Știri

O profesie periculoasă – muzeografia. „Hoţul de la Brukenthal”

Trăia Profesorul Simache. Într-o Duminecă, trece pe la Muzeul Hasdeu D-l Virgiliu Teodorescu – Directorul Muzeului Arhivelor Statului din Bucureşti. „Ştii că mai trăeşte Eugenia Dragomirescu, soţia lui Iuliu Dragomirescu ? Pe strada Plevnei, în Bucureşti.” Alte amănunte nu mi-a mai dat.
A doua zi dimineaţa, eram în Bucureşti.
De la Gara de Nord, Calea Plevnei nu era prea departe. Dar, fiindcă Iuliu Dragomirescu – legatarul universal al moştenirii lui B.P.Hasdeu – locuise în Bucureşti încă de la sfîrşitul secolului (al XIX-lea, trebue să spun acum), mi-am zis că e bine s-o iau de la capul străzii, şi nu de la coadă. Am început de la Podul Izvor, peste care, în Dealul Mihai Vodă, se aflau Arhivele Statului. În dreapta, pe Plevnei, era şi mai este Teatrul Bulandra. În stânga, la numerele fără soţ, blocuri. Norocul îi slujeşte pe cei deştep(ta)ţi. Sunând la numărul 3, s-a deschis o fereastră de la parter, din stânga uşii, în cadrul căreia a apărut o bătrânică distinsă.
– Ce doriţi ?, m-a întrebat.
– Sunt de la Muzeul Hasdeu şi o caut pe Doamna Dragomirescu.
– A, v-a trimis Domnul Simache ! Aşteptaţi puţin.
A închis fereastra, a coborît treptele din hol şi mi-a deschis.
M-a poftit înlăuntru, m-a prezentat surorilor sale, la fel de în vârstă şi ele – una era soţia arhitectului Creangă, al cărui portret mare, în ulei, mai degrabă în stilul clasic al secolului XIX, decât al timpului în care fusese pictat, străjuia sever în salon – şi mi-a spus:
– Da’ să ştiţi că nu mai am mare lucru. I-am dat tot lui Simache. Mai am doar câteva cărţi. (Şi farfuriile decorative, m-am gândit eu, uitându-mă pe pereţi.) În rest, arhiva soţului meu.
„Arhiva” era într-un sertar. Am luat-o la rând, filă cu filă. Nu lipseau nici scrisorile Profesorului Simache, mărturii ale ştiinţei sale de a-i contacta pe moştenitori, urmaşi, prieteni, sau moştenitorii acestora.
Câteva hârtii vorbeau despre tablourile familiei Hasdeu, lăsate în păstrare, de Iuliu Dragomirescu, la Academia Română. Am rugat-o pe Doamna Dragomirescu să mi le împrumute pentru o oră, lăsându-i în loc buletinul de identitate. S-a învoit şi am fugit cu ele la Direcţia Generală a Arhivelor Statului, aflată nu departe, în faţa Grădinii Cişmigiu, în Palatul construit de Dimitrie Onciul. Arhivele aveau un xerox, ceea ce, pe vremea aceea – când orice aparat de multiplicat, chiar în posesia unor instituţii, ridica suspiciuni (astăzi are şi Muzeul Hasdeu unu’) – era mare lucru. Cu câteva luni înainte, generalul Titileanu – Directorul General al Arhivelor – ne împrumutase manuscrise, documente originale şi cărţi, pentru Expoziţia „Centenarul Iulia Hasdeu. 1869-1969”, spre bucuria, nu numai a noastră, dar şi a celor 11.000 mii de vizitatori, câţi trecuseră pragul Castelului Iulia Hasdeu să le vadă, acolo unde ele fuseseră altădată.
Am avut iar noroc şi am făcut xerocopiile. I-am restituit D-nei Dragomirescu originalele şi am alergat cu xerocopiile la Biblioteca Academiei. La secţia de stampe, D-na Niculescu, soţia istoricului de artă Remus Niculescu, mi-a arătat inventarul în care fuseseră trecute tablourile, ca şi destinaţia lor, după ce, în 1953, Pinacoteca Academiei fusese desfiinţată.
