A apărut, la sfîrșitul anului trecut, la Editura Amanda Edit din București, cartea
D-nei Elena Oprea, N.I. Simache – Stea
călăuzitoare. Am recenzat Flacăra
pământului – prima ediție a acestei cărți. Am citit, pagină cu pagină,
și noua ediție. În afară de titlul schimbat, și de câteva adăugiri, noutatea
absolută este prefața Cu cheia de gât,
semnată „Emanoil Toma/ membru al Uniunii Scriitorilor din România”, calitatea
autorului fiind ca o garanție a greutății spuselor sale ușuratice. Citindu-le
cineva, ca mărturie a faptelor și a locului în care s-au petrecut, ar putea
crede că Ceaușescu a fost ușă de biserică și, chiar mai mult, icoană de așezat
în catapeteasmă. „Minciună în falș!”, l-ar pune la punct pe E.T., Ceaușescu
însuși. El, demolator de biserici, se întoarce în mormînt auzind aiuritoarele
bazaconii. „Blașfemie!”
D-nei Elena Oprea, N.I. Simache – Stea
călăuzitoare. Am recenzat Flacăra
pământului – prima ediție a acestei cărți. Am citit, pagină cu pagină,
și noua ediție. În afară de titlul schimbat, și de câteva adăugiri, noutatea
absolută este prefața Cu cheia de gât,
semnată „Emanoil Toma/ membru al Uniunii Scriitorilor din România”, calitatea
autorului fiind ca o garanție a greutății spuselor sale ușuratice. Citindu-le
cineva, ca mărturie a faptelor și a locului în care s-au petrecut, ar putea
crede că Ceaușescu a fost ușă de biserică și, chiar mai mult, icoană de așezat
în catapeteasmă. „Minciună în falș!”, l-ar pune la punct pe E.T., Ceaușescu
însuși. El, demolator de biserici, se întoarce în mormînt auzind aiuritoarele
bazaconii. „Blașfemie!”
Transcriu din aceste spuse (ale lui E.T., aproape)
întocmai:
întocmai:
„Ca soție a celui ce a
condus o perioadă Muzeul Hasdeu din Câmpina, doamna Elena Oprea nu își poate
șterge din minte cel puțin unul din șocurile
la care a fost martoră.
condus o perioadă Muzeul Hasdeu din Câmpina, doamna Elena Oprea nu își poate
șterge din minte cel puțin unul din șocurile
la care a fost martoră.
Năclăitorii din vremea de
după repunerea în circuitul cultural al muzeului (era după anul 1970) au
hotărît ca partea donjonului, în care se găsea statuia lui Iisus răstignit, să
fie mascată la nivelul tavanului parterului cu un plafon fals din PFL, astfel
ca, la apropiata vizită a conducătorului, statuia Mântuitorului să nu se vadă,
ca și cum savantul Hasdeu însuși și-ar fi mutilat opera.
după repunerea în circuitul cultural al muzeului (era după anul 1970) au
hotărît ca partea donjonului, în care se găsea statuia lui Iisus răstignit, să
fie mascată la nivelul tavanului parterului cu un plafon fals din PFL, astfel
ca, la apropiata vizită a conducătorului, statuia Mântuitorului să nu se vadă,
ca și cum savantul Hasdeu însuși și-ar fi mutilat opera.
Intrând în Sala de Onoare
a Muzeului, șeful statului l-a întrebat pe istoricul Simache unde este statuia
lui Hristos. Cu curaj, istoricul a explicat că cei din anturajul său politic au
hotărît mutilarea în felul respectiv a muzeului.
a Muzeului, șeful statului l-a întrebat pe istoricul Simache unde este statuia
lui Hristos. Cu curaj, istoricul a explicat că cei din anturajul său politic au
hotărît mutilarea în felul respectiv a muzeului.
Replica a fost dură:
«Până mă întorc de la Sinaia, să văd muzeul așa cum l-a gândit savantul». Și
astfel, această bijuterie arhitectonică și spirituală și-a intrat în drepturile
normale, funcționând și astăzi ca atare.
«Până mă întorc de la Sinaia, să văd muzeul așa cum l-a gândit savantul». Și
astfel, această bijuterie arhitectonică și spirituală și-a intrat în drepturile
normale, funcționând și astăzi ca atare.
Merită menționată lupta
dusă de profesorul Oprea Gheorghe, soțul doamnei Oprea, și de colegul său, [Octavian Onea, O.O.] pentru restaurarea plafonului, care inițial
era un cer senin cu cale și care, în opinia grupului de pictori ce au făcut
restaurarea, a devenit un tavan al infernului”.
dusă de profesorul Oprea Gheorghe, soțul doamnei Oprea, și de colegul său, [Octavian Onea, O.O.] pentru restaurarea plafonului, care inițial
era un cer senin cu cale și care, în opinia grupului de pictori ce au făcut
restaurarea, a devenit un tavan al infernului”.
În primul rând că E.T. scrie peste tot: Hașdeu,
îndreptările fiind ale mele, O.O.
îndreptările fiind ale mele, O.O.
Apoi că, după 1970, Profesorul Nicolae I. Simache a mai
activat numai aproape un an, după care, în Noembrie 1971, s-a internat în
spital, unde avea să decedeze la 16 Ianuarie 1972. Iar în perioada aceasta, el,
radicalul (deschisese Muzeul Iorga de la Vălenii de Munte, ca să dau un singur
exemplu, în 1955, într-un timp în care nici nu se pronunța numele marelui
istoric), devenise aproape un răsculat, dovadă că, la redeschiderea de la 13
Iunie 1971, a Casei Iorga, a reinaugurat, în Casa de misionare, și Muzeul de artă
religioasă și feudală, iar ultimul muzeu deschis de el: Muzeul epocii Matei
Basarab – Constantin Brâncoveanu, era în incinta Mănăstirii Brebu. Ca să nu mai
spun că, Muzeul medaliilor, amenajat la Palatul Culturii – în locul Muzeului
Ceasului, care primise clădirea în care acesta este și azi, și-i poartă de mai
mulți ani numele – era o revărsare de aversuri cu chipurile regilor României,
cum nu se vedea nici la Castelul Peleș. De nici n-au știut autoritățile cum
să-l închidă mai repede, și nici eu n-am aflat (Profesorul Știe-tot, care am
scris, cu D-l Simache, o Istorie a Muzeelor Prahovene, culeasă de vreun sfert
de secol și așteptând miracolul tipăririi) când i-au pus lacătul. În realitate,
vizita lui Ceaușescu a fost la 11 Mai 1967, când s-a inaugurat și Cartea de
aur, cele scrise mai dinainte, de un caligraf versat, fiind inspirate din
Perpessicius, care fusese de față și vorbise la târzia inaugurare, din 9
Aprilie 1965 a Muzeului Hasdeu (amânată timp de șapte ani, din 1958; îl
ascultasem și eu pe întemeetorul Muzeului Literaturii Române din București, la
30 Ianuarie 1962, la inaugurarea Muzeului „I. L. Caragiale” din Ploești,
desemnat să reprezint, cu o vorbă, elevii Liceului local eponim).
activat numai aproape un an, după care, în Noembrie 1971, s-a internat în
spital, unde avea să decedeze la 16 Ianuarie 1972. Iar în perioada aceasta, el,
radicalul (deschisese Muzeul Iorga de la Vălenii de Munte, ca să dau un singur
exemplu, în 1955, într-un timp în care nici nu se pronunța numele marelui
istoric), devenise aproape un răsculat, dovadă că, la redeschiderea de la 13
Iunie 1971, a Casei Iorga, a reinaugurat, în Casa de misionare, și Muzeul de artă
religioasă și feudală, iar ultimul muzeu deschis de el: Muzeul epocii Matei
Basarab – Constantin Brâncoveanu, era în incinta Mănăstirii Brebu. Ca să nu mai
spun că, Muzeul medaliilor, amenajat la Palatul Culturii – în locul Muzeului
Ceasului, care primise clădirea în care acesta este și azi, și-i poartă de mai
mulți ani numele – era o revărsare de aversuri cu chipurile regilor României,
cum nu se vedea nici la Castelul Peleș. De nici n-au știut autoritățile cum
să-l închidă mai repede, și nici eu n-am aflat (Profesorul Știe-tot, care am
scris, cu D-l Simache, o Istorie a Muzeelor Prahovene, culeasă de vreun sfert
de secol și așteptând miracolul tipăririi) când i-au pus lacătul. În realitate,
vizita lui Ceaușescu a fost la 11 Mai 1967, când s-a inaugurat și Cartea de
aur, cele scrise mai dinainte, de un caligraf versat, fiind inspirate din
Perpessicius, care fusese de față și vorbise la târzia inaugurare, din 9
Aprilie 1965 a Muzeului Hasdeu (amânată timp de șapte ani, din 1958; îl
ascultasem și eu pe întemeetorul Muzeului Literaturii Române din București, la
30 Ianuarie 1962, la inaugurarea Muzeului „I. L. Caragiale” din Ploești,
desemnat să reprezint, cu o vorbă, elevii Liceului local eponim).
Iisus nu este răstignit ci, se înalță spre cer, după
răstignire, binecuvîntându-i pe cei ce-și îndreaptă privirea spre El.
răstignire, binecuvîntându-i pe cei ce-și îndreaptă privirea spre El.
Nu știu dacă se folosea atunci PFL-ul, dar sigur plafonul
cel fals, care ascundea Statuia lui Crist, era căptușit cu catifea roșie,
singura aflată la vedere.
cel fals, care ascundea Statuia lui Crist, era căptușit cu catifea roșie,
singura aflată la vedere.
Este o minciună să lași să se creadă că Profesorul
Simache ar fi avut un anturaj politic. Dimpotrivă. Simache este unul dintre
casurile rarissime de directori, din perioada comunistă, care nu au fost membri
de partid. Ca să nu se creadă că politica l-ar fi cocoțat în fruntea Muzeelor,
pe care, de altfel, el le-a și înființat. Afară de Muzeul din Casa Hagi Prodan,
existent la numirea sa în funcție. Inteligența și credința sa l-au propulsat
acolo. Inteligența, care l-a făcut pe Profesorul său de Istorie, Dumitru
Munteanu-Râmnic, ajuns Subsecretar de Stat la Interne, în Guvernul Iorga, să-l
lase să-l suplinească la Liceul „Sfinții Petru și Pavel”, deși era încă
student. Credința, care i-a salvat viața, deși rămăsese singur în subsolurile
Liceului, în timpul bombardamentelor americane, pentru ca, la rându-i, să
salveze dintre ruine matricolele,
arhiva, biblioteca și tablourile, între care și pe acela cu fotografiile
elevilor-eroi din Primul Răsboi Mondial. Inteligența și cutezanța, care l-au
făcut să se posteze, ca un Don Quijote, cu o stinghie în fața celor trei
Molotovuri, cu care Virgil Hornaru, după ce ridicase Biblioteca lui G.T.
Kirileanu de la Piatra Neamț, venit să ridice și Biblioteca Liceului, a primit
sudalma: „Plecați de-aici, că pun paru’ pe voi! Eu am salvat-o din
bombardamentele imperialiștilor englezi și americani, și voi vreți să mi-o
puneți pe foc? Plecați de-aici!”. Priceperea, care, în momentul în care mai
mulți profesori și manageri – cum am zice azi – au fost chemați în vederea
selectării unor cadre pentru conducerea Muzeului de Istorie, l-a făcut să
expună un adevărat plan de perspectivă pentru muzeele Regiunii Ploești, pe când
toți ceilalți așteptau indicațiile Partidului.
Simache ar fi avut un anturaj politic. Dimpotrivă. Simache este unul dintre
casurile rarissime de directori, din perioada comunistă, care nu au fost membri
de partid. Ca să nu se creadă că politica l-ar fi cocoțat în fruntea Muzeelor,
pe care, de altfel, el le-a și înființat. Afară de Muzeul din Casa Hagi Prodan,
existent la numirea sa în funcție. Inteligența și credința sa l-au propulsat
acolo. Inteligența, care l-a făcut pe Profesorul său de Istorie, Dumitru
Munteanu-Râmnic, ajuns Subsecretar de Stat la Interne, în Guvernul Iorga, să-l
lase să-l suplinească la Liceul „Sfinții Petru și Pavel”, deși era încă
student. Credința, care i-a salvat viața, deși rămăsese singur în subsolurile
Liceului, în timpul bombardamentelor americane, pentru ca, la rându-i, să
salveze dintre ruine matricolele,
arhiva, biblioteca și tablourile, între care și pe acela cu fotografiile
elevilor-eroi din Primul Răsboi Mondial. Inteligența și cutezanța, care l-au
făcut să se posteze, ca un Don Quijote, cu o stinghie în fața celor trei
Molotovuri, cu care Virgil Hornaru, după ce ridicase Biblioteca lui G.T.
Kirileanu de la Piatra Neamț, venit să ridice și Biblioteca Liceului, a primit
sudalma: „Plecați de-aici, că pun paru’ pe voi! Eu am salvat-o din
bombardamentele imperialiștilor englezi și americani, și voi vreți să mi-o
puneți pe foc? Plecați de-aici!”. Priceperea, care, în momentul în care mai
mulți profesori și manageri – cum am zice azi – au fost chemați în vederea
selectării unor cadre pentru conducerea Muzeului de Istorie, l-a făcut să
expună un adevărat plan de perspectivă pentru muzeele Regiunii Ploești, pe când
toți ceilalți așteptau indicațiile Partidului.
Este bine să nu uităm din vedere că, în timpul acela, din
1967, când a avut loc vizita conducătorilor de partid și de stat,
administrativ-teritorial era încă marea Regiune Ploești, care se întindea de la
Râmnicu Sărat la Găești, acoperind și județele Buzău și Dâmbovița. Profesorul
Simache nu l-a ghidat pe Ceaușescu în Muzeul Hasdeu. Mai mult, el nici nu era de
față în momentul vizitei. El îl ghidase pe Ceaușescu la Curtea Domnească de la
Târgoviște, unde-i fusese prezentat elogios de Manea Mănescu, Primul-Ministru
de atunci: „Profesorul meu”, și nu știu dacă a putut ajunge la Câmpina înaintea
lui Ceaușescu. Oricum, dânsul a fost pus în temă cu ceea ce s-a întâmplat în
cursul vizitei dar, după aceea. Aceea care fusese instruită și a făcut ghidajul
a fost muzeografa Ana Iordache. Nu se gândise nimeni la incidentul, provocat,
nu de Ceaușescu Ilderim ci, de Ion Gheorghe Maurer, a cărui soție era din
Câmpina. Se vede că Maurer, ca orice câmpinean get-beget sau aclimatizat, știa
Castelul Iulia Hasdeu dinainte de restaurare, căci plafonul de catifea a fost
tras anterior deschiderii oficiale a Muzeului. De ce a întrebat el de Statua
lui Crist?, știe Dumnezeu! Eu pot doar presupune. Doar după întrebarea lui
Maurer, adresată Anișoarei: „Dar Statuia lui Crist?”, și după răspunsul
acesteia: „Este acolo sus”, a intervenit Ceaușescu. Contrariat poate că se
poartă o discuție cu cineva din suită, iar nu cu el, Pater Patriae! Și așa a
aflat el, abia atunci, a-tunci!, că
acolo, deasupra sa, era pitită statuia lui Isus. Iar el se afla la picioarele
Sale! Întrebarea sa nu a fost de Jupiter Tonans: „Unde este statuia lui
Hristos?”, cum răspândește acum Salonul de inventică, ce-ați făcut cu ea,
nenorociților?, că vă mănânc! Ci, una obișnuită, ba-na-lă: „Despre ce este
vorba?”. Doar răspunsul a fost neprevăzut. Căci nu se gândise nimeni, din tot
Biroul politic executiv, inclusiv capul Comitetului central, afară poate de
Maurer, la Isus Hristos. Abia atunci, la fața locului și pe nepregătite, a
primit Ceaușescu informația că acolo se afla statuia lui Crist. Iar reacția sa
a fost în consens cu ateismul său știn-țific (cu un i; nu vă grăbiți să
corectați, dacă nu știți iepoca): „Și de ce ați acoperit-o?” Adică: de ce ați
păstrat-o și ați acoperit-o, zădărînd lumea? „În 48 de ore s-o dați jos!”
1967, când a avut loc vizita conducătorilor de partid și de stat,
administrativ-teritorial era încă marea Regiune Ploești, care se întindea de la
Râmnicu Sărat la Găești, acoperind și județele Buzău și Dâmbovița. Profesorul
Simache nu l-a ghidat pe Ceaușescu în Muzeul Hasdeu. Mai mult, el nici nu era de
față în momentul vizitei. El îl ghidase pe Ceaușescu la Curtea Domnească de la
Târgoviște, unde-i fusese prezentat elogios de Manea Mănescu, Primul-Ministru
de atunci: „Profesorul meu”, și nu știu dacă a putut ajunge la Câmpina înaintea
lui Ceaușescu. Oricum, dânsul a fost pus în temă cu ceea ce s-a întâmplat în
cursul vizitei dar, după aceea. Aceea care fusese instruită și a făcut ghidajul
a fost muzeografa Ana Iordache. Nu se gândise nimeni la incidentul, provocat,
nu de Ceaușescu Ilderim ci, de Ion Gheorghe Maurer, a cărui soție era din
Câmpina. Se vede că Maurer, ca orice câmpinean get-beget sau aclimatizat, știa
Castelul Iulia Hasdeu dinainte de restaurare, căci plafonul de catifea a fost
tras anterior deschiderii oficiale a Muzeului. De ce a întrebat el de Statua
lui Crist?, știe Dumnezeu! Eu pot doar presupune. Doar după întrebarea lui
Maurer, adresată Anișoarei: „Dar Statuia lui Crist?”, și după răspunsul
acesteia: „Este acolo sus”, a intervenit Ceaușescu. Contrariat poate că se
poartă o discuție cu cineva din suită, iar nu cu el, Pater Patriae! Și așa a
aflat el, abia atunci, a-tunci!, că
acolo, deasupra sa, era pitită statuia lui Isus. Iar el se afla la picioarele
Sale! Întrebarea sa nu a fost de Jupiter Tonans: „Unde este statuia lui
Hristos?”, cum răspândește acum Salonul de inventică, ce-ați făcut cu ea,
nenorociților?, că vă mănânc! Ci, una obișnuită, ba-na-lă: „Despre ce este
vorba?”. Doar răspunsul a fost neprevăzut. Căci nu se gândise nimeni, din tot
Biroul politic executiv, inclusiv capul Comitetului central, afară poate de
Maurer, la Isus Hristos. Abia atunci, la fața locului și pe nepregătite, a
primit Ceaușescu informația că acolo se afla statuia lui Crist. Iar reacția sa
a fost în consens cu ateismul său știn-țific (cu un i; nu vă grăbiți să
corectați, dacă nu știți iepoca): „Și de ce ați acoperit-o?” Adică: de ce ați
păstrat-o și ați acoperit-o, zădărînd lumea? „În 48 de ore s-o dați jos!”
Deci, asta era! Nu scorniceasca scorneală că voia să
restabilească bijuteria arhitectonică așa cum o gândise Hasdeu. Și nici că
treaba urma să fie făcută până la întoarcerea sa de la Sinaia. (Să-l usce
vântul și ploaia.) Și, mai ales, că venea ‘n-adins să-l vadă cu ochii săi pe
Hristos! (Dacă a zis așa, a venit?!?) Dar cum să vină, dacă el, dimpotrivă, era
împotriva religiei și fugea de Crist ca dracul de tămâe? Și nici n-a mai venit
vreodată. Ni-cio-dată, nici până azi. Încă a făcut și „varianta” DN1 ocolitoare
a Câmpinei, pe malul stâng al Prahovei, al cărei traseu s-a pus în discuție
după vizita la Muzeul Hasdeu și s-a executat într-un an și ceva, până la
intrarea în Comarnic. Nu el a spus că se-ntoarce de la Sinaia (evident că s-a
întors, dacă s-a dus, căci nu i-am urmărit itinerarul, amintindu-mi din presă
doar de escala la Casa pictorului Nicolae Grigorescu, în care explicațiile le-a
primit de la criticul de artă Ștefan Dumitrescu, directorul de atunci, a cărui
fotografie, cu un băț arătător în mână, îmi stărue și acum pe retină; am auzit,
la recenta înmormîntare a Profesorului Gheorghe Râncu, de la D-l Profesor
Șerban, că și D-l Dumitrescu ar fi murit de curând, la București. „Dumnezeu să
te ierte, Nea Fănică! Ai fost unul dintre marii museografi pe care i-am
cunoscut!”), ci i s-a adresat lui Paul Niculescu-Mizil. Cam poruncitor. „Mizil
! Miercuri, când te duci la Brașov, te oprești aici, să vezi dacă s-a
ezecutat!”
restabilească bijuteria arhitectonică așa cum o gândise Hasdeu. Și nici că
treaba urma să fie făcută până la întoarcerea sa de la Sinaia. (Să-l usce
vântul și ploaia.) Și, mai ales, că venea ‘n-adins să-l vadă cu ochii săi pe
Hristos! (Dacă a zis așa, a venit?!?) Dar cum să vină, dacă el, dimpotrivă, era
împotriva religiei și fugea de Crist ca dracul de tămâe? Și nici n-a mai venit
vreodată. Ni-cio-dată, nici până azi. Încă a făcut și „varianta” DN1 ocolitoare
a Câmpinei, pe malul stâng al Prahovei, al cărei traseu s-a pus în discuție
după vizita la Muzeul Hasdeu și s-a executat într-un an și ceva, până la
intrarea în Comarnic. Nu el a spus că se-ntoarce de la Sinaia (evident că s-a
întors, dacă s-a dus, căci nu i-am urmărit itinerarul, amintindu-mi din presă
doar de escala la Casa pictorului Nicolae Grigorescu, în care explicațiile le-a
primit de la criticul de artă Ștefan Dumitrescu, directorul de atunci, a cărui
fotografie, cu un băț arătător în mână, îmi stărue și acum pe retină; am auzit,
la recenta înmormîntare a Profesorului Gheorghe Râncu, de la D-l Profesor
Șerban, că și D-l Dumitrescu ar fi murit de curând, la București. „Dumnezeu să
te ierte, Nea Fănică! Ai fost unul dintre marii museografi pe care i-am
cunoscut!”), ci i s-a adresat lui Paul Niculescu-Mizil. Cam poruncitor. „Mizil
! Miercuri, când te duci la Brașov, te oprești aici, să vezi dacă s-a
ezecutat!”
Numai lauda făcută de Manea Mănescu, și lanțul
slăbiciunilor – tatăl acestuia, Costică Mănescu, ca și acela al lui
Niculescu-Mizil, era unul dintre cei mai activi voluntari ai Muzeului mișcării
muncitorești, pe care Simache îl înființase, în 1957, în Palatul Culturii din Ploești,
numai ca să nu includă și Partidul Comunist în Muzeul de Istorie din Nicolae
Bălcescu 25 – numai acestea concuraseră la invitarea Directorului Muzeului
Regional de Istorie la discuțiile din cabinetul Primului-secretar al Regiunii
Ploești, Balalia. Și numai cunoscându-i foarte bine pe cei aflați acolo – ar fi
interesant de văzut ce studii aveau și când obținuseră adeverirea lor, fiecare
dintre ei – a îndrăsnit Profesorul Simache să mute afirmația lui Ceaușescu, de
la Statuia lui Crist, așa cum credeau toți, pe bună dreptate, la catifeaua
ascunzătoare. „Mă, voi sunteți tâmpiți?”, s-a enervat el, prefăcându-se a se
crede între museografii săi. (Pe care, însă, nu-i jignea niciodată.) „Păi dacă
voia ca Hristos să nu se vadă, ar mai fi zis să dați jos drăcia aia? Hai să dăm
jos numai plafonul și să-l așteptăm pe tovarășul Mizil! Dacă dânsul zice că nu
e bine, dați pe urmă jos și statuia!” „Atunci îl așteptați dumneavoastră pe
tovarășul Paul Niculescu-Mizil”. Ceea ce s-a și întâmplat.
slăbiciunilor – tatăl acestuia, Costică Mănescu, ca și acela al lui
Niculescu-Mizil, era unul dintre cei mai activi voluntari ai Muzeului mișcării
muncitorești, pe care Simache îl înființase, în 1957, în Palatul Culturii din Ploești,
numai ca să nu includă și Partidul Comunist în Muzeul de Istorie din Nicolae
Bălcescu 25 – numai acestea concuraseră la invitarea Directorului Muzeului
Regional de Istorie la discuțiile din cabinetul Primului-secretar al Regiunii
Ploești, Balalia. Și numai cunoscându-i foarte bine pe cei aflați acolo – ar fi
interesant de văzut ce studii aveau și când obținuseră adeverirea lor, fiecare
dintre ei – a îndrăsnit Profesorul Simache să mute afirmația lui Ceaușescu, de
la Statuia lui Crist, așa cum credeau toți, pe bună dreptate, la catifeaua
ascunzătoare. „Mă, voi sunteți tâmpiți?”, s-a enervat el, prefăcându-se a se
crede între museografii săi. (Pe care, însă, nu-i jignea niciodată.) „Păi dacă
voia ca Hristos să nu se vadă, ar mai fi zis să dați jos drăcia aia? Hai să dăm
jos numai plafonul și să-l așteptăm pe tovarășul Mizil! Dacă dânsul zice că nu
e bine, dați pe urmă jos și statuia!” „Atunci îl așteptați dumneavoastră pe
tovarășul Paul Niculescu-Mizil”. Ceea ce s-a și întâmplat.
Iar Niculescu-Mizil a devenit complice cu Simache, dovadă
că a acceptat desvelirea statuii. El a fost așteptat și întâmpinat numai de
Profesorul Simache, „cei din anturajul său politic” ferindu-se din calea
acestui șef. Care, a intrat în Castel, a privit statuia, a dat numai din cap și
a ieșit repede, nezicând nimic, nicio vorbă, nici „da”, nici „nu”, nici „venii
și văzui”, nici „vai de mama voastră!”. De parcă, vrăjit de magia locului, se
întrupase în Blaga copil: mut ca o lebădă!
că a acceptat desvelirea statuii. El a fost așteptat și întâmpinat numai de
Profesorul Simache, „cei din anturajul său politic” ferindu-se din calea
acestui șef. Care, a intrat în Castel, a privit statuia, a dat numai din cap și
a ieșit repede, nezicând nimic, nicio vorbă, nici „da”, nici „nu”, nici „venii
și văzui”, nici „vai de mama voastră!”. De parcă, vrăjit de magia locului, se
întrupase în Blaga copil: mut ca o lebădă!
Să fi avut și zidurile Castelului Iulia Hasdeu urechi?!
Sau erau de ajuns numai cele ale șoferului său? Abia afară, el l-a luat de braț
pe Profesorul Simache și l-a îndreptat spre largul parcului, făcându-i un gest
nervos cu dosul palmei șoferului, care se grăbise să-i urmeze. Și abia în
grădina lui Hasdeu, unde nu erau plăcuțe avertizoare, ca la Moscova: „Nu
călcați pe flori! Sunt Philips!” va fi deschis el gura, căci s-a plimbat cu
Simache un ceas încheiat, lăsându-se pradă numai urechilor lui Dumnezeu.
Probabil că o fi zis și: „Da, am să-i transmit tovarășului Secretar General că
indicația sa prețioasă a fost respectată”, dar asta este, evident, numai o
presupunere, și nu știu dacă are sorți de credibilitate.
Sau erau de ajuns numai cele ale șoferului său? Abia afară, el l-a luat de braț
pe Profesorul Simache și l-a îndreptat spre largul parcului, făcându-i un gest
nervos cu dosul palmei șoferului, care se grăbise să-i urmeze. Și abia în
grădina lui Hasdeu, unde nu erau plăcuțe avertizoare, ca la Moscova: „Nu
călcați pe flori! Sunt Philips!” va fi deschis el gura, căci s-a plimbat cu
Simache un ceas încheiat, lăsându-se pradă numai urechilor lui Dumnezeu.
Probabil că o fi zis și: „Da, am să-i transmit tovarășului Secretar General că
indicația sa prețioasă a fost respectată”, dar asta este, evident, numai o
presupunere, și nu știu dacă are sorți de credibilitate.
Cât privește restaurarea plafonului, cu cale: cale verzi
pe pereți! Întâi că plafonul nu e plafon, ci o cupolă cu o boltă semisferică,
pictată în vremea lui Hasdeu cu un cer albastru și senin, cu stele aurii. Și
îngeri-copii plutind pe mici norișori alburii. Iar problema restaurării ei, a
cupolei, altfel decât a fost pe vremea lui Hasdeu, s-a pus târziu, după
cutremurul din 1977. Și nici pe vremea Profesorului Simache, realismul
socialist nu ajunsese la restaurarea picturii; cel puțin a picturii murale din
Castelul Iulia Hasdeu. Iar Gheorghe (Titi) Oprea plecase demult, prin 1974, la
Provița de Sus, la catedra ce-i fusese reservată. „Păi, Bebe – îmi permit să-i
zic așa, ne cunoaștem de cincizeci de ani, am făcut și vin împreună – Toma,
când recitai în Salonul …n…o…u, inaugurat la 9 Ianuarie 1975 și ținut până după
Revoluție, mai era Oprea la Muzeul Hasdeu? Și chiar nu-ți aduci aminte cum era
pictată bolta donjonului? Că doar în donjon am ținut Salonul de mai multe ori,
ba ai recitat și tu în el, iar Doctorul Eduard Țogoreanu și colegul său, tot
medic, au dat recitaluri folk, pe scările potirului, ca să fie mai aproape de
Hristos”.
pe pereți! Întâi că plafonul nu e plafon, ci o cupolă cu o boltă semisferică,
pictată în vremea lui Hasdeu cu un cer albastru și senin, cu stele aurii. Și
îngeri-copii plutind pe mici norișori alburii. Iar problema restaurării ei, a
cupolei, altfel decât a fost pe vremea lui Hasdeu, s-a pus târziu, după
cutremurul din 1977. Și nici pe vremea Profesorului Simache, realismul
socialist nu ajunsese la restaurarea picturii; cel puțin a picturii murale din
Castelul Iulia Hasdeu. Iar Gheorghe (Titi) Oprea plecase demult, prin 1974, la
Provița de Sus, la catedra ce-i fusese reservată. „Păi, Bebe – îmi permit să-i
zic așa, ne cunoaștem de cincizeci de ani, am făcut și vin împreună – Toma,
când recitai în Salonul …n…o…u, inaugurat la 9 Ianuarie 1975 și ținut până după
Revoluție, mai era Oprea la Muzeul Hasdeu? Și chiar nu-ți aduci aminte cum era
pictată bolta donjonului? Că doar în donjon am ținut Salonul de mai multe ori,
ba ai recitat și tu în el, iar Doctorul Eduard Țogoreanu și colegul său, tot
medic, au dat recitaluri folk, pe scările potirului, ca să fie mai aproape de
Hristos”.
Amicus Plato, sed magis amicitia veritas. Adică: mi-e
prieten Bebe, dar adevărul mi-e mai prieten!
prieten Bebe, dar adevărul mi-e mai prieten!
Cuvintele sale, de-ar fi fost numai rostite – căci
autorul obișnuește să le reia și să le recite în varii ocazii – le-aș fi lăsat
acolo, vorbe în vânt. Dar ele-s scrise, iar atitudinea față de punerea în
circulația perpetuă – verba volant,
scripta manent – obligă la aceeași manieră. Sau, maneră, vorba lui
Caragiale.
autorul obișnuește să le reia și să le recite în varii ocazii – le-aș fi lăsat
acolo, vorbe în vânt. Dar ele-s scrise, iar atitudinea față de punerea în
circulația perpetuă – verba volant,
scripta manent – obligă la aceeași manieră. Sau, maneră, vorba lui
Caragiale.
Octavian Onea
