(…) Îmi aduc aminte cã, dupã ce m-am bãgat ca musca-n lapte, în Decembrie 89, şi am scos „Câmpina liberã”, pe care am pus-o „sub egida Consiliului orãşenesc Câmpina al Frontului Salvãrii Naţionale”, publicaţia a fost imediat atacatã chiar de forul tutelar, care m-a chemat drastic la ordine. M-am apãrat (cu impertinenţã). Întâi cã publicaţia era scoasã cu bani proprii (din economiile Tatei). Apoi cã, şi dacã ea ar fi fost finanţatã de FSN, d-lor ar fi citit-o tot dupã apariţie, şi nu înainte. M-am referit şi la Mihai Eminescu (moşii noştri literari şi politici ne vin instantaneu în minte) atunci când era redactor la „Timpul”. Şi am mai zis ceva şi de cenzurã. (…)
Abaterile mele (scrisul liber şi sustragerea de la cenzurã) s-au repetat şi în anul II, nr. 1 (2), din 17 Ianuarie 1990. Cum nu am cedat, a trebuit ca, de la nr. 2 (3), din 1 Februarie 1990, sã nu mai menţionez egida FSN. Era dreptul lor sã-şi aleagã oamenii şi publicaţiile care sã-i reprezinte şi sã le reflecteze imaginea. De altã parte, aşa cum am consemnat şi în rubrica Fulgi de nea a „Câmpinei libere”, redactorii „Evenimentului” au intrat şi în acţiune fizicã: D-l Rusu (îi scriu acum numele) a interzis desfacerea gazetei în rândul cadrelor didactice de la Liceul de Petrol, iar d-l Trandafir („o persoanã”, scriam atunci) a confiscat 74 de exemplare la Liceul „Nicolae Grigorescu” (ar fi cazul sã mi le restitue; i le cer acum în scris sau, prin prezentul înscris). Iar „Prahova liberã” publica ştirea cã penibila „Câmpina liberã” a fost desfãcutã condiţionat de cumpãrarea unui pliant al Muzeului Hasdeu. Informaţia a fost reluatã de „Evenimentul”, de unde am reluat-o, la rândul meu, în aceiaşi Fulgi de nea.
Şi s-a mai întâmplat încã ceva. De unde, la început, mi se permisese sã stau de vorbã cu militarii UM 0865, care scãpaserã din masacrul de la Otopeni, fãptuit în dimineaţa zilei de 23 Decembrie 1989, reconstituind locul fiecãruia în cele trei camioane cu care se deplasaserã acolo, de la un moment dat m-am pomenit cã-mi pierd timpul cu un purtãtor de cuvînt. Ori, în discuţiile faţã în faţã, oamenii aceia direct implicaţi mai scãpau câte un amãnunt relevant, cum au fost cuvintele şoferului Petre Oncioiu, spuse comandantului unitãţii, Maiorul Stamen, care vrusese sã-l ia cu ei la Boteni: „Nu merg, tov. comandant, cã am acasã douã fete de crescut”. Ceea ce însemna cã ei se temeau cã la Boteni aveau sã fie mitraliaţi. Evident cã purtãtorul de cuvînt nu avea ce sã-mi spunã, aşa cã am renunţat sã mai fac potecã spre nefericita unitate militarã. Şi n-am înţeles nici pânã acum de ce comandanţii unitãţii au luat aceastã decizie, mai ales cã, toate desluşirile nu-i incriminau cu nimic. Mai mult, ei înşişi ar fi putut sã se afle printre eroi, fiindcã proporţiile crimei ar fi trebuit sã fie mult mai mari, dovadã cã, pentru cei morţi au fost trimise 200 de sicrie, cu cele rãmase militarii de la unitatea de transmisiuni de lângã aeroport fãcând focul toatã iarna.
Toate presiunile m-au fãcut sã anunţ „Ultimul numãr: Înfrântã de adversitãţi, Câmpina liberã îşi înceteazã apariţia. Trãiascã Evenimentul !” (…)
Şi, ca şi când presiunile „oficiale” n-ar fi fost de ajuns, m-am trezit şi cu presiunea opiniei publice. S-a vãzut cã înseşi „Prahova liberã” şi „Evenimentul” afirmau cã rãposata „Câmpinã liberã” (cu tot tirajul ei de 7.000 de exemplare, adaug) se vindea condiţionat. Se vede treaba cã celor 7.000 + n cititori le lipsea „ziarul lor”. A trebuit sã scot un nou numãr din „Câmpina liberã”, 3(4), la 30 Aprilie 1990: „Regretul cititorilor, ca şi unele insistenţe de a relua publicarea CÂMPINEI LIBERE, ne-au determinat sã revenim asupra deciziei de sistare a gazetei şi, dupã mai bine de douã luni de la întrerupere, s-o încredinţãm din nou tiparului. Ne-a ajutat foarte mult întru aceasta şi persistenţa cu care EVENIMENTUL a continuat sã urmãreascã înghiţirea foii noastre, ce i-a stat în gât încã de la primul numãr. Ne-am fi aşteptat ca cele şase capete [de redactori] sã fie mulţumite de scoaterea noastrã din tipografie (unde, desigur cã ne-au luat locul), dar se vede cã motivele iritãrii trebuie cãutate în altã parte”. Ofeream „un alt model de comportament” şi „am fi preferat sã votãm individualitãţile şi nu grupurile”, spre a fi „scutiţi de acea unanimitate, care a transformat în cenuşiu culoarea rozã oficialã de dinainte şi mãmica rozei [simbolul FSN] de dupã Revoluţie”. (Revedere.) Am mai luat încã doi redactori, pe d-nii Alfred Dumitriu şi Ion Şovãialã, am decis sã facem o publicaţie absolut democraticã şi am deschis-o gratuit tuturor formaţiunilor politice. Sculptorul Alfred Dumitriu a împãrţit prima paginã în mai multe carouri, pe care le-am atribuit prin tragere la sorţi. Ca o ironie a sorţii, la extragerea, la care au participat numai redactorii gazetei, spaţiul cel mai mare a fost atribuit FSN! (Chiar dacã eram numai între noi, am respectat sorţii).
Pe cine a deranjat faptul cã toatã lumea se putea exprima liber? N-am ghicit niciodatã. Dar aveam sã constat repede cã ideea redactorilor „Evenimentului” prinsese. Şi cã era urmatã de absolut toate întreprinderile şi instituţiile din oraş. De unde, la început, cei care mã ajutau la difuzare erau primiţi peste tot şi ziarul se vindea imediat – aproape instantaneu se forma o coadã la poarta fabricii – acum porţile erau închise şi ziarul n-a mai fost primit nicãieri.
Am crezut cã, lãsând sã scrie toatã lumea, ziarul n-a mai fost de calitate.
Am scris din nou singur, numãrul 4 (5). Acelaşi rezultat. Cei care întinseserã acea uriaşã plasã de paianjeni erau nebãnuit de bine organizaţi.
Oare cum vor fi fiind acum? (…)
Octavian ONEA
(Sursa: „Câmpina literar-artistică şi istorică”, supliment al ziarului Oglinda, an. V, nr. 8 (25), ianuarie 2010)