M-am dus la Ploeşti şi i-am spus Profesorului Simache că am putea aduce la Muzeu, gratis, câteva portrete ale familiei Hasdeu, ce fuseseră în Castelul de la Câmpina. „Auziţi ?, Doamna Stănescu (era contabila Muzeului Judeţean de Istorie), Doamna Pârvan (administra-tora), a-nnebunit ! Onea a-nnebunit ! E nebun de-a binelea !”, a început să strige Directorul.
I-am arătat corespondenţa lui Iuliu Dragomirescu cu Academia Română, din 1924, prin care tablourile erau depuse în păstrare, „cu titlu de depozit”. Nefiind vîndute, puteau fi recuperate de Muzeu.
Profesorul Simache – om de-o lăcomie pantagruelică, atunci când era vorba să aducă la Muzeu comori peste comori (altfel, el se întreţinea cu foarte puţin, atât cât să nu i se risipească oasele din piele), dar foarte chibzuit să drămuiască banul public – era de-a dreptul fericit când putea să primească ceva fără să plătească. N-a trebuit să-i explic mai mult. Înţelesese dintr-odată. Mai ales că, unul dintre tablouri (nu ştiusem atunci, dar aveam să aflu), Hasdeu şi Spiritul, de Eugeniu Voinescu, fusese deja transferat de domnia sa, de la Muzeul Naţional de Artă. (Nu i se îngăduise însă să-l expună în Muzeu, spiritismul dăunând grav socialismului.)
Am luat-o pe rând şi în acelaşi timp, dacă mi se îngădue să mă exprim aşa. De la D-na Eugenia Dragomirescu am achiziţionat toate hârtiile (inclusiv scrisorile Profesorului Simache) şi cărţile care-i mai rămăseseră – cele de la Câmpina, din Castelul Iulia Hasdeu, bineînţeles. Ne-am blindat astfel cu soliditatea documentelor originale. Mai mult, pe parcurs am rugat-o pe D-na Dragomirescu să ne dea o declaraţie olografă, prin care era de acord ca tablourile în causă să fie restituite proprietăţii lui B.P.Hasdeu de la Câmpina, devenită Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”, aşa cum fusese intenţia, atât a lui Hasdeu, cât şi a lui Iuliu Dragomirescu.  
La Muzeul Naţional de Artă (atunci se numea Muzeul de Artă al R.S.R.) Portretul Iuliei Hasdeu, de Diogene Maillart, se afla în depositul Galeriei de Artă Universală. Pentru transferul său, trebuia acordul Ministerului Culturii (atunci, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă). Am fost la Minister şi am discutat cu D-l Marinel Popescu şi D-na Paraschiva Pojar (cu ocazia aceasta i-am şi cunoscut) care mi-au promis că se vor interesa ei înşişi (primul mi-a scris apoi cu o promptitudine, aş zice, nemţească). Cred că vizita la Minister a fost o inspiraţie. Sigur că a urmat după aceea o corespondenţă oficială – derulată cu Ministerul prin Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Artă – dar a fost bine că se ştia deja acolo despre ceea ce este vorba. Una la mână. Şi apoi…
Apoi am fost la Institutul de Istorie şi Teorie literară „G.Călinescu” din Bucureşti – aflat pe undeva pe Bulevardul Republicii, înspre Templul grecesc. Întotdeauna lucrurile bune se fac de dimineaţă. Eram încă obişnuit cu şantierele arheologice. La Târgşorul Vechi – unde-mi făcusem, în 1966, şi practica arheologică, continuând apoi, în 1967, după absolvirea Facultăţii, până aproape de Crăciun, şi, din primăvara lui 1968 până-n vară, când am plecat la Celei, lângă Corabia – lucrul începea la orele 7,00; iar la Celei-Sucidava, Slăveni şi Reşca-Romula, Profesorul D.Tudor, om foarte matinal şi cunoscându-i bine pe oltenii săi, instituise regula lui 5 dimineaţa, când începea şi programul Radioului Naţional şi se cânta Imnul (la radio; să nu se înţeleagă că şi pe şantier). M-am gândit să mă duc la prima oră şi, la şapte fără un sfert, intram pe uşa Institutului. Uşile şi ferestrele erau vraişte.
Am intrat într-o încăpere din stânga – un fel de antecameră. Pe uşa deschisă, în camera următoare, deasupra biroului Directorului, se vedea Portretul lui B.P.Hasdeu, de G.D.Mirea, pentru care venisem.
