Știri

Măsurile aberante ale regimului Ceauşescu şi consecinţele lor

Schimbarea produsă de evenimentele din decembrie 1989 a fost enormă şi este regretabil că nu toate aspectele acestei schimbări au fost pozitive. Totuşi, dacă aruncăm o privire în trecutul apropiat, nu greşit afirmând că România este pe drumul cel bun. Din păcate, tinerii născuţi după 1990, care n-au trăit grandoarea, paranoia şi represiunea regimului ceauşist, se lasă influenţaţi de generaţia vârstnică, care a uitat racile regimului de tristă amintire şi îl regretă. Frecvent auzim la o categorie destul de mare a populaţiei afirmaţia „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. În evocările ce urmează încerc să redau cu obiectivitate cât era de bine pe vremea sinistrului dictator. 
Ceauşescu, care controla viaţa economică, politică şi culturală a ţării, voia să demonstreze că el este un continuator al clasicilor marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin) şi că îmbogăţeşte la rândul lui această doctrină cu concepte noi. Unul dintre acestea a fost denumit „Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată”, prin care voia să arate că România a intrat într-o fază de dezvoltare maximă şi că este în pragul instaurării utopicei societăţi comuniste. Fusese introdus un cod de conduită pentru realizarea acestui obiectiv măreţ: codul eticii şi echităţii socialiste. Societatea multilaterală nu a contribuit, însă, cu nimic în sporirea nivelului de trai al populaţiei, ba dimpotrivă. 
Restricţii şi muncă patriotică
Economia era în pragul falimentului. Orgoliile şi lipsa celor mai elementare cunoştinţe de economie politică l-au determinat pe Ceauşescu să facă mari greşeli, între care s-a numărat renunţarea la clauza naţiunii celei mai favorizate şi plata accelerată a datoriei externe. Economia socialistă nu putea, însă, să mai funcţioneze cu profit. Indicatorii de plan care se raportau din teritoriu în industrie, agricultură şi comerţ, ajungeau la Ceauşescu falsificaţi de teama sancţiunilor (de exemplu, se raporta an de an că producţia de grâu la hectar este de peste 7 milioane kilograme). Dezvoltând o industrie energofagă fără să aibă materii prime (minereuri şi cantităţi suficiente de petrol şi gaze naturale), Ceauşescu a recurs la exporturi masive de produse agro-alimentare şi de bunuri de larg consum produse de industria uşoară. Pentru populaţie au venit zile extrem de grele, cu restricţionări în toate domeniile. Posesorii de automobile primeau lunar o cotă infimă de benzină pentru care stăteau uneori o noapte întreagă la coadă în faţa benzinăriei. Pentru economisirea carburanţilor, s-a introdus un sistem prin care automobilele cirulau duminica cu rândul: o săptămână cele care aveau terminaţia numărului pară, următoarea săptămână cele cu terminaţie impară. Excepţie făceau cei care aveau numerele scrise cu roşu, corpul diplomatic şi nomenclaturiştii. Consumul de gaz metan pentru încălzire fusese fixat la 120 de metri cubi pentru fiecare gospodărie; ceea ce se depăşea era plătit la un tarif extrem de ridicat. La iluminat, de asemenea, se impuneau restricţii şi dispăruseră de pe piaţă becurile cu putere mai mare. Programul televiziunii era redus la două ore, iar acelea, în mare parte, erau ocupate de apariţia lui Ceauşescu, prezentat în vizite de lucru în ţară sau în străinătate. 
Proletarii (Partidul Comunist era considerat avangarda clasei muncitoare) au fost exploataţi într-un sistem care îl depăşea mult pe cel din capitalism. Întreprinderile lucrau în salturi, neavând la timp furnizate materiile prime şi energia necesară. De aceea, în fiecare duminică, angajaţii erau chemaţi la muncă, de obicei în schimbul al treilea (de la ora 23.00 la ora 7 dimineaţa), când în sistem era mai multă energie electrică. Activiştii locali trebuiau să controleze prezenţa la lucru duminica în toate marile întreprinderi şi să raporteze la comitetul judeţean de partid. O absenţă nemotivată te putea lăsa şomer. 
