correggio,
Giorgione, Pontormo, Tiziano,Tintoretto, Veronese, El Greco.
Manierismul este considerat
adesea un stil artificial în care complexitatea, distorsionarea și deformarea
realității aduc subiectivitate și pierderea coerenței imaginii. Este o artă intelectuală
și rafinată, se adresează elitelor, poate o artă stranie, dar cu certitudine
este opusă armoniei clasice de culoare, linie și compoziție. În
manierism culoarea vibrează, iar planurile de compoziție suportă multiplicări.
Apar simboluri, culori ireale, figuri sinuoase și accentuate modificări ale
proporțiilor. El Greco, cel mai mare pictor mistic exaltat, se remarcă prin
personajele cu figuri extatice, stranii care anticipează expresionismul de mai
târziu.
adesea un stil artificial în care complexitatea, distorsionarea și deformarea
realității aduc subiectivitate și pierderea coerenței imaginii. Este o artă intelectuală
și rafinată, se adresează elitelor, poate o artă stranie, dar cu certitudine
este opusă armoniei clasice de culoare, linie și compoziție. În
manierism culoarea vibrează, iar planurile de compoziție suportă multiplicări.
Apar simboluri, culori ireale, figuri sinuoase și accentuate modificări ale
proporțiilor. El Greco, cel mai mare pictor mistic exaltat, se remarcă prin
personajele cu figuri extatice, stranii care anticipează expresionismul de mai
târziu.
Arta barocă este și ea
controversată în definire datorită tensiunii, exuberanței, teatralității,
efectelor de elocvență susținute atât de biserica catolică, cât și de
monarhiile europene ce se îndreptau spre un absolutism care avea nevoie, pentru
a-și exprima puterea, de toată măreția posibilă. Opusă
manierismului elevat, arta barocă este ușor de decodat. O caracterizeză
dinamismul, chiar considerat dezechilibru compozițional, este vizibil opusă artei imobile a Renașterii. Senzația de
mișcare o conferă liniile diagonale de compoziție. În pictură se utilizează o
singură sursă de lumină, precum și clarobscurul, ceea ce implică volum,
perspectivă, adâncime, rezultând un stil dramatic și grandios în același timp.
Tenebrismul lui Caravaggio se opune
concepției umaniste de idealizare a corpului uman sau de susținere a
frumuseții. Lumina, de un realism brutal, conduce spre naturalism, iar vibrația
culorilor și armoniile sunt subtile. Velasquez,
Rembrandt, Rubens, Vermeer reproduc realism, exuberanță, dar și
profunditate psihologică și expresivitate în aceste jocuri dramatice al
luminii. Misticismul spaniol și dinamica ascendentă a picturii religioase este
exprimată în antiteză cu moderația, echilibrul, claritatea sau armonia clasică.
În arhitectură, Roma papei Urban al VIII-lea, prin construcția piețelor monumentale,
devine prima capitală europeană a cărei structură urbană reflectă prestigiul și
rolul politic al celor ce o conduc. Ca
substantiv, din portugheză, baroc semnifică o perlă cu formă lipsită de
simetrie, iar ca adjectiv desemnează ceva realizat cu exces de zel și în
mod fluid. Estetic, termenul baroc indică orice stil artistic opus clasicismului,
concept introdus de Heinrich Wölflin în 1915. Orice stil artistic ar traversa
trei faze: arhaică, clasică și barocă. Clasicismul
este realist, dar poartă un concept al realității mai intelectual și idealizat.
În schimb, naturalismul se bazează în stricta realitate naturală. Se
observă, prin urmare, preponderența realistă, dar la care se adaugă o
distorsionare a formelor cu efecte forțate și violente, cu tendințe spre
dezechilibru și exagerare.
controversată în definire datorită tensiunii, exuberanței, teatralității,
efectelor de elocvență susținute atât de biserica catolică, cât și de
monarhiile europene ce se îndreptau spre un absolutism care avea nevoie, pentru
a-și exprima puterea, de toată măreția posibilă. Opusă
manierismului elevat, arta barocă este ușor de decodat. O caracterizeză
dinamismul, chiar considerat dezechilibru compozițional, este vizibil opusă artei imobile a Renașterii. Senzația de
mișcare o conferă liniile diagonale de compoziție. În pictură se utilizează o
singură sursă de lumină, precum și clarobscurul, ceea ce implică volum,
perspectivă, adâncime, rezultând un stil dramatic și grandios în același timp.