Am intrat. Surpriză ! Pe peretele alăturat era şi Portretul lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, de Sava Henţia. Mi-am revenit din emoţie şi am ieşit pe hol. Undeva, în fund, se auzea femeia de serviciu făcând curăţenie.
Am rămas pe loc, în aşteptarea Directorului. La fără cinci a apărut un domn, ceva mai pârguit decât mine (eu aveam atunci 26 de ani). L-am salutat, i-am spus cine sunt şi ce caut şi i-am arătat şi Ordinul de deplasare. S-a recomandat şi el – Bibliotecarul Pestriţu – şi am trecut în biroul Directorului. Am dat jos, pe rând, cele două tablouri, ne-am uitat la numerele de inventar şi le-am atârnat iar pe pereţi, la locurile lor. Am ieşit în hol şi ne-am luat rămas bun. Misiunea fusese îndeplinită. M-am gândit însă că s-ar putea să uit numerele de inventar şi că era mai bine să le notez. I-am spus şi n-a avut nimic împotrivă. Nu aveam însă nimic de scris în buzunare. L-am rugat să-mi împrumute ceva. Şi atunci şi-a ieşit din sărite:
– Ia stai, dom’le ! În definitiv, cine eşti dumneata ?!
I-am arătat iar Ordinul de deplasare. Furia lui era, însă, pornită. A continuat, aproape poruncindu-mi:
– Ia stai !
Şi a ieşit pe uşă, ca o vijelie.
Am rămas pe loc, aşteptându-l. După el, n-a mai venit nimeni la ora 7. A apărut, hotărît, după vreun sfert de oră, însoţit de un miliţian. Plutonier major.
– Ăsta-i ?, m-a arătat plutonierul.
– Ăsta !, i-a răspuns Pestriţu.
– Unde-s tablourile ?
Erau, desigur, la locurile lor. Şi noi trei, de asemeni. Am intrat toţi în biroul Directorului. Plutonierul se uită la tabloul lui B.P.Hasdeu.
– Ăsta-i ?
– Ăsta !, răspunde Pestriţu.
Apoi către mine. Plutonierul, desigur.
– Dă-l jos !
L-am dat.
– Umflă-l, şi hai să mergem !
– Umflă-l dumneata, dacă vrei ! Eu am venit să-l văd, numai.
– Nu vrei ?
– Nu vreau.
Ne-am ciorovăit ceva timp, dar n-am cedat imperativelor miliţianului. La rândul său, nici el n-avea timp de palavre.
– Hai !
Am format un şir indian, cu mine-n mijloc şi plutonieru-n coadă. Am ieşit din Institut, am traversat strada şi am mers spre Universitate. La vreo 50 de metri era o secţie de miliţie. A Sectorului II, cred.
Am urcat la etajul întâi. Plutonierul a deschis o uşă şi m-a împins înăuntru. Apoi a dispărut  din vizorul meu, pentru totdeauna, ca şi Pestriţu.
Acum îmi dau seama, refăcând filmul, că încăperea era austeră. Un birou simplu, cu furnir de stejar, în spatele căruia şedea, în civil, comandantul secţiei. În stânga, un colonel de miliţie, în uniformă şi cu o faţă cadaverică, aşa cum erau fardaţi ofiţerii SS din filmele sovietice. Fumau amândoi. De la shop (shopurile erau atunci numai pentru străini sau pentru securiştii care aveau valută) sau din contrabandă. După scrumiere se vedea că fumaseră şi până atunci, cu hărnicie. Păreau nerăbdători, iar chipurile lor iradiau o fericire nestăpânibilă.
 Am rămas în picioare, lângă uşă.
– Nu-mi place mutra ta, mi s-a adresat comandantul.
 – Ce să fac ?! Asta este şi n-am ce-i face, am răspuns cu impertinenţă. (Pe vremea aceea colegii încă mai spuneau că semăn cu Cliff Richard, un cântăreţ englez care jucase într-un film popular printre studenţi.)
– Nu, nu, toată înfăţişarea ta.
Purtam o cămaşe oarecare, cu mânecă scurtă, o pereche de pantaloni din velur reiat,  imprimat în carouri, datând din anul întâi de Facultate, şi o cravată de şnur, cu broşă metalică, ce n-a vrut să îmbătrânească şi să se deprecieze nici după două decenii de folosinţă – primită în dar, în ultimul an de liceu, de la draga de Hannelore Schwenk, din Berlinul democrat – când am făcut-o şi eu cadou, unui vecin, care ţinea neapărat să fie modern. Ce-i drept, pantalonii se tociseră în genunchi, destul de bine.
Aşa a început un interogatoriu lung şi dur – fără a fi însă şi contondent – care a trecut de patru ceasuri. Ei fumând, eu înghiţind în sec. Căci, pe vremea aceea, mai fumam încă un pachet şi ceva, după ce, în Noembrie-Decembrie 1967, la Târgşor, supraveghind subzidirea Mănăstirii Turnu, pe care o făcea Nea Nae (Neagu), ajunsesem la două pachete. Iar acum nu-mi luasem încă ţigări, pentru că nu fumam niciodată înainte de a mânca.
Interogatoriul nu merită povestit. Le-am spus cine sunt, m-am legitimat cu buletinul de identitate, le-am arătat Ordinul de deplasare. L-au reţinut o vreme şi l-au întors pe toate feţele. Mi-au spus că putea fi fals.
– Daţi un telefon la Muzeul de Istorie din Ploeşti, să verificaţi !
N-au dat. Simache putea face parte din bandă.
Dar mă întrebau fel de fel de lucruri. Şi eu lăsam să-mi scape unele indicii: că îmi plăcea pictura; că am vrut să dau admiterea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, dar nu m-am mai dus, fiindcă Profesorul Simache îmi dase o recomandare în plic (bilă neagră pentru Simache !), iar eu n-am vrut să intru pe pile; că pictez în ulei şi că sunt foarte bun la portrete; că mă gândesc să fac şi Artele Plastice, mai ales că pictura din vremea lui Brâncoveanu, din Biserica Mănăstirii Târgşor, ar trebui şi ar putea fi restaurată, şi că am discutat pe tema asta cu Profesorul Simache; că găsisem la Muzeul Naţional de Artă frescele brâncoveneşti decupate în secolul trecut de Grigore G. Tocilescu (uite-al naibii, ăsta a cotrobăit şi prin Muzeul de Artă al R.S.R., sub ochii noştri !); că am fotografiat obiecte în muzeele din Oltenia şi din Sudul Transilvaniei, cu un aparat Exacta Varex, împrumutat de Profesorul Simache (iar Simache !), câteva sute, pentru lucrarea de diplomă Ceramica romană din Dacia Inferior, la Profesorul Tudor; că da, am fost şi la Sibiu, la Muzeul Brukenthal, când cu materialele pentru lucrarea de diplomă, în primăvara lui 1967. Pentru ca, după alte răspunsuri despre cai verzi pe păreţi: că aş fi dorit să mă duc în primul rând în Italia, în Grecia şi în Egipt – pentru că nu poţi face arheologie, dacă nu vezi cum arăta civilizaţia coloniştilor la ea acasă – şi, eventual, în Sudul Franţei, la Arles, pasionat de pictura lui Van Gogh, cum eram, anchetatorii mei să se întoarcă în acelaşi punct: „Cine sunt ? cine m-a trimis ? cine îmi sunt complicii ?”
În definitiv, erau profesionişti. Mi-am dat seama că tot încercau să mă prindă. Iar răspunsurile mele la întrebările lor cheie erau invariabil aceleaşi, fără ezitare: „Eram eu, mă trimisese Profesorul Simache, iar complici nu aveam.” Până când, tot răspunzând aşa, fără abatere, m-am gândit la D-l Marinel Popescu, de la Ministerul Culturii. Dacă voiau complici.
– Ştie şi tovarăşul (sau Domnul, nu mai ţin minte exact cum am răspuns; la Muzeu, ca şi la Liceu şi la Facultate, noi ne adresam, de regulă, cu „Domnul” sau „Doamna”; date fiind însă împrejurările şi cerberii din faţă, poate că am ţinut cont de adresarea oficială, care era cu „tovarăşe”) Marinel Popescu, de la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, am zis.
– Ce număr de telefon are ?
– 17.60.10 ! (îl ţin minte şi acum, ca şi replicile care mi s-au înfipt în creer).
– De unde ştii acest număr ? (îl ştia şi el: era numărul centralei Casei Scînteii !).
– De la Domnul Marinel Popescu. Mi l-a dat ca să putem comunica. Dar de ce vi se pare secret ?! Este şi în cartea de telefon.
Comandantul – el era acum la discuţie – a format numărul.