S-a introdus un sistem de muncă forţată. Se începea cu elevii din clasele elementare, care două săptămâni în luna septembrie făceau practică agricolă (trebuiau să meargă să strângă fructe de pădure). Elevii mai mari, în aceeaşi perioadă, erau trimişi la marile întreprinderi agricole să culeagă merele din plantaţii (după şase ore de muncă, aveau dreptul să plece acasă cu două mere fiecare) sau strugurii din viile de la Valea Călugărească, asta în cazul mai bun, când nu erau trimişi să scoată cartofi sau să culeagă porumb. Îmi amintesc, legat de culesul porumbului, o relatare făcută de d-na profesoară de filozofie Neacşu Gherghiţa, pe care agronomul unei ferme unde lucrau elevii săi a întrebat-o: „Dacă ar vedea tovarăşul Ceauşescu delăsarea elevilor d-voastră, ce ar zice?” Replica doamnei l-a lăsat pe acesta fără grai: „Dacă ar vedea Ceauşescu ce risipă faceţi şi în ce condiţii depozitaţi porumbul cules de elevi, care stă zile întregi în ploaie, v-ar împuşca!”. 
În vacanţă, studenţii lucrau pe şantierele patriei şi aveau repartizată o porţiune din canalul Dunăre – Marea Neagră. Armata era solicitată în agricultură, în marile şantiere (cum ar fi Transfăgărăşanul, unde au murit mulţi militari) sau la canal. Casa Poporului a fost construită cu meseriaşi concentraţi în armată timp de trei luni de zile şi neplătiţi pentru munca depusă. 
Marea foamete a anilor 80
În vremurile de tristă amintire, magazinele alimentare erau goale, numai în preajma unor sărbători (1 Mai, 23 August, 1 Ianuarie) mai aducându-se oarece produse. Sărbătorile, mai ales cele de iarnă, erau triste. Pentru a avea ce pune pe masă, trebuia să stai la cozi nesfârşite uneori şi zile în şir. Cozile la produsele lactate se formau de la ora 3 dimineaţa. Vedeai în faţa magazinelor şiruri de sacoşe lăsate pe trotuar, deoarece până la venirea mărfii, cetăţenii se adăposteau care pe unde puteau. Din alimentare dispăruseră toate produsele comestibile. Chiar şi conservele de stavrid, la care nimeni nu se uita înainte, nu mai erau de găsit. La magazinul Gospodina, unde erau aduse produse semipreparate, găseai numai chiftele din peşte, făcute din rămăşiţe. Îmi amintesc reacţia unui muncitor, care neavând ce să ducă acasă şi aflând că sunt chiftele din peşte, a strigat în mijlocul BIG-ului, fără nicio reţinere: „Chiftele de peşte?”! Ceauşescu să le mănânce!” 
La măcelării, cu trei zile înainte de sărbătoare, se formau cozi de câteva sute de persoane şi pentru a nu rămâne toată lumea blocată acolo, se alcătuiau liste de nume care se strigau din trei în trei ore. Dacă erai absent, te ştergeau de pe listă. Rezultatul efortului era derizoriu: primeai două kilograme dintr-o carcasă de porc tăiată felie cu şorici şi multă grăsime, iar carne aproape cât un pumn. Lumea se omora să ia subproduse: căpăţână de porc, picioare de porc (numite, cu umorul românesc, „adidaşi”), tacâmuri de pui (gâturi şi gheare). În abatoare se recuperau în butoaie toate resturile de la prelucrarea cărnii. Şi maţele de găină erau folosite; opărite, tocate şi amestecate cu soia, produceau un salam vânăt la culoare. 
