Era în vara anului 1980, în plin asediu pentru cedare şi retrocedare, când a venit la Muzeul Hasdeu publicistul Mihai Pelin, pe atunci redactor la săptămânalul bucureştean „Flacăra”. Voia să scrie un reportaj, dar n-a apucat bine să-şi expună intenţiile, când l-am întrebat dacă nu este dispus să accepte un subiect aparte, aflat, cel puţin pentru mine, dacă nu şi pentru autorităţile implicate şi tracasate, la ordinea zilei şi neabordat încă de presă. I l-am spus în câteva cuvinte şi el s-a arătat interesat să-l accepte. Ne-am aşezat la birou şi i l-am povestit cu lux de amănunte. D-l Pelin (Dumnezeu să-l odihnească acum, căci a trecut în lumea drepţilor!) scria filă după filă. A umplut aşa vreo jumătate de agendă. La sfîrşit, răsfoind materialul stufos, m-a rugat să i-l rezum într-o pagină şi ceva, dactilografiată la două rânduri, ca să se ghideze între datele pe care le consemnase. Peste câteva zile i-am trimis rezumatul, depăşind cu două pagini norma propusă. Apoi am aşteptat.
A trecut o săptămână, apoi o lună, a trecut vara, a trecut toamna, trecea şi anul şi articolul D-lui Pelin nu mai apărea.
În ultimele zile ale lui Decembrie, le-am făcut o vizită, la „Revista Arhivelor”, D-lui Ştefan Hurmuzache şi şefei mele de la grupa 367 din primii ani de Facultate, Lili (Elena) Vişteanu, căsătorită cu un coleg de-al nostru de an, Titi (Constantin) Gheorghe, cu care fusesem şi coleg de cameră la cămin (era de fel din Grăjdana-Buzău şi era nepotul antrenorului de handbal Oprea Vlase, de la echipa cu nume imposibil, dar sovietic, Dinamo, şi practicase şi el sportul, la nivel universitar). Lili l-a sunat pe Titi – care lucra (era cenzor) la Direcţia Presei (aflată în aripa din dreapta a Casei Scînteii, în clădirea din faţă) – şi cât m-am uitat eu prin redacţie, mai ales pe pereţi, a venit şi el.
Redacţia „Revistei Arhivelor” era în palatul Mănăstirii Mihai Vodă, pe latura de Nord, în colţul din stânga, deasupra pantei abrupte a dealului, cu privire spre cheiul Dâmboviţei. Pentru cei care nu mai găsesc astăzi nici Mănăstirea şi nici dealul Mihai Vodă, trebue să spun că acel colţ de istorie, legendar şi atât de încărcat emoţional, ctitorie a lui Mihai Viteazul, era în dreapta Dâmboviţei, imediat după Podul Isvor, pe strada Uranus. Arhivele Statului şi-au avut sediul acolo – până când Dimitrie Onciul a construit Palatul Arhivelor de lângă Cişmigiu – iar B.P.Hasdeu, în calitatea sa de Director General al Arhivelor, locuise la Mihai Vodă, de unde s-a mutat în Castelul de la Câmpina. Apartamentul lui fusese acolo unde era acum „Revista Arhivelor” şi amintirea acelui timp era conservată, pe pereţi, prin Portretul lui B.P.Hasdeu, de D.Stravolca, într-o ramă de lemn ce imita scoarţa, cu laturile prelungite, Portretul Iuliei Hasdeu-soţia, de Alfred Sisley (unde o fi acum uleiul acela, extrem de valoros, semnat Sisley?) şi câteva fotografii, originale şi ele, ale Iuliei Hasdeu.
Contemplarea lor îmi lua respiraţia. Noroc că Titi Gheorghe nu s-a lăsat aşteptat şi m-a scos din letargie, cu aplombul său (necenzurat) de atlet triplusaltist: „Uite-l, dom’le, pe Tavi, care publică în «Almanahul Flacăra» ! Felicitări, măi Tavi!”
Am căutat şi am găsit cu greu „Flacăra almanah 1981”. La paginile 129-131 era articolul meu, Mai sunt locuri în cavoul Hasdeu?, ghidul cel scurt, aşa cum îl scrisesem şi îl trimisesem în vară, fără să mă fi gândit că va apare aşa şi, mai ales, sub semnătura mea (se întâmplă şi azi să se semneze articole şi cărţi, fără ca unii să reuşească măcar să le citească). Mihai Pelin, redactor responsabil al Almanahului, îşi însuşise numai subiectul, lăsând titlul, textul şi semnătura aidoma (citind, am văzut că înlocuise doar trei cuvinte; eu scrisesem: „Vorba lui Fănuş Neagu: «Păi ce?»”, iar el: „Vorba aceea: «Păi ce?»”; i se păruse probabil jignitor, pentru reputaţia neasemuitului prozator, un citat aşa de insignifiant, preferând să-l dea anonim). El adăugase deasupra numai un şapou, nesemnat, într-o fontă colorată: „De aproape o jumătate de veac, un moştenitor prezumtiv al lui B.P.Hasdeu, uzând de acte cel puţin dubioase, încearcă în diferite tribunale ale ţării să-şi adjudece bunuri ale marelui scriitor şi filolog. Este chiar de mirare că acest efort consumat cu o extremă tenacitate nu a ajuns încă la cunoştinţa opiniei publice. Câteva dintre tribulaţiile intreprinderii la care ne referim, din păcate parţial încununată de succes, ne sunt desvăluite de muzeograful Octavian Onea din Câmpina.”