– Cu tovarăşul Marinel Popescu de la Comitetul de Cultură !, a zis.
Centralista, femee isteaţă, i l-a dat. Deşi nu-i spusese interiorul.
A răspuns chiar Marinel Popescu !… Dumnezeu a avut atunci puţin timp şi pentru mine. Cred că Marinel Popescu era – dacă n-o includem şi pe D-na Pojar – singura persoană din tot Ministerul Culturii care mă cunoştea. Şi mai ştia şi de investigaţiile noastre pentru readucerea la Castelul de la Câmpina a tablourilor lui Hasdeu.
Nu e bine să-mi închipui dacă centralista Casei Scînteii n-ar fi ştiut unde să-l caute pe D-l Marinel Popescu. Şi nici dacă D-l Popescu n-ar fi fost în birou, în momentul acela. Mă trec frisoane.
Mă treceau şi atunci. Până când Marinel Popescu a răspuns el însuşi. Şi, mai ales, cum a răspuns…
Asistam încordaţi – şi eu şi colonelul – la discuţia comandantului. Cu ochii aţintiţi la faţa acestuia. Eu, şi la faţa colonelului. Ca la un ecran panoramic. Cuprinzându-i pe amândoi.
Şi atunci s-a întâmplat ceva chiar ca în filme. Feţele acelea, iradiind de visuri de mărire – amândoi se şi văzuseră avansaţi în funcţii, înaintaţi în grade, felicitaţi – au început să piardă treptat din strălucire, până când s-au întunecat cu totul. O furie nestăpânită i-a cuprins pe amândoi, imediat ce telefonul a fost pus în furcă.
– Ştii ce ţi-aş face ? Te-aş duce din post în post până la Câmpina şi ţi-aş trage în fiecare câte o mamă de bătae !
Totul se prăbuşise pentru ei. Spumegau de mânie şi nici nu încercau să se ascundă. De la fanfară (cum le mai sunaseră în cap alămurile !) şi până la bătaia pasului pe loc, nu se scurseseră decât câteva ceasuri. Şi iluziile lor cu ele.
Acum se ştie, dar atunci se ştia foarte puţin, că, la 26 Mai 1968, de la Muzeul Brukenthal din Sibiu, se furaseră opt capodopere: Ecce Homo, de Tiziano Vecellio da Cadore, Moartea Cleopatrei, de Anton van Dyck, Portret de bărbat, de Cristoph Amberger, Bărbat cu pipă la fereastră, de Frans Mielis cel Bătrân, Portret de bărbat, de Jorg Breu, Bărbat cu haină de blană, de un Anonim german, Portretul unei tinere femei, de Rosalba Carriera, şi Bărbat cu craniu în mână, de Maestrul legendei Sfântului Augustin. Trecuseră doi ani, şi autorul „Furtului secolului” nu fusese încă descoperit. Cu toate eforturile şi forţele angajate. Şi am răsărit deodată eu, ca un soare luminos, cotrobăind cu degajare după tablouri vechi, aproape în zori de zi, la un Institut prestigios al Academiei, pe o arteră importantă, din crucea Capitalei, cei doi miliţieni năzdrăvani lămurind cu isteţime toată afacerea.
Le-am înţeles şi iluzia, şi desiluzia. Dar nu şi gestul bibliotecarului Pestriţu. Furia celor doi a trecut la mine.
Am ieşit din sediul Miliţiei ca din puşcă. Glonţ la Institutul „Călinescu”. Aici, pace şi prietenie. În biroul Directorului, Domnii Ovidiu Papadima – Director adjunct – şi Emil Manu, tocmai se îmbrăcau şi dădeau să plece. Era unsprezece şi jumătate, iar la Institut se venea şi se pleca în piramidă: ultimul venea Directorul, Alexandru Dima, şi tot el pleca primul. Când am revenit în biroul său, el deja plecase. Acum plecau Directorul adjunct şi unul dintre cercetătorii cu state vechi de serviciu.
Le-am spus cine sunt şi ce am pătimit în dimineaţa aceea.
– Nu-i nimic, mi-au răspuns, există o lege a compensaţiei. Şi noi am fost arestaţi la Muzeul Hasdeu, cu Călinescu. Hai cu noi la Academie şi o să-ţi povestim pe drum !