Cea mai lovită categorie a populaţiei a fost aceea a navetiştilor. Muncitorii care ieşeau de la schimb, nu puteau să cumpere o pâine să o ducă acasă, deoarece fusese cartelată (vânzătoarele nu dădeau pâine decât celor din oraş, care erau arondaţi la alimentara respectivă). Când erau liberi, plecau la Bucureşti şi veneau pe tren încărcaţi de saci cu pâine, adeseori confiscaţi de Poliţia CFR care făcea controale. În comune, aceştia aveau la cooperativă o raţie de 400 grame de ulei şi 500 grame de zahăr pe lună. Pentru a putea obţine aceste produse (de o proastă calitate, uleiul fiind din soia prost rafinată) trebuiau să ducă la cooperativă produse din gospodărie: nuci, fasole, ouă. Cu ouăle era o adevărată odisee. Neavând furaje să crească găini şi alte păsări în gospodărie, stăteau ore întregi la coadă la aprozar pentru a reuşi să cumpere câte zece ouă (atât revenea fiecărei persoane). Duceau ouăle la cooperativă, gestionara le strângea câteva săptămâni, până se făcea o cantitate suficientă şi le trimitea înapoi la depozitele care aprovizionau aprozarele, de unde se întorceau iarăşi, peste un timp, înapoi la cooperativă. Dacă se chinuiau să crească o vacă, pentru a avea lapte la copii, erau obligaţi să facă un contract cu statul pentru 1000 de litri şi un alt contract pentru un viţel, care trebuia îngrăşat până la 400 kg. 
În oraş, la sărbătorile de iarnă, tot stând la cozi imense, puteai să iei câteva portocale ori bomboane pentru pomul de Crăciun (celebrele „Mustăcioase”, numite aşa din cauza franjurilor de la ambalajul de staniol), produse care la ţară nu ajungeau niciodată, motiv pentru care mulţi copii ai epocii de aur nu au văzut cum arată acest fruct exotic care acum se strică în supermarketuri. 
Situţia era mai gravă când în familie se îmbolnăvea câte un copil de hepatită şi nu găseai lămâi ori portocale, recomandate cu insistenţă de medici pentru regimul îndelungat pe care trebuiau să-l urmeze. Aceeaşi problemă era şi cu medicamentele, mai ales cu cele străine, foarte greu de procurat. 
Pentru a întregi decorul, trebuie amintit că şi bunurile de consum lipseau. Încălţămintea din piele, stofele din lână, confecţiile, tot ce era de calitate se exporta la preţuri mici (am văzut în RDG pantofi româneşti de o calitate extraordinară, la preţuri derizorii), pe când în ţară de-abia găseai nişte pantofi prăpădiţi, cu talpă din plastic ori confecţii făcute din fibre sintetice.
Neajunsurile nu erau suportate însă de întreaga populaţie. Activul de partid avea numeroase privilegii, cum erau  magazinele speciale ori Policlinica 10 din capitală (rezervată celor care aveau legitimaţii de activişti) şi Spitalul Elias, care era al nomenclaturii. 
Piaţa internă devenise o adevărată groapă de gunoi, în care găseai numai produse ordinare. Tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu cunoşteau perfect situaţia şi, deşi erau copii de ţărani săraci, n-aveau nicio compasiune pentru suferinţele populaţiei, trăiând într-un lux regal. Mi-a fost relatată cândva o întâmplare care ilustrează perfect dispreţul lor pentru popor. Plecând într-o vizită oficială în străinătate, soţii Ceauşescu au fost conduşi la aeroport de un alai de maşini ministeriale şi de Paul Niculescu Mizil, ministru de finanţe atunci, căruia în asemenea ocazii i se dădea o împuternicire pentru a rezolva problemele curente. Întorcându-se de la aeroport, în Piaţa Amzei, Mizil a fost recunoscut şi maşina i-a fost oprită de mulţimea care aşteptase la o coadă imensă în faţa unei măcelării. Aici a aflat de la un cetăţean revoltat că oamenii aşteptaseră o noapte întreagă la coadă, iar dimineaţa a fost adusă o maşină de oase cu carnea jupuită de pe ele. „Oase! Noi suntem câini să mâncăm oase?!” Mizil ştia că în gară sunt două vagoane cu carne pentru export şi, auzind necazul cetăţenilor, a dat dispoziţie să fie descărcată şi distribuită la măcelăriile din oraş. Întors în ţară, Ceauşescu a făcut o criză de nervi când i s-a raportat întâmplarea şi a strigat: „Oase să mănânce! Nu se mai satură, nemâncaţii!” 
În decembrie 1989, praful avea să se aleagă de oasele lor, după ce au fost împuşcaţi la Târgovişte. 
Alin CIUPALĂ

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare