Nu puţini sunt aceia care de la momentul lansării (15 ianuarie 2016) şi până în prezent au citit şi au comentat, prin cercurile literare, politice ori mondene, volumul “Pacienţii politici”, cea mai recentă apariţie editorială semnată de publicistul câmpinean Florin Frăţilă. Cartea circulă, naşte polemici şi controverse, fiind în bună măsură recunoscută drept un document util, curajos şi unic în peisajul publicistic local postdecembrist, prin care autorul, implicat în viaţa politică şi administrativă a oraşului, aduce la lumină, fără menajamente, importante mărturii din cercul oligarhiei câmpinene/ prahovene.
Despre “Pacienţii politici” au scris deja cronicarii şi scriu în continuare şi oamenii simpli care se regăsesc, sub o formă sau alta, în malaxorul societăţii prezentului.
Publicăm în continuare o altfel de recenzie, semnată de Liliana Marica, jurist de profesie, ea însăşi personaj al cărţii, mai puţin implicat în fluxul evenimentelor politice despre care Florin Frăţilă povesteşte.
“N-aş putea face o recenzie obiectivă a scriiturii „Pacienţii politici” a lui Florin Frăţilă, în primul rând pentru că sunt unul din personajele evocate la un moment dat, şi nu în ultimul rând, pentru că din 2009 încoace am fost mai mult sau mai puţin implicată în mod conştient în fluxul evenimentelor politice din Câmpina. Spun asta pentru că sunt două paliere pe care se relevă viaţa politică: una, la suprafaţă, perceptibilă de cei implicaţi, membri ai unui partid şi simpatizanţi sau neafiliaţi care sunt interesaţi de viaţa politica, şi alta, mai puţin vizibilă, împănatp de negocieri şi compromisuri între consilierii diferitelor partide, toate având ca finalitate hotărâri ale Consiliului Local care se reflectă în viaţa locuitorilor Câmpinei în mod direct, chiar dacă sunt insesizabile de la zi la zi.
Democraţia pe care toţi o aclamă azi, în orice discurs, are începuturi în vremuri antice, când locuitorii unei cetăţi sau aşezări se implicau, participau la viaţa aşezării, a comunităţii lor, la tot ceea ceea ce privea bunul mers al cetăţii.
Ceea ce vreau să spun e că şi noi, inocenţii intraţi în malaxorul politic, care nu cunoaştem mecanismul intern al aranjamentelor partinice şi care sperăm că de mâine se poate schimba ceva, ne lăsăm la un moment dat convinşi că nu azi, nu acum, ar trebuie sa fim inflexibili şi că există un mâine, un potenţial mâine, care va fi un moment mai propice să ne facem ascultaţi. Şi, odată acceptate ideile astea scrise chiar în statutul unei organizaţii de partid, în inocenţa noastră, credem că sunt principii care animă o comunitate de idei, partinică, ce-i drept.
Ce-mi doresc eu, vorba aia, ca simplu cetăţean, e ca toţi participanţii la viata cetăţii ăsteia numită Câmpina, să–şi asume tot ce au făcut şi au declarat la un moment dat şi toate astea să fie consemnate într-o scriitură cu valoare de document, asumată de cel care o scrie, fără artificii literare.
Copiii noştri vor avea nevoie să ştie toate acestea, altfel toţi anii care au însemnat ceva pentru unii dintre noi vor trece neştiuţi şi, mai rău, vor trece blamaţi, pentru că noi, părinţii lor, am lăsat să se întâmple.
Dincolo de toate, aşa cum îl cunosc eu, Florin Frăţilă va rămâne un „inocent” în politică, cu alte cuvinte va crede întotdeuana în izbanda binelui şi cu toate frustrările lui, resimţite în „Pacienţii politici”, sunt sigură că nu va lăsa garda jos şi indiferent din ce postură, ca politician sau ca jurnalist, va continua să fie o voce a celor mulţi şi neştiuţi, a noastră, a plebeilor, care ne dorim să fim auziţi.
Cum spunea Thoreau: „Să fim mai întâi oameni şi abia după aceea supuşii unei ocârmuiri”.