Am urcat într-un troleu şi am mers până la Institutul de Istoria Artei („George Oprescu”) din Calea Victoriei. Am rămas toţi trei în picioare, la mijlocul troleului, cu toate că erau locuri, iar cei doi – D-l Papadima, înalt şi osos, cu nasul acvilin, părând o replică mai mică a lui Simache, dar nu atât de hotărîtă şi de muncită, şi D-l Manu, ceva mai scund decât mine şi îndesat – erau mai în vârstă.
A povestit D-l Manu, o întâmplare pe care a scris-o şi în „Almanahul literar”, într-o variantă probabil cenzurată (am văzut că a citat-o şi D-l Şovăială). O redau cum am auzit-o atunci.
– Călinescu avea obiceiul să facă excursii literare. Cu tot colectivul Institutului, inclusiv cu familiile noastre.
„Duminică mergem să vizităm Casa lui Hasdeu de la Câmpina”, ne-a zis. Şi Duminică ne-am urcat într-un autobus de la Academie şi ne-am dus.
Am ajuns la Câmpina. În Castelul Iulia Hasdeu era o unitate militară de Securitate şi la poartă era o sentinelă. „Nu aveţi voe !”, ne-a oprit soldatul, văzând intenţiile noastre. Dar Călinescu a deschis poarta şi am pătruns cu toţii în curte. Atunci sentinela a tras un foc în aer. În câteva minute am fost înconjuraţi de plutonul de gardă, cu puştile îndreptate spre noi. Locotenentul care îl comanda ne-a lăsat aşa, a luat pas alergător şi fuga la telefon. A sunat direct la Bucureşti: „Un grup de huligani a atacat postul de sentinelă număru’ 1 !”, a raportat gâfâind. „Arestează-i !”, a fost răspunsul. S-a întors la noi şi ne-a comunicat: „Sunteţi arestaţi !” „Eu nu pot fi arestat, pentru că sunt deputat în Marea Adunare Naţională !”, a isbucnit Călinescu, scoţându-şi mandatul din buzunar.
Locotenentul a fugit din nou la telefon. „În grup se află şi un deputat în Marea Adunare Naţională.” „Scoate-l din cordon ! ce mai aştepţi ?”, i s-a ordonat. Ceea ce acela a şi încercat să execute. A venit iar la noi şi i s-a adresat lui Călinescu: „Dumneavostră ieşiţi din cordon, tovarăşu’ Deputat !” Călinescu era ca un vulcan în erupţie: „Eu am venit cu ei şi cu ei plec !”
Iară pas alergător şi iar convorbiri telefonice: „Tovarăşu’ Deputat nu vrea să iasă şi nu vrea să plece fără ei.” „Atunci interesează-te de unde a venit şi dacă îl cunoaşte cineva.”
„Tovarăşu’ Deputat, vă rog să-mi spuneţi: De unde veniţi ?”, l-a întrebat locotenentul pe Călinescu. „De la Academia Română”, a tunat Călinescu, uitând să-şi mai moduleze glasul, semn de extremă surescitare. I s-a dat militarului numărul de telefon. Fiind Duminică, la Academie nu era decât portarul. Şi la Academie, şi la telefon. „Alo, Academia ?” „Daaaa !” „Îl cunoaşteţi pe tovarăşul Călinescu ?” „Daaa, cum să nu-l cunosc ?, a răspuns portarul. Cine nu-l cunoaşte pe tovarăşul academician Călinescu ?!”
Atunci, la prima sesiune a Marii Adunări Naţionale, Călinescu a ţinut un discurs fulminant: „Casa lui Hasdeu de la Câmpina este closet public !”
Ce a urmat, se ştie. Unitatea de Securitate a fost scoasă din Castel şi s-a făcut Muzeul memorial.
Relatarea Domnului Emil Manu m-a detensionat complet. Ne-am luat rămas bun şi m-am întors la Ploeşti.
Au urmat formalităţile de rigoare şi, cele trei tablouri: Portretul Domnişoarei Iulia Hasdeu, de Diogene Maillart, Portretul lui B.P.Hasdeu, de G.D.Mirea, şi Portretul lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, de Sava Henţia, ne-au fost transferate. La săbătoarea (naşterii) lui B.P.Hasdeu,  de la 26 Februarie 1971 (mai târziu aveam să stabilesc, în cartea Şi totuşi, când s-a născut B.P.Hasdeu?, publicată la Editura Verva din Câmpina, în 1998, că data corectă este 28 Februarie), toate trei ne priveau de pe pereţii Castelului de la Câmpina.
