Clujean, sibian. Azi, bucureștean. Mort după pian. La fel după jazz. Îmbinându-le cu folos și zelos pe-amândouă. În interpretări rafinate, elegante, pregnante constant. Deoarece Mircea are-ntr-însul știință și pasiune din plin pentru gen. Umblă pe clape cu-atâta dăruire, îndemânare, spontaneitate și lejeritate încât copleșește. Uimește și convinge că jazzu`, mai tânăr, stă față-n față la masă cu simfonicu` multicentenar. Preluându-l ades în știmele sale ingenios, radios. De unde și simfo-jazzu` select, tot mai căutat în zilele noastre…
Din fericire, profesoru` Tiberian îi învață și p-alții-n Conservator muzică dintr-asta. Fiind un instrumentist școlit, vrednic, renumit. A cântat și cântă cu d-ăi grei în branșă. Eu îl reascultai de curând la Bucale, în compania big-band-ului de pe Berthelot. Cu Natsis, Tegu, Milea, Burneci, Zmău, Ioniță, ca să menționez doar câțiva la repezeală. Ceilalți, desigur, cu nimic mai prejos decât ei. Nici că s-ar putea, atâta vreme cât Ionel Tudor, neobosit, le e-ndrumător, șef și dirijor. Iară Radio-ul, instituție de rang național. Cu deschidere internațională și artiști pe măsură în structura sa…
Așa că asistai la un concert mustind de ritm, improvizații, culoare, nuanțe, savoare. Cu piese celebre ori cu proprii creații. Mircea, de pildă, punând pe note cu consecvență. Precum dovedi și de astădat`. Întru fala, astfel sporită original, a muzicii autohtone de jazz. Fremătătoare, răscolitoare, nepieritoare vreodat`…
Adrian SIMEANU