Tenebrismul lui Caravaggio se opune
concepției umaniste de idealizare a corpului uman sau de susținere a
frumuseții. Lumina, de un realism brutal, conduce spre naturalism, iar vibrația
culorilor și armoniile sunt subtile. Velasquez,
Rembrandt, Rubens, Vermeer reproduc realism, exuberanță, dar și
profunditate psihologică și expresivitate în aceste jocuri dramatice al
luminii. Misticismul spaniol și dinamica ascendentă a picturii religioase este
exprimată în antiteză cu moderația, echilibrul, claritatea sau armonia clasică.
În arhitectură, Roma papei Urban al VIII-lea, prin construcția piețelor monumentale,
devine prima capitală europeană a cărei structură urbană reflectă prestigiul și
rolul politic al celor ce o conduc. Ca
substantiv, din portugheză, baroc semnifică o perlă cu formă lipsită de
simetrie, iar ca adjectiv desemnează ceva realizat cu exces de zel și în
mod fluid. Estetic, termenul baroc indică orice stil artistic opus clasicismului,
concept introdus de Heinrich Wölflin în 1915. Orice stil artistic ar traversa
trei faze: arhaică, clasică și barocă. Clasicismul
este realist, dar poartă un concept al realității mai intelectual și idealizat.
În schimb, naturalismul se bazează în stricta realitate naturală. Se
observă, prin urmare, preponderența realistă, dar la care se adaugă o
distorsionare a formelor cu efecte forțate și violente, cu tendințe spre
dezechilibru și exagerare.
Arta rococo a
apărut în secolul XVIII, în Paris, în timpul lui Ludovic al XV-lea, ca o
reacție a aristocrației împotriva barocului aulic și solemn practicat în
perioada lui Ludovic al XIV-lea. În pictură, liniile curbe, culorile deschise
și asimetria joacă un rol important în compoziția operelor. Se admite
unilateral faptul că, în cele mai bune momente ale sale, pictura rococo a atins
nivele foarte înalte de excelență tehnică. Tușa este netedă și crează texturi
ce dau compozițiilor aspectul de incompletare. Aceasta solicită spectatorului
să completeze mental ceea ce îi fusese prezentat schematic. Nu primează linia
și perspectiva scurtată crează un ambient mai închis, care privilegiază prim-planul.
Culoarea rămâne aspectul central, iar cărțile tehnice ale epocii redau scheme
cu combinații în zeci de gradații. Se evidențiaza Boucher, Fragonard, Tiepolo, Canaletto, dar și figura aparte și
inclasificabilă a lui Francisco Goya.
Ultimul amintit a evoluat de la timbrul rococo până la preromantism, cu o operă
personală și expresivă de puternice tonuri intimiste. Totuși, cu toată valoarea
sa ca artă autonomă, pictura rococo era concepută de multe ori drept parte
integrantă a unui concept global de decorare a interioarelor. [1]
apărut în secolul XVIII, în Paris, în timpul lui Ludovic al XV-lea, ca o
reacție a aristocrației împotriva barocului aulic și solemn practicat în
perioada lui Ludovic al XIV-lea. În pictură, liniile curbe, culorile deschise
și asimetria joacă un rol important în compoziția operelor. Se admite
unilateral faptul că, în cele mai bune momente ale sale, pictura rococo a atins
nivele foarte înalte de excelență tehnică. Tușa este netedă și crează texturi
ce dau compozițiilor aspectul de incompletare. Aceasta solicită spectatorului
să completeze mental ceea ce îi fusese prezentat schematic. Nu primează linia
și perspectiva scurtată crează un ambient mai închis, care privilegiază prim-planul.
Culoarea rămâne aspectul central, iar cărțile tehnice ale epocii redau scheme
cu combinații în zeci de gradații. Se evidențiaza Boucher, Fragonard, Tiepolo, Canaletto, dar și figura aparte și
inclasificabilă a lui Francisco Goya.
Ultimul amintit a evoluat de la timbrul rococo până la preromantism, cu o operă
personală și expresivă de puternice tonuri intimiste. Totuși, cu toată valoarea
sa ca artă autonomă, pictura rococo era concepută de multe ori drept parte
integrantă a unui concept global de decorare a interioarelor. [1]
Curentul rococo a supraviețuit
pâna la Revoluția Franceză, când a fost considerat frivol, superficial, imoral
și pur decorativ. Formele clasice au renăscut, prin urmare, la
intrarea în secolul XIX. Revine frumusețea perfectă din Grecia antică și se
generează un mit al perfecțiunii frumuseții clasice care încă mai condiționează
percepția artei din ziua de azi. [2]
pâna la Revoluția Franceză, când a fost considerat frivol, superficial, imoral
și pur decorativ. Formele clasice au renăscut, prin urmare, la
intrarea în secolul XIX. Revine frumusețea perfectă din Grecia antică și se
generează un mit al perfecțiunii frumuseții clasice care încă mai condiționează
percepția artei din ziua de azi. [2]
Arta rococo vine ca
o continuare a barocului din punct de vedere al compoziției și al luminii în
pictură, precum și al aerului grațios, al emfazei și al rafinamentului în
arhitectură și sculptură. Acest termen, rococo, a avut timp îndelungat, până în
a doua jumătate a secolului IX, un sens peiorativ. Își datorează numele
combinației dintre termenul francez rocaille,
care semnifică scoică, și cel italian de rococco,
care indică provenianța barocă a stilului. Este
o artă ludică, sofisticată, frivolă și decorativă. Ea este practic adaptată
saloanelor aristocratice . Ornamentele curbate, încolăcite sunt utilizate cu
obstinație și cu opulență. Imagistica este diafană, eterică, elegantă. Pictura
pendulează între exaltarea religioasă și peisagism, trecând și prin
portretistica lui Reynolds sau Gainsborough. Domină sensibilitatea lirică, cadrele bucolice, alegorice, melancolia.
Se remarcă Boucher și Fragonard, cu un stil al serbărilor galante, într-o epocă
dominată de erotism, delicatețe și hedonism. Femeile apar grațios reprezentate
în scene idilice și mitologice. În Franța este o artă fundamental laică, fără
influențe religioase, însă în alte țări s-a reușit adecvarea stilului și la
construcțiile religioase. Evocă în
culori vii ceea ce este plăcut, rafinat, exotic și senzual.
o continuare a barocului din punct de vedere al compoziției și al luminii în
pictură, precum și al aerului grațios, al emfazei și al rafinamentului în
arhitectură și sculptură. Acest termen, rococo, a avut timp îndelungat, până în
a doua jumătate a secolului IX, un sens peiorativ. Își datorează numele
combinației dintre termenul francez rocaille,
care semnifică scoică, și cel italian de rococco,
care indică provenianța barocă a stilului. Este
o artă ludică, sofisticată, frivolă și decorativă. Ea este practic adaptată
saloanelor aristocratice . Ornamentele curbate, încolăcite sunt utilizate cu
obstinație și cu opulență. Imagistica este diafană, eterică, elegantă. Pictura
pendulează între exaltarea religioasă și peisagism, trecând și prin
portretistica lui Reynolds sau Gainsborough. Domină sensibilitatea lirică, cadrele bucolice, alegorice, melancolia.
Se remarcă Boucher și Fragonard, cu un stil al serbărilor galante, într-o epocă
dominată de erotism, delicatețe și hedonism. Femeile apar grațios reprezentate
în scene idilice și mitologice. În Franța este o artă fundamental laică, fără
influențe religioase, însă în alte țări s-a reușit adecvarea stilului și la
construcțiile religioase. Evocă în
culori vii ceea ce este plăcut, rafinat, exotic și senzual.
Wiliam Hogarth afirma în opera sa „Analiza frumuseții”, din 1753, că ondulația
în formă de „S” prezentă în rococo este baza frumuseții și a grației prezente
în artă și în natură. Declinul rococoului se inițiază aşadar doar după
treizeci de ani de la apariția sa ușor graduală, în jurul anului 1760, odată cu
extinderea criticii despre superficialitate și decadență în artă, promovată de
personaje influente precum Blondel sau Voltaire. În Franța este înlocuit
definitiv în 1780, de către stilul neoclasic impulsionat de către Louis David.
în formă de „S” prezentă în rococo este baza frumuseții și a grației prezente
în artă și în natură. Declinul rococoului se inițiază aşadar doar după
treizeci de ani de la apariția sa ușor graduală, în jurul anului 1760, odată cu
extinderea criticii despre superficialitate și decadență în artă, promovată de
personaje influente precum Blondel sau Voltaire. În Franța este înlocuit
definitiv în 1780, de către stilul neoclasic impulsionat de către Louis David.
În episodul următor vă aştept să continuăm călătoria noastră prin arta
picturii, la o întâlnire cu puternicul
stil noclasic, care va readuce în prim-plan armonia între formă şi fond,
echilibrul şi perfecțiunea formală. Pe curând!
picturii, la o întâlnire cu puternicul
stil noclasic, care va readuce în prim-plan armonia între formă şi fond,
echilibrul şi perfecțiunea formală. Pe curând!
Profesor, inginer, istoric de artă Cosmin Popa
Note:
[1] Stephen Zagala, Aesthetics:
a place Íve never seen, p. 34. (t.n.).
a place Íve never seen, p. 34. (t.n.).
[2] Valeriano Bozal, Historia
de las ideas esteticas y de las teorias artisticas contemporaneas, p.154.
(t.n.).
de las ideas esteticas y de las teorias artisticas contemporaneas, p.154.
(t.n.).
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!