Peste câteva luni avea să fie arestat definitiv, maltratat şi schingiuit, şi condamnat la şase ani de închisoare, D-l Teodor Ionescu, autorul volumului Muzeul Brukenthal. Galeria de Artă plastică, Bucureşti, 1964, şeful Galeriei de Artă de la Brukenthal, un adevărat savant în materie de pictură occidentală, ale căruia cercetări – cum îl lăudase strălucitul nostru profesor (ne-a ţinut, într-un amfiteatru mereu arhiplin, cursul de Istoria Artei) criticul de artă Ion Frunzetti, într-un număr din „Tribuna Sibiului”, în 1970 (încercând astfel să-l apere) – identificase corect peste 300 de tablouri ale unor mari maeştri, socotite până atunci anonime, copii sau de şcoală de atelier. Că Teodor Ionescu ar fi fost ultimul om de pe planetă care s-ar fi gândit să fure tablourile din Muzeul Brukenthal, n-a contat pentru miliţienii şi securiştii care l-au anchetat şi au fărâmat un drum pe care nici un alt specialist român în artă n-a putut să-l mai atingă până azi. D-l Ionescu avea atunci 46 de ani (1915-1998).
Dar, probabil că mai existau dubii. Murise de ceva timp Profesorul Simache – Domnia Sa a fost un reper în viaţa mea – când m-am trezit la Muzeu cu vizita comandantului de la Bucureşti. Ţinuse să mă vadă (eram doi muzeografi pe-atunci – celălalt era poetul Titi/Gheorghe Oprea, trecut de mult în lumea umbrelor – şi nu ne aflam întotdeauna concomitent în sălile de expoziţie). Era îmbrăcat tot civil şi nici n-ai fi crezut că poate să pună pe el o haină militară. S-a uitat pe pereţi, a văzut tablourile – probabil că pe cele de la Institutul Călinescu le mai văzuse, înainte de a le transfera noi, şi le ştia – şi, ajungând în ultima cameră, înainte de a ieşi s-a oprit, a scos din buzunar obişnuitul său pachet de Kent (astăzi se găsesc în toate chioşcurile) şi mi-a oferit o ţigare. „Hai să ne-mpăcăm !”, mi-a zis, întinzându-mi mâna. În fond, îşi făcea datoria.
Nu l-am mai văzut de atunci şi nici n-aş mai vrea, în cas că trăeşte.
Dincolo de primejdia care mă păscuse (căci arbitrariul anchetatorilor putuse înfrânge până şi logica unui filosof – aceasta era pregătirea sa – ca Teodor Ionescu) anul 1970, ca şi cel următor, 1971, a fost fast pentru Muzeul Hasdeu. A cărui galerie de tablouri s-a mai îmbogăţit atunci cu patru pânze în ulei, transferate de la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti: Portretul lui Efrem Hâjdeu, pârcălabul Hotinului, Portretul Elisabetei Daucşa, mama lui B.P.Hasdeu, Portretul soţilor Bogdan şi Iulia Hasdeu, lângă bustul fiicei lor, Iulia – toate trei de autori nesemnaţi – şi Portretul D-nei Iulia Hasdeu, de Diogene Maillart.
După moartea Profesorului Simache am mai descoperit trei tablouri – mi se lipeau de ochi – : Portretul lui B.P.Hasdeu, de Stravolca (cu rama originală), Portretul D-nei Iulia Hasdeu, de Sisley, şi un Peisaj, de dimensiuni mici, ce se vede, ca şi portretul lui Stravolca, în camera în care s-a stins din viaţă, în căsuţa din spatele Castelului, B.P.Hasdeu.
Succesorul Profesorului Simache la direcţiunea Muzeului Judeţean de Istorie, om cu certe calităţi în domeniul arheologiei, Victor Teodorescu, era, însă, la antipodul înaintaşului său, şi a preferat să trimitem o simplă adresă. Dacă şi ce răspuns a primit, nu mi-a comunicat nici până astăzi. Nici prin spiritism. Cred, însă, că ar fi inutil să-i contactăm spiritul. (Îl simt acum în faţa mea, spirit puternic, persistent şi… amical.) Ce-a urmat după el, restul… e – cum a spus Nu-ştiu-cine, de are şi un Festival la Craiova – restul e tăcere.

Octavian ONEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare